MARIA DIANA POPESCU: LA MINISTERUL CULTURII, O “bipedă” DEMNĂ DE OLIMPIADA PENALILOR

Maria-Diana-PopescuCine l-a sfătuit pe Kelemen Hunor să candideze la preşedinţia României a făcut o glumă proastă. Preacuviosul urmaş al lui Atilla a luat-o în serios şi cu un curaj nebunesc s-a aruncat în cap, anunţîndu-şi candidatura în cadrul Consiliului Permanent al formaţiunii U.D.M.R., reunită la Cluj. Minoritatea maghiară nu-i prea mai are la suflet pe liderii lor înfocaţi şi cu dragoste pentru răzmeriţe sîngeroase, precum cea din martie 1990, de la Târgu Mureş. Maghiarii din România vor să trăiască în linişte şi pace cu toţi cetăţenii Ţării, indiferent de etnie. Hunor are, cred, visuri năbădăioase cu fotoliul de preşedinte al României şi a dorit să lase fuguţa biroul Ministerului Culturii, pe care l-a zgîriat cu coatele, şi pe cel de vicepremier, pe mîini bune. Cui? Unei cucoane de 49 de ani, aflată în clasa a I-a la Senatul României, deci în primul mandat, de profesie, patron, economist, viceprimar. Biografia doamnei Biro Rozalia arată că în cariera sa nu s-a intersectat deloc cu centura culturală, ci mai degrabă cu cea financiară. Dacă Ministerul Culturii este lăsat drept moştenire unei nulităţi etno-culturale se înţelege că poporului român i se ia treptat porţia de educaţie şi cultură. Motivul e uşor de ghicit: un popor needucat şi incult poate fi uşor manevrat potrivit pohtelor netrebnicilor ajunşi la Putere.

Udemeriştii n-au nicio tangenţă cu promovarea şi respectarea culturii româneşti

Doamna propusă pentru minister conduce organizaţia de femei a formaţiunii maghiare care se vrea partid – dar nu-i decît un bîzdîc cu pretenţii şi bucluc în Guvern -, este preşedinte al Comisiei senatoriale pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. Potrivit biografiei de pe site-ul Senatului a fost întreprinzător, asociat la o firmă din Oradea, director executiv şi director general în cadrul unei companii. În anul 2000 a devenit consilier local şi apoi viceprimar al Oradiei, unde s-a ocupat de coordonarea Direcţiei economice, Administraţia patrimoniului imobiliar şi Administraţia social comunitară. Tipic politicii româneşti: un cumul de funcţii pompoase, făcătoare de bani pentru posesor şi de nimicuri pentru societate. Extrem de multe gravităţi ne-a livrat clasa politică din România! Multe a mai pătimit şi pătimeşte poporul român de pe urma ei şi tot mai mulţi duşmani trag cu dinţii de cultura, istoria şi identitatea românească. După cum putem constata, la Ministerul Culturii din actualul guvern, „multă minte nu se cere, prost să fii, să ai putere”. Udemeriştii n-au nicio tangenţă cu promovarea şi respectarea culturii româneşti. Aşadar, să ne bucurăm că doamna propusă pentru Ministerul Culturii, care are un trecut gravat în probleme şi nu vorbeşte bine limba româna, a fost anchetată de D.N.A. pentru abuz în serviciu şi conflict de interese, pentru că în 2006, pe cînd era viceprimar al municipiului Oradea, dar şi membru în Consiliul de Administraţie al Fundaţiei Partium, ce funcţionează pe lîngă formaţiunea udemereului din Bihor, a aprobat închirierea către această fundaţie a unui imobil din centrul oraşului. Printr-o minune, însă, dosarul a fost clasat definitiv la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General, pe 8 iulie anul acesta, cu puţin înainte ca doamna în cestiune să fie propusă oficial pentru cele două portofolii lăsate moştenire de Kelemen Hunor, începînd cu 1 august.

Farsa cu bipezii i-a adus popularitate

Orizontul cultural neobişnuit al doamnei Rozalia îi permite o excelentă schilodire a a limbii române şi a înţelesului acesteia, fapt ce a dus în 2010 la o căzătură straşnică în plasa unui jurnalist. Farsa cu oamenii bipezi, mîndria sa, i-a adus popularitate şi a făcut înconjurul României prin intermediul radioului, apoi prin presa scrisă. Cînd jurnalistul Buzdugan s-a recomandat drept reporter la Realitatea TV, care vrea să facă o emisiune în Oradea despre copiii bipezi, luată prin surprindere, viceprimăriţa Rozalia, responsabilă cu problemele sociale, a confundat bipezii cu cerşetorii şi a acceptat încîntată să participe la emisiunea despre umblătorii în două picioare. Doamna Biro l-a asigurat pe Buzdugan că „majoritatea copiilor bipezi din Oradea provin din alte localităţi şi că pe străzile din municipiu abia dacă pot fi găsiţi unul sau doi, pentru că Poliţia Comunitară i-a ridicat aproape pe toţi.” Mamă a doi copii, viceprimăriţa a spus că nu are niciun biped în familie. Brovo, doamnă! Asta da cultură generală!

Vai de mine, Lazlo Tökes are dreptate!

În plus, doamna se bucură din anul 2000 de atitudinea critică a agentului cu sutană, Lazlo Tökes, fost preşedinte de onoare al udemere, care a afirmat că organizaţia menţionată este „un partid etno-business, care nu face decât să asigure înflorirea afacerilor propriilor lideri, atât cu forinţi de la Guvernul Ungariei, cât şi cu lei de la Guvernul României, iar doamna Rozalia împreună cu liderul udemere Bihor, Alexandru Kiss şi cu preşedintele executiv al organizaţiei judeţene, deputatul Szabo Odon, conduc Fundaţia Mecena, care a deturnat 1,3 milioane forinţi, oferiţi la finele anilor 1990 de Guvernul de la Budapesta pentru construirea Centrului Cultural «Ady Endre» în judeţul Satu Mare, folosind doar o parte din bani pentru construirea la Oradea a unui «centru de petreceri» şi neputînd justifica cheltuirea a 1,2 milioane de forinţi.” Pentru prima dată în cariera sa deviantă îi dau dreptate lui Tökes. Dacă pesediştii acceptă tot ce le vîră udemeriştii sub nas pentru ministere şi alte funcţii băgătoare de bani în cont, înseamnă că sînt extrem de disperaţi pentru obţinerea de voturi şi vor unge la Ministerul Culturii noastre o „bipedă”, citînd din vasta cultură a viitoarei doamne ministru, demnă de Olimpiada Penalilor.

MARIA DIANA POPESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

O carte document: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA” de Alexandru Moraru

O carte document: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA” de Alexandru Moraru

3 Garda de Fier in Basarabia - Manifest M. I. Lefter - Alexandru Moraru

Apariţie de carte

O CARTE-DOCUMENT: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA”

Garda de Fier in Basarabia - Alexandru Moraru - Benedict CiubotaruÎncă o dată, fraţii noştri de peste Prut ne fac o surpriză plăcută : au expus recent în vitrinele celor mai mari librării din Chişinău şi din celelalte oraşe o carte unicat prin ineditul ei. Este vorba de„Garda de Fier în Basarabia, documente vol I”.

