DEDICAȚII POETICE: ODĂ PROFESORILOR

 ODĂ PROFESORILOR

imensitatea  iubirii cu maria botnaru

Pe-acest plai mioritic toamna este stăpână,

Crizanteme și astre ne zâmbesc în grădină,

Râd ciorchinele-n vii cu dulceață în poală,

Clopoțelul încins cheamă-n grabă elevii la școală…

 

 Iarăși pragul de piatră va-ndura mici păcate

Și o bancă, aproape un an, îi va ține în spate,

Iarăși tabla, neatinsă, vara-întreagă, de-o mână,

Lucitoare, ca lacul, un  „remember” îngână.

 

Și miroase a proaspăt coridorul vopsit,

Sclipitor este albul, pe pereți zugrăvit,

Și te temi s-o atingi,

sticla-n geam  a-mbrăcat transparența,

Ca un leagăn de vis, școala, astăzi, le șterge absența…

 

Un tărâm ce așteaptă…  spre trecut deschizându-ne ușă,

Amintiri, ani de școală, fugari, ne țin strâns, în cătușă,

Altfel vârsta-și măsoară o clădire de școală,

Cât elevii-o inundă, ea renaște-n onor și spoială.

 

 

Nu-s puteri ce-ar strivi un lăcaș de știință,

Dacă fierbe în el, ca-n știubei, zumzet de cunoștință,

Nici ruinile vremii nu-i ating, largi, ușorii,

Căci pilonii, ce-o țin, sunt din cer hărăziți,

Niște vrednici  Manole, harnici, neobosiți,

Devotați, întru templul științei trudind,

Cu jertfire în toate, întru breaslă trăind, 

Cei ce știu a dormi pe mormane de cărți și caiete

Și iubirea de prunc este-o aprigă sete,

Într-o luptă cu verdele vieții zidind, PROFESORII!

 

Sfinți la suflet prin chinul menirii,

 Tineri și mpliniți din izvorul iubirii,

Cu răbdarea zăpezilor albe de munte,

Cu-nțeleaptă lumină, sculptată pe frunte,

Cei ce duc generații spre izbânzi, spre victorii,  

Patrioții de grai și de neam, PROFESORII!

28 septembrie 2014  Maria BOTNARU

CURIERUL DE HÂNCEŞTI: INTERVIU CU MARIA BOTNARU

Interviu cu poeta și publicista MARIA BOTNARU

Interviu cu poeta și publicista MARIA BOTNARU

,,Poezia este cuvântul îmbrăcat într-un veșmânt de idei”

- De la cine ați moștenit talentul de a scrie si cum s-a trezit în Dvs. această pasiune?

- Nu țin minte să fi scris cineva poezii în familia noastră. Părinții mei, Zinaida și Andrei Vlas, originari din satul Sărata Galbenă, Hâncești, au fost țărani înstăriți, dar având 5 copii, nu prea le ardea de poezie. Povestitorul meu din copilărie a fost bunelul meu, Petru Vlas, care în serile lungi de iarnă îmi ticluia niște povestioare, mai mult cu caracter educativ. Țin minte una, pe care mi-a spus-o pe la 4 anișori, într-un moment, când am refuzat să mi se taie unghiile cu un foarfece de croitorie. Bunelul mi-a povestit despre o situație similară cu o copiliță din vecini, căreia tatăl i-a tăiat cu toporul unghiile cu tot cu degețele, din care cauză, crescând mare, copila nu s-a măritat. Impresionată, eu i-am întins mânuța și i-am zis: „Hai, taie-mi-le, dar așa ca să mă mărit!”  Primele poezii pe care le-am învățat pe de rost, au fost rugăciunile, auzite de la bunica Iulița Vlas, pe care-mi plăcea să le declam, ca să fiu, cu siguranță, auzită de Dumnezeu. Dar poezia a pătruns în sufletul meu pe băncile școlii din satul natal. Cu mult drag îmi amintesc de dna Prelepov Ana Grigore, de dl Sângereanu George Andrei, profesori de limbă și literatură română, care au sădit în sufletul meu de copil sămânța de poezie, ce a erupt în roade peste ani.

 

- La ce vârstă ați  început să scrieți poezii?

- Primele poezii le-am scris pe la 13 ani, declamându-le în cadrul Cenaclului „Retorica” organizat de profesorul George Sângereanu, dar nu le-am păstrat, apoi pe la 15 ani mi-am făcut un caiet de creație, cu ocazia participării la olimpiada raională de limbă și literatura română, unde se cerea și creație proprie și care, probabil, a jucat un rol hotărâtor în a obține premiul I.  

 

- Mai țineți minte primele poezii scrise?

- Una din poeziile mele din acea perioadă e o poezie dedicată povestitorului meu, cu titlul: „Bunelului Petru Vlas” De brumă mângâiate ți-s tâmplele bogate,/De roua dimineții ți-s palmele spălate,/Iar cel suman călit în ploi și vânt,/Aduce-n casă miros de pământ/Și nu e om mai fericit ca tine,/Să poarte-n suflet dragoste de pâine.

 

- La început, probabil, visul dvs. a fost acela de a ține în mână prima dvs. carte cu poezii. În ce an aţi tipărit prima carte?

- Poezia cu adevărat a erupt în sufletul meu, atunci când am întâlnit un bărbat deosebit, pe Alexandru Valeriu Moraru, care m-a însuflețit să iau în serios această pasiune și s-o aștern pe hârtie. Până atunci scriam rânduri, strofe pe foi răzlețe și, deseori nici nu le păstram. Poezia trăia în sufletul meu mai mult într-o formă verbală și de multe ori doar în gândul meu, pentru că crescând 3 copii, ai parte de mai multă proză, decât de poezie. Prima culegere de versuri, IMENSITATEA IUBIRII, e un proiect, realizat cu dibăcie de d-lui, autoarea copertei fiind fiica sa, Laura Moraru. Când am luat în mâini acea culegere, am simțit același sentiment de împlinire, ca în clipa când Dumnezeu mă fericea cu un prunc. Un alt proiect de Alexandru Moraru, ce a trecut pe brio la cititor, este culegerea „URMELE DRAGOSTEI ETERNE”.

 

- Care este recenta carte tipărită?

- Recenta carte, „Poezii Patriotice”, a ieșit de sub tipar în ziua mea de naștere, la 5 septembrie, ca un cadou, un proiect, conceput și realizat, de soțul meu, Alexandru Valeriu Moraru, istoric, arhivist și publicist.

 

- Copii dvs. va citesc?

- Am trei copii: Cristina, Mihaela și Petru, pe care i-am crescut mai mult de una singură, tatăl lor fiind plecat la muncă în Rusia, cea ce a fost și o cauză a divorțului. Sigur, citesc și își expun