Ştiam că în regiunile pierdute din vara anului 1940, Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul, Mişcarea a avut zeci de mii de simpatizanţi dar, din păcate, nu au apărut lucrări care să reflecte activitatea celor de aici care au aderat la ideile naţionaliste ale lui Corneliu Zelea-Codreanu. Ştim, la modul general însă, că în nordul Bucovinei Garda de Fier a fost o grupare politică puternică în cadrul căruia se numărau, printre alţii, mari somităţi culturale, academicieni şi chiar un ministru, în speţă Traian Brăileanu. În Dobrogea întregită coloana vertebrală o constituiau aici macedonenii (aromânii) prezenţi aproape în toate localităţile. Mai puţin se ştie despre activitatea legionară din Basarabia, singurul nume cunoscut şi reţinut fiind al lui Sergiu Florescu, ziarist şi comandant legionar, şeful Basarabiei legionare, asasinat de autorităţi pentru apartenenţa sa la doctrina Căpitanului, în masacrul din noaptea de 21/22 sept. 1939. În urmă cu 6 – 7 ani am vrut să evidenţiez activitatea jurnalistică a acestuia din ziarul legionar pe care îl edita, „România Creştină”, care figura în fişierul Academiei Române, dar care nu se putea cerceta deoarece lipsea din depozite…

Cartea pe care o prezint are ca autori pe Alexandru Moraru şi Benedict Ciubotaru şi este un volum masiv, de 400 de pagini, alcătuit numai din documente care se referă la Mişcare, în intervalul oct. 1920 – iulie 1936, în total în număr de 289. Ele alcătuiesc volumul I, lăsând lesne să se înţeleagă că va urma cel de al doilea volum care să reflecteze intervalul aug. 1936 – iunie 1940.

Prezentarea documentelor „la rece” fără comentarii pro sau contra pe marginea lor, se dovedeşte a fi salutară, lipsind tendinţa de influenţare a cititorului. Exact ce spunea filosoful Nae Ionescu: să ne adăpăm direct de la izvoare, nu să facem loc speculaţiilor de orice fel; fiecare este liber să gândească apoi cum va voi.

În prefaţă cei doi autori închină lucrarea „memoriei legionarilor care şi-au iubit patria, au muncit, au luptat pentru ea şi au fost răsplătiţi în schimb, cu moartea.”

Ei specifică faptul că volumul a fost conceput ca o lucrare istorico-arhivistică, pentru restabilirea adevărului istoric astfel încât acesta să devină un instrument indispensabil de lucru pentru istorici, cercetătorii ştiinţifici, savanţi, politologi, jurişti, sociologi, oameni politici etc.

Documentele au fost depistate în dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova (Basarabia noastră), preponderente fiind fondurile arhivistice ale Poliţiei, Jandarmeriei şi Siguranţei Române, primăriilor şi prefecturilor.

Autorii consideră că Mişcarea Legionară nu a fost fascistă sau nazistă; se ştie că legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania au fost internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald.

Mişcarea Legionară a fost o Mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine. Dat fiind că era o Mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, era o Mişcare anti-sistem. Adică nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic şi moral al statului român de atunci. Tocmai de aceea, statul, după ce s-a convins de acest lucru în urma mai multor încercări de a capta Mişcarea, a făcut totul ca să o nimicească.

Şi încă ceva: Mişcarea Legionară era formată în majoritatea ei covârşitoare din oameni absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii pentru a obţine eliberarea Neamului lor.

Ideologia comunisto-sionistă a făcut un efort major, începând cu anii ”30 ai secolului trecut şi până în prezent, pentru a ascunde adevărul despre legionari şi a le falsifica istoria. Documentele de faţă mărturisesc că legionarii au fost mereu ţinuţi în vizorul poliţiei, fiind consideraţi „criminali, bandiţi şi infractori.”

Tot la începutul volumului este reprodus un interviu luat de ziarista Olga Pârău istoricului arhivist Alexandru Moraru în decembrie 2012, care s-a dovedit a fi un interlocutor extrem de interesant şi simpatic. Cel intervievat dă „culoare” dialogului, specificând de la început că „din arhive poţi afla şi ce culoare avea pălăria bunicului…” El continuă: „În toate perioadele istorice, în caz de război sau alte perioade excepţionale, conducerea statelor mai întâi evacuează arhivele, copiii şi femeile, apoi celelalte bunuri şi persoane. Arhivele sunt nu numai trecutul nostru, dar şi prezentul şi viitorul: cel mai tare argument este Documentul!”

Alexandru Moraru, în acest context, pe bună dreptate, este „şocat” că s-a încălcat grav modul de păstrare a arhivelor din Republica Moldova (Basarabia), întrucât majoritatea dosarelor au fost copiate şi vândute unor particulari din Germania şi Statele Unite!!

S-a adus un prejudiciu serios patrimoniului arhivistic naţional.

Şi un mic detaliu personal, care l-a făcut pe Alexandru Moraru să ”lăcrimeze”: a descoperit că unchiul său care l-a botezat, tot Alexandru, profesor, poet şi fost ofiţer al Armatei Române, nu a murit în Siberia, unde a fost deportat în 1941. A fugit de acolo, fiind prins de o patrulă NKVD, împuşcat şi băgat în gropile cu var din Chişinău.

Să răsfoim împreună volumul, oprindu-ne la doar câteva documente.

1 Garda de Fier in Basarabia - Afis Corneliu Zelea Codreanu - Sfintele Pasti - Alexandru MoraruÎncepem cu cel care poartă NR. 3, din anul1933, un tablou cu denumirea comunelor din judeţul Cahul şi numele conducătorilor cu membrii lor care compuneau organizaţia „Garda de Fier”. În total sunt 2780 de membrii în cele 34 de localităţi. Cei mai mulţi înscrişi, 403 ca număr, sunt din comuna Colibaşi, conducător fiind Constantin Roşeanu. Pe locul secund se află comuna Văleni Brânza cu 317 înscrişi, conducător fiind Teodor Lungu. Mulţi adepţi ai Mişcării găsim şi în comunele Vulcăneşti (259 înscrişi), Români (236), Pelinei (145), Manta Crihana (162), Alexandreşti (101). Cei mai puţini aparţin de Țiganca (12) şi Congaz (16).

Următorul document, NR. 5, este similar cu cel descris mai sus, un tablou cu membrii din organizaţia „Garda de Fier” din raza judeţului Orhei din comunele învecinate Izbeştea, Piscăreşti, Criuleni, Oniţcani, Cobălca, Isocova. În total sunt 57 de nume, cu profesiunile lor (notar, agricultor, plugar, student, elev, funcţionar). Un alt tablou cuprinde numele a 53 de propagandişti din judeţul Soroca.

Documentul NR. 16, din 9 iunie 1933, se referă la un marş al legionarilor, de 80 de km, care a durat două zile, pe itinerariul Chişinău – Tighina, condus de Iulian Sârbu, care au făcut propagandă prin satele prin care au trecut: Mereni, Cobuşca Nouă, Todireşti etc.

Un alt marş legionar este consemnat în documentul NR. 17 din 12 iunie 1933, în sens invers de data aceasta, Tighina – Chişinău, format din 10 studenţi şi studente care au cântat cântece legionare şi au dansat dansuri naţionale.

Documentul NR. 23 din 22 iunie 1933 arată că în ultimele două-trei luni se mărise considerabil numărul organizaţiilor din judeţe: 23 în judeţul Orhei, 7 în judeţul Hotin, 22 în Soroca, 13 în Bălţi, 15 în Lăpuşna şi 14 în Cetatea Albă.

Documentul Nr. 24 din 28 iunie 1933, adresat inspectorului regional de Poliţie Chişinău consemnează reţinerea legionarului Vladău Ion în gara Basarabeasca. La percheziţia corporală se găsiseră şi se confiscaseră trei procese verbale care cuprindeau numele cuiburilor nou înfiinţate şi ale şefilor acestora. Procesele verbale urmau să fie predate lui Corneliu Zelea-Codreanu de îndată ce ajungea la Bucureşti.

În documentul NR. 34 din 5 iulie 1933 apare pentru prima oară şi numele lui Sergiu Florescu, cel mai cunoscut fruntaş legionar, care luase parte la o întrunire în comuna Cimişlia.

Documentul NR 43 din 20 iulie 1933 se referă la adunările care au avut loc la 10 iulie în comunele Tatar Copceac şi Ceadar Lunga din judeţul Tighina, la care au participat printre alţii, prof. Ion Zelea-Codreanu (tatăl Căpitanului), membru al Senatului Legionar, deputat în Parlamentul ţării şi avocatul comandant legionar al Bunei Vestiri Mille Lefter.

4 Garda de Fier in Basarabia - detinuti la Balti -Alexandru Moraru12 pagini din volum se referă la arestările legionarilor după împuşcarea lui I. Gh. Duca la finele lunii decembrie 1933. Găsim numele a cca. 600 de persoane din toate judeţele basarabene, arestate în noaptea de 28 decembrie şi în zilele următoare. Toţi au fost percheziţionaţi, în casele lor găsindu-se manifeste, fotografii cu portretul Căpitanului, ştampile, ziare, insigne. Profesiile celor arestaţi erau foarte diferite: protoereu, preot, pictor, ziarist, cizmar, mecanic, tipograf şi chiar….servitor!

O telegramă din Bucureşti adresată Inspectoratului de Poliţie Chişinău insista să se intensifice măsurile pentru prinderea preotului comandant legionar al Bunei Vestiri Ion Dumitrescu-Borşa!! Se presupunea că ar fi fost în Basarabia pentru că dispăruse de la sediul Mişcării unde preotul locuia, în noaptea de 29 decembrie 1933 (când fusese împuşcat I. Gh. Duca la Sinaia)

Documentul NR. 142 din 12 ianuarie 1934 este mai amplu, cuprinzând numele altor noi arestaţi, mulţi dintre aceştia fiind acuzaţi că se bucuraseră de asasinarea lui I. Gh. Duca (??!). Printre aceştia a fost şi preotul Emilian Cucuieţu din comuna Mihăileni din judeţul Bălţi care, după ce oficiase slujba în biserică, ţinuse o predică în care spusese că studenţii Gărzii de Fier îl împuşcaseră pe I. Gh. Duca deoarece desfiinţase ilegal şi abuziv organizaţia.

2 Garda de Fier in Basarabia - Nota secreta Corneliu Zelea Codreanu -Alexandru MoraruTot din timpul prigoanei dateazădocumentul NR. 166 din ianuarie 1934 adresat de organele centrale din Bucureşti Inspectoratului de Poliţie din Chişinău. Este o listă cu cei urmăriţi, printre aceştia aflându-se, fireşte, şi Corneliu Zelea-Codreanu care, cică, ar fi fost”îmbrăcat într-un costum uzat, maro deschis, de vară (!) cu pardesiu gri (?) şi pălărie gri închis. Hainele îi sunt largi, ceea ce înseamnă că nu sunt ale sale” (!!). Câtă ”inteligenţă” pe capul poliţiştilor!

Spaţiul rezervat prezentării cărţii fiind limitat, nu ne permitem să mai dăm tiparului, succint, alte documente.

Vom încheia cu câteva documente scrise în rusă şi traduse de către autori în română, întocmite de către Judecătoria Supremă a Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti, între 1953-1954, despre locuitori rău văzuţi pentru naţionalismul de care dăduseră dovadă. Dintre aceştia mulţi trăiau într-o sărăcie lucie – care, însă, în viziunea politrucilor roşii era sinonimă cu statutul de „culac” (chiabur)!!

Iată numele câtorva din satul Chiţcani raion Teleneşti şi funcţiile avute în România: Zaporojeni Fiodorovici, preot în sat; Bălan Gheorghe, ţăran „mijlocaş” (adică nu sărac lipit pământului, dar nici bogat), staroste bisericesc; Racu Ivan, fost membru al Partidului Liberal, membru în sfatul bisericesc; Călcâi Petre, fost membru al Partidului Cuzist şi funcţionar la Primărie, care patrula prin sat… Cică toţi aceştia cleveteau condiţiile de trai (”minunate” în comunism, cum bine ştim), răspândeau idei defetiste (?!) şi, ca atare, ar fi fost condamnaţi… corect! Sentinţa judecătorească a fost aceeaşi pentru toţi: 10 ani de închisoare!

Un alt document este datat 5 februarie 1953 şi atestă arestarea Profirei Bursuc din satul Budei. Aceasta era soţia lui Bursuc Andrei care între 1941-1942 se ocupase de aprovizionarea armatei şi urma să fie deportat. Pentru a nu fi arestat fugise de acaă. În locul lui a fost arestată sus-numita!! Ca soţie a unui… colaboraţionist!! A fost deportată în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Bureată (!), aflată în inima Asiei.

La fel s-a întâmplat şi cu Sofroni Irina din Bursuceni, raionul Chişcăreni. Soţul ei, Sofroni Ion, rămânând să trăiască pe teritoriul temporar ocupat de RSS Moldovenească între 1941-1944, cică ar fi întreţinut ”legături suspecte” cu Jandarmeria Română. Neputând fi găsit pentru deportare, în locul lui au „trimis-o” pe soţia lui! În regiunea Tiumen, sub supravegherea organelor de securitate. Bătrână (aproape 60 de ani), bolnavă (lucrase ca fierar!) şi singură, Irina Sofroni a făcut cerere să se reîntoarcă în satul natal la fiicele ei, pentru ca acestea să o îngrijească. Cererea i-a fost aprobată dar averea confiscată nu i s-a restituit.

Într-o altă notă întocmită de organele de anchetă se precizează că Durnea Ioan ar fi furat cartofi de pe deal (!) şi deci, fusese ”justificat condamnat”. Tatăl său se ocupa de negoţ, vindea vin ”pentru ca apoi să facă agitaţie împotriva colhozurilor”! Era ţăran mijlocaş, în gospodărie avea 7,5 ha de pământ din care 2,5 ha le cumpărase ca zestre fiicei sale, avea 2 cai, o vacă, pe care ulterior o schimbase pe 5 – 8 oi şi folosea (contra plată, bineînţeles) munca consătenilor pentru lucrări sezoniere… ”Curat exploatator, nene!” şi-au zis tovarăşii… ”Şi, după toate, mai are şi o vacă şi doi cai!! Nemaipomenit! La închisoare cu el!”

Un alt document se referă la Daria Moscoviciuc, născută în 1932, cu studii medii, având părinţii ”chiaburi”. În 1948 tatăl ei avea 3 ha de pământ, 0,5 ha vie, 3 cai, o vacă, 2 porci şi 40 de stupi. Deci era şi ea ”un pericol social”! A fost deportată împreună cu aceştia în regiunea Kurgan din Siberia, de unde a evadat. Fiind prinsă, a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică.

Un alt document datat 15 iulie 1954 relevă că numitul Pisogan Leonte fusese deportat pentru că făcuse parte din organizaţia naţionalistă „Garda de Fier”. După câteva luni a murit în lagăr.

Tot pentru faptul că fusese membru al Mişcării Legionare a fost deportat şi Mânzatu Ivan, născut în 1893. Soţia sa, Anastasia, care l-a însoţit, după moartea acestuia a făcut cerere să i se permită reîntoarcerea din lagăr la Chişinău, motivând prin faptul că nu era aptă de muncă din cauza sănătăţii precare. Cererea i-a fost admisă dar se recomanda supravegherea ei şi reţinerea numelor persoanelor care intrau în vorbă cu ea.

Închei exemplele cu documentul din 30 nov. 1954 în care apare numele lui Constantinovici Ivan şi al soţiei sale, Ana Constantinovici, ambii născuţi în 1888, în vârstă de 66 ani. Deşi deportarea ambilor era cică „întemeiată”, având în vedere vârsta înaintată şi că nu erau apţi de muncă, comisia de anchetă urma să le analizeze cererea ca să fie eliberaţi din lagărul din Tiumeni, deşi acuzaţiile care îi privaseră de libertate erau ”grave”: el fusese membru al „Gărzii de Fier” şi în timpul „ocupaţiei” române a Basarabiei fusese translator…!!

Să menţionez însă ceva săritor în ochi: toate documentele prezentate sunt semnate de anchetatori de origine rusă, nu găseşti pe nici un act nume româneşti.

7 Garda de Fier in Basarabia - Afis Alexandru MoraruCartea „Garda de Fier în Basarabia” estebogat ilustrată cu fotografii ale documentelor, afişe, buletine de vot, anunţuri, toate având antetul Direcţiunii Generale a Poliţiei sau a organelor de securitate sovietice – bunăoară, o fotografie cu portretul Căpitanului însoţit de câteva cuvinte: „Cred în învierea patriei mele şi nimicirea puterilor răului”, un afiş care se adresează legionarilor şi creştinilor din Cahul, semnat de şeful organizaţiei „Garda de Fier”, Mille Lefter, un afiş electoral din judeţul Ismail care îndeamnă alegătorii să-l voteze pe mareşalul Averescu, originar din acest loc, pagina întâi al ziarului „Garda Basarabiei” care apărea în oraşul Bălţi, un alt afiş care îl reprezintă pe Mille Lefter cu îndemnul de a vota Mişcarea, o altă notă din februarie 1934 care este adresată Poliţiei din Chişinău cu întrebarea dacă reuşise să-l prindă pe Corneliu Zelea-Codreanu!!

Păcat că volumul are un tiraj foarte mic ceea ce îi conferă statutul de ”raritate bibliografică!” Dar, să recunoaştem, cauza este de natură obiectivă: costurile tipografice ridicate nu au permis celor doi autori să o editeze într-un tiraj corespunzător, din lipsa fondurilor. Păcat! Oricum, bine că există ca document!

Emilian Georgescu

Preluare: Ziaristi Online

HANNA REITSCH, FEMEIA- PILOT CU CELE MAI SPECTACULOASE RECORDURI MONDIALE

Hanna-Reitsch-0Hanna Reitsch (1912-1979) – eroina aerului pentru germani, în cel de-Al Doilea Război Mondial, este singura femeie pilot din istoria aviaţiei, deţinătoare, de-a lungul întregii sale cariere, a celor mai spectaculoase recorduri aviatice. A stabilit peste 40 de recorduri internationale omologate în aviaţie şi planorism, unele nefiind depăşite nici până în prezent.[1] Născută în 1912, la Hirschberg, în Silezia, Hanna Reitsch urmează cursurile facultăţii de medicină, dorind să devina doctor misionar în Africa, dar pasiunea sa pentru zbor o face să renunţe în 1932 la medicină şi se dedică zborului, fiind prima femeie pilot de planor din istoria aviaţiei.
- 1932 stabileşte primul record mondial de zbor cu un planor timp de 5 ore şi jumătate.
- 1934 stabileşte un record mondial de altitudine pentru femei (2.800 metri), reuşind în 1936 un record de distanţă (305 kilometri).
-1937, Hanna Reitsch este primul pilot care reuşeşte să traverseze munţii Alpi într-un planor, devenind pilot de încercarte pentru Luftwaffe.
Datorită aptitudinilor sale deosebite, i se încredintează testarea tuturor aparatelor de zbor ale Luftwaffe, de la primul elicopter realizat de germani, în anul 1937 şi până la prototipurile de avioane cu motoare rachetă V-1, în 1944.
Simbol al femeii germane în cel de Al Doilea Razboi Mondial, a fost singura femeie aviator german care a primit „KombinierteLuftwaffePilots-Beobachtung Badg” (1941) şi „Crucea de Fier” clasa întâia (1944).
- 1937, Hanna Reitsch este cea care testează primele avioane Ju 87 Stuka şi Dornier Do 17.
- 1944, se va număra printre piloţii care au testat avionul Messerschmitt 163, ajungând la o viteza de aproape o mie de kilometri pe oră supravieţuieşte, în urma unei prăbuşiri, dar se reface foarte rapid în urma accidentului suferit.
Tot în 1944, este prima femeie din lume care a pilotat un avion cu reacţie la centrul de cercetare Luftwaffe, Reichlin zburând pe Messerschmitt Me 262 şi Heinkel 162 El.
Trimisă pe Frontul de Est ca pilot al generalului Robert Ritter von Greim, este cea care reuşeşte să aterizeze în Berlin pe 26 aprilie 1945. Pe când se îndreptau spre cartierul general al amiralului Karl Doenitz, generalul şi Hanna Reitsch au fost prinşi şi arestaţi de către soldaţii americani. Tânăra aviatoare a fost eliberată la puţină vreme după încheierea războiului şi îşi reia activitatea aviatică. Recordurile sale nu se lasă aşteptate. Hanna Reitsch ocupa locul al treilea la Campionatul Mondial de planorism din Spania (1952) şi devine campioană a Germaniei în 1956, stabilind un nou record mondial de distanţă, urmând să atingă un nou record de altitudine, în 1957, zburând la 6.848 metri.
Hanna-Reitsch-2În 1959, Hanna Reitsch a fost invitată în India de către prim-ministru Jawaharlal Nehru, pentru a crea primul centru de planorism, apoi, în 1961 a fost invitată la Casa Albă de către preşedintele american John F. Kennedy. Între anii 1962 Şi 1966 a locuit în Ghana, unde a fondat prima şcoala de planorism pe continentul african. Hanna Reitsch stabileşte ultimul sau record mondial in 1979 zburand 802 kilometri de-a lungul crestelor muntilor Apalaşi din S.U.A.. A murit la 24 august 1979, la Frankfurt, la vârsta de 67 de ani, în urma unui atac de cord.
———————————–

Din laboratoarele secrete ale geopoliticii: Republica Federală Moldova

Din laboratoarele secrete ale geopoliticii: Republica Federală Moldova

CU MARIA BOTNARU DIN SĂRATA GALBENĂ

 

    Dorinţe, intenţii şi planuri urzite în subteranele politicii negre, încep să prindă contur şi să fie asumate public. Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine, din zi in zi, mai presantă şi, de ce nu, tot mai îngrijoratoare pentru integritatea frontierelor României. Dacă în scenarii anterioare, se anticipa o Moldova Mare, integrată României, drept compensaţie pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria, recent a fost readusă în atenţie proiecţia geopolitică „Republica Federală Moldova”. Trei partide de extrema stângă (Partidul Regiunilor, Partidul Patrioţilor Moldovei, Partidul Socialiştilor) bascanul Uniunii Teritorial Administrative Gagauzia, Mihail Formuzal şi Episcopul de Bălţi şi Făleşti, Marchel, cunoscut pentru implicarea activă în politică, au semnat un pact privind crearea Mişcării Populare Moldova Mare. Anterior, în luna iulie 2012 a fost lansat un balon de sondare a opiniei publice referitor la Republica Federativă Moldovenească. Se preconiză că federaţia să includă cinci republici şi o regiune autonomă. Proiectul era parte a unei aşa zise strategii de federalizare a ţării elaborată de Mişcarea ‘Moldova Federală. Se propunea ca cele cinci republici să poarte denumirile: Republica Moldovenească de Est, Republica Moldovenească de Vest, Republica Moldovenească Transnistreană, Republica Găgăuzia şi Republica Bucovina iar regiunea autonomă, „Ţinutul Autonom Basarabia”. Potrivit documentului citat. statul federativ ar avea o populaţie de 10,5 milioane oameni, care vor locui pe întreg teritoriul fostului cnezat moldovenesc. Republica Federativă va avea o formă de guvernare prezidenţială, iar organul legislativ se propune să fie alcătuit din două camere.

Semnatarii documentului spun ca scopul Mişcării Populare Moldova Mare este apărarea statalităţii ţării. Presa oficiala de la Chişinau este, însă, de părere că pun la cale destabilizarea situaţiei din Moldova, iar Serviciul de Informaţii şi Securitate dă asigurări că va contracara aceste intenţii. Mişcarea s-a creat in contextul tulburărilor apărute în sudul Republicii Moldova şi a cererilorbascanului Găgăuziei, Mihail Formuzal, privin crearea, de urgenţă, a Garzilor Populare in Uniunea Teritorial Administrativa Găgăuzia. Acestea ar urma să asigure ordinea publică, însă misiunea reală va fi cunoscută după ce Formuzal îşi va realiza promisiunea de a declara „independenţa” autonomiei găgăuze de Republica Moldova. Surse din cadrul Executivului de la Comrat au declarat că, pe 6 iunie, Mihail Formuzal şi şeful Inspectoratului de Poliţie din Găgăuzia, Serghei Suhodol, au dat indicaţii primarilor din mai multe localităţi ale autonomiei să formeze, timp de două săptămâni, lista „gărzilor populare”. Din aceste „gărzi populare” vor face parte, în fiecare localitate, câte 40 de persoane. Acestea vor patrula în grupuri de câte 2-4 persoane, fără arme. În Executivul de la Comrat este şi un proiect „privind crearea serviciului de pază al Comitetului Executiv al Găgăuziei”, similar Serviciului Protecţie şi Pază de Stat. Acest „serviciu de pază” urmează să aibă şapte angajaţi.

La foarte scurt timp, deputatul Adunării Populare de la Comrat, Ilia Uzun, a chemat locuitorii Autonomiei găgăuze la arme. Alesul local a avertizat recent, la o întâlnire cu ambasadorii străini acreditaţi la Chişinău, că locuitorii regiunii autonome vor lua arma în mâini în cazul în care Chişinăul nu le va îndeplini toate doleanţele: „Dacă de acum încolo va fi tot aşa, vă dau cuvântul meu că, la fel ca mine, mii de oameni… ne vom întoarce în Moldova anilor 1990. Avem oameni tineri, care ştiu să ţină arma în mâini. Noi nu vrem asta, dar nu ne temem, vom muri pe pământul nostru. Pământul nostru e al Bugeacului”. Serviciul de Informatii si Securitate al Republicii Moldova „a luat act de pretinsa iniţiativă lansată de participanţii la « întâlnirea secretă » de la Bălţi din 5 iunie 2014 (Mihail Formuzal, Mihail Garbuz, Veaceslav Perju, Sveatoslav Mazur, Episcopul Markel) care prevede: «pregătirea unei revolte a minorităţilor etnice la Comrat şi Bălţi împotriva autorităţilor legitime ale statului», «recrutarea unor detaşamente populare, ce ar urma să fie antrenate la escaladarea unor conflicte interne, declanşarea unui război informaţional contra autorităţilor Republicii Moldova». In contextul enunţat, reiterăm că prin măsuri specifice derulate, Serviciul de Informaţii şi Securitate acţionează continuu pentru prezervarea ordinii constituţionale, protejarea valorilor supreme ale statului şi asigurarea exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor consfinţite prin Constituţia Republicii Moldova.”

Serghei Perciun, vicepreşedintele Partidului „Patrioţii Moldovei”, a declarat, in cadrul unui interviu la Postul de televiziune „Publika T.V., citam:„Detaşamente de şoc care au fost pregătite, [...] SIS-ul ştia foarte bine de chestiunea aceasta, Voronin ştia foarte bine de asta. [...] Voronin pur şi simplu s-a temut să facă ordine atunci. [...] De mult vorbim, « Patrioţii Moldovei », să unim toate forţele patriotice să salvăm Moldova de românizarea agresivă, de implicare în acest proiect sinucigaş cum se numeşte unirea cu Uniunea Europeană şamd. [...]”. Despre „românizarea agresiva” s-a mai vorbit si octombrie 2010, cand Agenţia de stiri „Regnum” din Rusia, publica: „Expansiunea vizând teritoriile ucrainene este o realitate. Insula Serpilor, Insula Maican, isteria în jurul Basarabiei de Sud şi al Bucovinei de Nord sunt numai câteva dovezi ale expasionismului agresiv românesc pe Prut, pe Nistru […] Duşmanul trebuie bătut pe teritoriul lui. Iar România, la nivelul politicii ei de stat este un duşman neîndoielnic pentru Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană. De aceea, este necesar un bloc antiromânesc, a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale. Transilvania, oare, nu a fost ruptă din Ungaria? Oare este totul în regulă cu ruşii şi ucrainenii din România? Bucureştiul nu ar trebui să arunce cu pietre în vecini, având propria casă de sticlă fragilă. [...]”

În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne ca potenţialul conflictual major din est este luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare. Desigur, pe o nouă bază şi cu alţi actori geopolitici. „Doamne, apără şi păzeşte România!”

General Br. (r) Aurel Rogojan   

Sursă: http://www.art-emis.com

28 iunie 1940 – Ocuparea teritoriilor româneşti de către Armata Roşie

28 iunie 1940 – Ocuparea teritoriilor româneşti de către Armata Roşie

Ocuparea criminală a teritoriilor româneşti, foste părţi ale Principatului Moldova independent şi apoi sub suzeranitatea Imperiului Otoman, foste părţi ale Imperiului Austriac şi Imperiului Rus – aşa zisele de către străini Basarabia şi Bucovina de nord, sau mai simplu părţi ale României ca succesoare de drept al Principatului Moldova şi Principatului Munteniei, de către Armata Sovietică are loc la data de 28 iunie 1940. Ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti fiind asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939).
 
Premisele raptului teritorial
 
- Ambiţiile Germaniei şi ale U.R.S.S. de reviziure a hotarelor acestora din contul statelor naţionale mai slabe militar din Europa Centrală şi de Est (Polonia, România, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania);
- Guvernarea României prin dictatură regală de către un rege slab precum era Carol al II-lea;
- Incapacitatea militaro-economică a României interbelice de face faţă unui război defensiv atât împotriva Germaniei  cît şi împotriva U.R.S.S.;
- Lipsa aliaţilor defensivi ai României în momentul primirii Notei ultimative din partea U.R.S.S. de cedare necondiţionată unor mari teritorii româneşti la 26 iunie 1940; (Aici se incud atât ineficienţa militară a Micii Înţelegeri (Cehoslovacia-România-Iugoslavia) semnată la 1920 cât şi Armistiţiul de pace al Franţei cu Germania Hitleristă la 17 iunie 1940;
- Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
- Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
Situaţia internaţională
Nota ultimativă a U.R.S.S., croită cu mult sînge rece, se încadra perfect înţelegerilor anterioare dintre Germania şi U.R.S.S., conjuncturii internaţionale europene în care aliaţii României erau incapabili de ajutor, precum şi situaţiei interne dificile a României.
 
Situaţia internă
 
În acel tragic moment istoric, România era guvernată de Regele Carol al II-lea care făcuse un lucru inadmisibil pentru un guvernant şi anume a lichidat fizic persoana charismatică a Căpitanului şi întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail – Corneliu Zelea Codreanu precum şi alator membri de vîrf a legiunii înscenînd o evadare din închisoare. Lichidarea fizică şi arestările în proporţie de 90% din conducerea Legiunii Arhanghelului Mihail i-a dezorganizat pe legionari, aducînd la cărma mişcării o persoană mediocră şi foarte controversată precum Horia Sima. Legionarii se răzbună pe guvernare prin asasinarea Primului-Ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Caroll II-lea reacţionează prin metode medievale, atentatorii fiind executaţi pe loc şi lăsaţi cu Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1941, art-emiszilele să putrezească în stradă, avînd loc sute de execuţii mai mult la întîmplare pe teritoriu, pornind un cerc vicios de violenţe în România. Instaurarea dictaturii regale, prin dizolvarea parlamentului şi măsurile represive împotriva conducerii legionare susţinute de masele largi reliefează incapactatea Regelui Carol a II-lea de a guverna precum şi situaţia dificilă în interiorul României.
 
Ultimatumul sovietic şi ocuparea teritoriilor româneşti de armata sovietică
 
În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, convoacă Consiliul de Coroană în două şedinţe la amiază şi în seara zilei de 27 iunie 1940 în componenţa a 27 de miniştri şi consilieri regali la prima şedinţă şi aceeaşi componenţă plus Alexandru Vaida-Voevod la a doua şedinţă.
Rezultatul primei şedinte a Consiliului de Coroană 27 iunie 1940:
- 11 contra cedării teritoriilor;
- 10 acceptă cedarea teritoriilor;
- 5 pentru discuţii;
- 1 rezervat (Ghorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României)
Rezultatul celei de-a doua şedinţe a Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940:
- 6 contra cedării teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu);
- 19 acceptă cedarea teritoriilor;
- 1 expectativ – Victor Antonescu;
Administraţia şi Armata Română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.[1]
 
Cine a votat împotriva cedării Basarabiei[2]
 
Pe 27 iunie 1940 Carol al II-lea este trezit din somn la ora 2 noaptea de Ernest Urdăreanu care îi spune că Moscova a trimis o notă ultimativă. Abia la ora 7 dimineața a fost primit textul complet. Regele notează în jurnal că „această știre m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad.” Prima grijă a suveranului nu a fost să discute cu factorii responsabili asupra situației create ci să asiste între 8 și 8.45 la examenul de bacalaureat al fiului său. De abia la ora 9 s-a întâlnit cu oamenii politici. Carol s-a pronunțat pentru rezistență. „Nu pot concepe ca suveran al țării să cedez teritorii care sunt hotărât, și de fapt istoric, românești.” I-a consultat pe reprezentanții Italiei și Germaniei care l-au sfătuit să cedeze. Ilcuș și Țenescu, oameni ai armatei spuneau că țara nu poate rezista pe trei fronturi. În momentul crucial al istoriei României, armata, în care Carol își infiltrase protejații se dovedea neputincioasă. Pentru discutarea situației a fost convocat la ora 12 un Consiliu de Coroană. Împotriva cedării s-au pronunțat 11 oameni (cei mai importanți fiind Nicolae Iorga, Victor Antonescu și Ernest Urdăreanu Patru au fost pentru discuții cu partea sovietică (istoricul Constantin C. Giurescu). Dintre cei 12 rămași, 11 au fost pentru cedare iar unul, primul ministru Tătărescu s-a abținut. S-a convenit la trimiterea unui răspuns prin care să se treacă la negocieri. Regele din nou era ocupat cu altceva. „Se făcuse ora două, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiță și declararea lor ca bacalaureați, după care am oferit băieților câte o tabacheră și lui Mihăiță « Ordinul Pentru Merit » și alte decorații profesorilor și lui (Petre) Andrei (Ministrul Educației Naționale), care a prezidat comisiunea. A avut loc pe urmă masa pentru noii promovați și profesorii lor. Oricine își poate închipui (ce) a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La șampanie am ținut un logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoționat atât de bacalaureatul lui Mihăiță, cât și de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiță, cu glas tare, a citit cuvântarea pregătită de seara.”
 
Între timp au sosit răspunsurile diplomatice de la Berlin, Roma, Ankara, Atena și Belgrad. România era singură, ba mai mult Germania și Italia insistau să satisfacem cererile. S-a convocat o nouă ședință a Consiliului de Coroană la ora 24. De data aceasta a fost un vot expectativ (Victor Antonescu) și doar 6 împotrivă. Despre ei, Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Restul au fost pentru cedare. Un rol important în luarea hotărârii l-a avut generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, care a arătat că România nu dispunea de forțele materiale pentru o rezistență militară de durată. Carol nota: „am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur.”
 
28 iunie 1941 – cel din urmă ultimatum sovietic. România pierdea Basarabia
 
La 30 iunie Carol al II-lea nota: „Știrile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate am avut dreptate cu așa-zisa reorganizare a Frontul Renașterii Naționale (F.R.N., partid creat de rege). Mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. S-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării Armatei Roșii a depășit cu mult planul stabilit.” Pe 3 iulie a fost declarat doliu național. Cinematografele și teatrele au fost închise, în biserici s-au ținut slujbe pentru cei căzuți sub stăpânirea bolșevicilor, tuturor locuitorilor li s-a cerut să îngenuncheze și să păstreze câteva momente de reculegere.
 
Carol al II-lea despre pierderea Basarabiei: „O zi a ruşinei naţionale”[3]
 
Jurnalul lui Carol al II-lea este un veritabil document istoric despre fatidicele zile în care s-a destrămat România Mare. Trezit din somn la ora 2 noaptea, la data de 27 iunie, regelui i se aduce la cunoștință faptul că U.R.S.S.-ul a trimis României o nota ultimativă la care aștepta răspuns în 24 de ore. Dimineața, la ora 8, Carol acordă timpul necesar pentru a asista la examenul de bacalaureat al lui „Mihăiță” şi abia apoi discută cu primul-ministru Tătărescu despre nota ultimativă, convocând, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deși e surprins de votul dat în Consiliu pentru cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, regele „uită” că decizia acestui organism este consultativă. După acest prim Consiliu, Carol al II-lea își face din nou loc în program pentru a asista la susținerea bacalaureatului lui „Mihăiță”. Spre seară are loc cel de-al doilea Consiliu de Coroană, care, de data aceasta, votează masiv pentru cedarea de bună voie a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ținutului Herța. Regele ia hotărârea ca atare, dar se va asigura că poporul va fi informat de opțiunea sa pentru rezistență.
 
Joi, 27 iunie 1940 Oh! Ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi zi de absolută laşitate a unor români. Am ieşit din infernul zilei de astăzi moralmente zdrobit şi Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, art-emisîmbătrânit cu 10 ani. Dar să recapitulez faptele. La 2 dimineaţa am fost deşteptat de un telefon de la Urdăreanu, zicând că Davidescu de la Moscova a telefonat că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după ce toate legăturile telefonice au fost întrerupte. La 7, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Nu se cere de către U.R.S.S. decât să cedăm Basarabia şi Nordul Basarabiei [Bucovinei] şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre. Şi astăzi trebuia să fie zi de mare bucurie a bacalaureatului lui Mihăiţă. Început la 8, am putut să asist trei sferturi de ceas şi am constatat că copiii au răspuns foarte frumos. Şedinţa este solemnă, toţi băieţii în frac. La 9, vin Tătărăscu şi Gigurtu ca să discute situaţia. A asistat şi Urdăreanu. Nota e mai, e mai gravă încă decât credeam. Ni se cere evacuarea acestor teritorii în 4 zile şi ocuparea oraşelor Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă începând de mâine, ora 12. Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărăscu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi. Totuşi, nu pot concepe, ca suveran al ţării, cum pot să cedez teritorii cari sunt, hotărât, de fapt şi istoric, româneşti. Raţionamentul U.R.S.S. că cere Nordul Bucovinei ca o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupaţie românească în Basarabia este, pur şi simplu, ridicol. […] Între timp, am convocat, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deoarece Dinu Brătianu s-a înscris în «P.N.(Partidul Naţiunii)», i-am oferit să-l numesc consilier regal; a refuzat însă. Mare şi frumos gest patriotic în aceste momente tragice ale României, n-am ce zice!? La ora indicată, a avut loc Consiliul (de Coroană), cari a început printr-o expunere a faptelor, făcută de Tătărăscu şi Gigurtu, după care Ţenescu a expus situaţiunea militară. Preşedintele Consiliului şi ministrul Afacerilor Străine au arătat în cuprinsul Notei, ideea noastră de a cere discuţii şi răspunsul dat de Germania şi Italia. Şeful Marelui Stat-Major, fără a da un aviz, a expus situaţia militară, a cărui concluzie era că dacă suntem obligaţi să luptăm pe trei fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu fără nici un ajutor de nicăierea de a rezista. S-a mai pus chestiunea că este important a ne păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre. Chiar de la începutul avizului dat de vorbitori, între cei prezenţi, consilieri regali şi miniştri, s-au desemnat două curente: Iorga pentru rezistenţă, iar Argetoianu pentru cedare. Iorga a fost indignat faţă de M.St.M. (Marele Stat Major). Rezultatul votului, care se găseşte pe pagina din faţă (157), a fost pentru primirea ultimatumului: 11 – Nu ; 10 – Da, 4 – pentru discuţii şi 1 – rezervat. […]
 
De la început, s-a văzut tendinţa către cedare. La propunerea lui Urdăreanu, mobilizarea imediată a Armatei. S-au raliat toţi, afară de unul singur, Ballif. Nu pot zice că m-am sculat prea fericit de la acest Consiliu. A urmat să trimitem note prin care să cerem să stăm de vorbă. Rămâne să mi se prezinte cât mai repede textul. După aceea, se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiţă şi declararea lor ca bacalaureaţi, după ce am dat băieţilor câte o tabacheră şi lui Mihăiţă Ordinul „Pentru Merit“ şi alte decoraţii profesorilor şi lui [Petre] Andrei, care a prezidat Comisiunea. A avut, pe urmă, loc masa pentru noii promovaţi şi profesorii lor. Oricine îşi poate închipui [ce] a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La şampanie am ţinut un mic logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoţionat fiind, atât de bacalaureatul lui Mihăiţă, cât şi de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiţă, cu glas destul de tare, a citit cuvântarea pregătită azi-seară. Sfârşindu-se masa, a şi venit Tătărăscu cu proiectul de răspuns, pe care l-am aprobat. Din discuţiile cu el, a reieşit că este pentru cedare. Raţionamentele lui sunt, incontestabil, logice, nefiind susţinuţi de nimeni, chiar aliaţii noştri din Înţelegerea Balcanică, iugoslavii, sfătuindu-ne să primim, iar pe de altă parte primejdia de a fi atacaţi pe 3 fronturi, totul este logic în această părere. […] Altă mare decepţie, chiar decretul de mobilizare, care l-am iscălit azi-de-dimineaţă, n-am putut obţine să fie publicat; atât a intrat în sufletul unora ideea cedării încât Tătărăscu şi chiar Ilcuş m-au sfătuit să fie reţinut. […] S-a mai hotărât, în discuţiile cu Tătărăscu, că vom trebui să procedăm, după al doilea Consiliu de Coroană de astă-seară, la o complectare şi remaniere a Guvernului. Trebuie să intre, ca să putem face faţă la această situaţie, Vaida, ca preşedinte al Consiliului, Inculeţ şi Nistor, ca reprezentanţi ai provinciilor ameninţate, şi Argetoianu, ca ministru al Afacerilor Străine. Ar mai fi bine, crede el, să putem lua şi pe cineva de la foştii legionari şi de la «Generaţia 22». Înainte de Consiliu, am propus lui Vaida să preia Guvernul. A refuzat, acceptând, însă, să intre sub Tătărăscu; Argetoianu a primit şi el. Consiliul [de Coroană] are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat. Toţi acei cari făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oareşicare nuanţe, au fost pentru acceptarea ultimatumului. […] Discuţii mai îndelungate au fost inutile. Deci, am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare, în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele, această zi în care trebuiam să mă bucur că fiul meu şi-a trecut bacalaureatul. Că consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marei majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte în curând vom recăpăta ce am pierdut. A urmat depunerea jurământului lui Vaida şi Argetoianu. A rămas ca ei să facă nota de acceptare, căci, din nou, cei din Axă ne-au comunicat că nu vor răzbi aci şi că nu ne vor ajuta. M-am dus să mă culc, dar Urdăreanu a cerut, din nou să mă vază şi am rediscutat situaţia, el, ca şi mine, fiind convins de marea greşeală ce se face. Ce puteam eu, oare, face dacă se produce, într-adevăr, dezastrul, aşa cum mulţi îl văd? Nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate. Totuşi, am mai făcut un ultim efort, chemându-l pe Tătărăscu la telefon şi arătându-i din nou foarte serios şi foarte violent atenţia asupra marei greşeli ce se comite. Mi-a răspuns că nu vede nici o altă soluţiune şi că-şi ia toată răspunderea. Am mai avut un oribil sentiment astăzi, când cei mai mulţi ofiţeri au venit, după-masă, să mă roage să cedez, căci altfel mergem la un dezastru sigur. Oh! de ce, oare, românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr grele! E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă.
 
Vineri, 28 iunie Starea de suflet în care mă găsesc azi-dimineaţă este de nedescris. Nu mă simt om, parcă s-a rupt ceva în mine. Sunt un oareşicare care trebuie să-şi facă datoria, atâta tot. Parcă din mine a dispărut eul. Tocmai (la) 20 de zile după ce-mi ajunsesem apogeul a 10 ani de muncă, cu rezultatele ce au fost, şi acuma – prăbuşirea. Este, parcă, ceva ce nu poţi suporta. Mi-e ruşine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în faţă. Totul mi se pare aşa un coşmar, un lucru (pe) care nici un cuvânt omenesc nu-l poate descrie. Dimineaţa, la 11, l-am primit pe Tătărăscu. Mă simt aşa de mic şi de neimportant în faţa acestei nenorociri ce s-a abătut asupra României. Mobilizarea, care se hotărâse ieri şi care în urma insistenţelor lui Argetoianu şi ale preşedintelui Consiliului nu se făcuse, se face astăzi, după o luptă cu acesta, care nu vrea să facă nici un gest care să aţâţe U.R.S.S. Frică şi laşitate. Poate, prudenţă sănătoasă. Numai viitorul ne-o va arăta. Oribil în toate acestea este graba care o pun Sovietele pentru ocuparea teritoriului, grabă care periclitează evacuarea. Azi-de-dimineaţă, mi se anunţă că e vorba şi de un colţ din Moldova, până la Herţa. Chiar în decursul operaţiilor, a fost un incident în care au căzut 2 morţi. Am fost aşa de indignat de atingerea unui colţ al României Vechi încât am spus lui Tătărăscu că aceasta nu se poate admite. A promis că va lupta cu înverşunare pentru această bucată de pământ. Aşa cum au mers cedările noastre, această făgăduială este gratuită. Au fost mari discuţii cu Horia Sima ca să intre în Guvern. N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el până ce a primit şi, la 2, el şi cu dr. Simionescu de la «Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari. După cum m-am aşteptat, U.R.S.S. nici nu vrea să steie de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane, care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea. Primele ştiri ce ne vin sunt foarte triste. Purtarea populaţiei basarabene, îndeosebi a evreilor, a lăsat mult de dorit. Coloanele de refugiaţi şi trenurile au fost atacate de hoarde comuniste, ceea ce a întârziat şi mai mult posibilităţile şi aşa ridicol de scurte de a putea evacua. […] Seara, mă culc amărât rău de tot. M-a apucat o deznădejde cumplită. Mă gândesc dacă n-ar fi mai cuminte să abdic. Duduia protestează vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a părăsi lupta, ar fi o dezertare. Cine ştie, poate că ea are dreptate!
 
Sâmbătă, 29 iunie 1940 Astăzi sau, poate, ieri, Axa a recomandat Ungariei şi Bulgariei să nu mişte. Prea târziu. Ei par mulţumiţi că am cedat. Sigur, era în interesul şi cu complicitatea ei. […] Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertări ale soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evrei, cari atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc., etc. Aceasta mă înfurie în aşa un hal că, chemându-l pe Tătărăscu la telefon, am fost de o violenţă neobişnuită. Am ţipat ca un disperat. Pe urmă, mi-a părut foarte rău. […]
 
Duminică, 30 iunie 1940 […] Ştirile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate, am avut dreptate cu aşa-numita reorganizare a F.R.N. Mulţi dintre conducătorii de acolo s-au arătat complect bolşevizaţi, fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au avut loc peste tot. Din această cauză, evacuările, cari şi aşa au fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat şi dezarmat chiar unităţi militare. Ritmul înaintării trupelor roşii a depăşit cu mult planul stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate protestările au fost zadarnice. Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansate, n-au mai putut fi oprite.
 
Luni, 1 iulie […] Audienţele de dimineaţă încep cu Gheorghe Brătianu, care vine să-mi vorbească de situaţie, pe care o consideră ca destul de gravă. Vede, în viitor, posibilitatea de a ceda ceva din Cadrilater, dar asupra părţilor mărginaşe ungureşti este mai puţin precis. Consideră principiul schimbului de populaţie ca un lucru bun. […] După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii. […]
 
Marţi, 2 iulie 1940 Azi are loc şedinţa Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineaţă, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistenţă. A promis că va face ceva. […]
 
Miercuri, 3 iulie 1940 […] Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase”.
Colaj realizat de Redacţia ART-EMIS

PREŢUL PROSTITUŢIEI…

Prețul prostituției…

Ofensiva ruso-chineză continuă! Prin două capete de pod la poarta Europei: Budapesta și Bucureștiul. Prin intermediul a două guverne la fel de vândute (aparent) și gata să-și subjuge țările prin înnrobirea financiară. Și sunt multe similitudini. Și în Ungaria și în România sunt subordonate domeniile energetice. Și într-o parte și în alta se vehiculează aceeași marotă: uriașă cuprindere a forței de muncă grație proiectelor. Iar „cleștele” mușcă, în final, din două colțuri de Uniune Europeană. În Ungaria, guvernul „subordonează” țara interesului rusesc, în vreme ce Bucureștiul s-a pus în genunchi gata să împacheteze întreaga țară în valize chinezești. La Budapesta, se promit 10 000 de noi locuri de muncă prin investițiile realizate pe seama împrumutului acordat de Moscova. La București, cifrele sunt similare. Circa 8-9000 de locuri de muncă, dar prin înstrăinarea tuturor structurilor esențiale din sistemul energetic, nu doar prin „investiiți în domeniul nuclear”. Și totuși, o primă diferență esențială ar fi aceea că Budapesta s-a vândut mai scump, în timp ce Bucureștiul se prostituează aproape pe nimic. Ungaria primește zece miliarde de euro pentru modernizarea domeniului nuclear. La noi sumele sunt la jumătate, deși segmentele ce vor fi acaparate sunt mult mai numeroase (inclusiv în domeniile hidro și eolian). Iar Guvernul Ponta nu a pus un tarif prostituției sale, fiind prea ocupat să înstrăineze cu orice preț sectorul energetic crucial. Și nu a pus nici o clipă problema unui împrumut, ci a dat liber preluării investițiilor prin fluxuri financiare dinspre Bănca Industrială şi Comercială din China Și mai sunt și alte „nuanțe”. Care arată adevărata relație dintre „parteneri”. În Ungaria, Parlamentul este cel care a luat decizia aprobării împrumutului acordat de Moscova. La București, decizia a fost luată de guvern. Pentru că oricum parlamentul ar îmbrăca la comandă tricouri roșii (de fapt, pe astea le au!) și ar saluta cu mâna la chipiurile de parlamentari „mao”. Căci, așa cum au dat afară din parlament steagul europei, pentru a nu deranja vizita delegației chineze, la fel sunt gata să facă și cu drapelul țării. Or, tocmai aceste diferențe dintre acțiunile de vânzare a propriilor țări, într-o parte către ruși, în cealaltă (și) către chinezi, ar trebui să ne facă să ne întrebăm ce se va întâmpla după? După ce viitorul acestei părți de Europă va fi fost amanetat spre aceleași orizonturi roșii. Pentru că Budapesta s-a asigurat de un împrumut și va avea grijă să îndrepte bani și spre alte „proiecte”. Acelea care se intersectează cu interesele rușesti. Căci, așa cum Moscova a finanțat Jobbik pentru a-i da „muniția” necesară destabilizării zonelor cu etnici maghiari, la fel este de presupus că prin acești bani se vor finanța acțiunile Consiliului Demnității Umane (!) de la Budapesta. Organizație care, la momentul în care parlamentul ungar parafa lista rusească, nu de investiții, că alea sunt de acoperire, ci de focare de destabilizare (în primul rând în România și Slovacia), în clipa în care, în Bucureștiul roșu politic, guvernul Ponta, ca minister anexă al Budapestei, anunța alocarea investițiilor, fără a întreba țara, măcar prin simulacre de dezbateri civice (pentru că votul Parlamentului oricum nu mai reprezintă opțiunea țării), la Budapesta, aparent rusofilizată, Consiliul Demnității Umane anunța inițierea procedurilor de retrocedare a Transilvaniei. Pentru că, evident, nu fug ungurii cu Ardealul în spate, ci îl decupează direct aici, prin forțarea retrocedărilor prin acte false. De aceea, este cât se poate de evident că ofensiva financiară ruso-chineză are ca plan, cel puțin într-o primă etapă, satisfacerea cererilor Budapestei în pretențiile acesteia față de pământul românesc. P.S.: Este clar că, dacă se vor ocupua chinezii de reactoarele nucleare, Rusia va avea partea ei, cel puțin prin vânzarea de tehnologie, mai ales că Europa a anunțat că, în cazul prezenței chineze în investițiile nucleare din România, nu se va mai implica pentru oferirea de tehnologie pentru reactoarelor 3 și 4. SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro

MARIA – UN NUME CÂNTAT (2)

MARIA – UN NUME CÂNTAT (1)

ULTIMA ÎMPĂRTĂŞANIE A MAREŞALULUI ION ANTONESCU…

Mărturia preotului care i-a dat ultima împărtăşanie Mareşalului Ion Antonescu înainte de execuţie: “La Jilava, soldaţii plângeau în curtea închisorii”. DOC

Bustul Maresalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti Vergului Muncii ctitorita cu mama sa Elena

Ce a făcut Mareşalul Ion Antonescu înainte de execuţie, detalii neştiute din culisele tragicului eveniment, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută

de Cristinel C. Popa

Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Mihail Todolici fiul Parintelui TeodorAm stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte,  acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani - foto), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian.  “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

Ion Antonescu inaintea executiei 1 iunie 1946 - Ziaristi Online“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei (video mai jos, foto aici), se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

Parintele Teodor Totolici care l-a impartasit pe Maresalul Antonescu la Jilava“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici

Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia. Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”. (foto)

George Enescu, Mihail Jora si preotul Teodor Totolici, care l-a impartasit pe Maresalul Ion Antonescu la Jilava

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu.  “În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese  condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”,  instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând  ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să  fie  contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o  procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”. în baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului)  către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor  Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.

Execuţia

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu  şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost  escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate,  la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului  nu a fost însă  îndeplinită. Şi  nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946,  în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu.  Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.

Sursa: Jurnalul.Ro via Ziaristi Online

Foto: Marius Caraman

- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/06/02/marturia-preotului-care-i-a-dat-ultima-impartasanie-maresalului-antonescu-inainte-de-executie-la-jilava-soldatii-plangeau-in-curtea-inchisorii/#sthash.ShA3Ioif.dpuf

SURSA:www. ziaristionline.ro

FERICIREA OMULUI… ÎN VIZIUNEA COPILULUI ALEXANDRU PARGARU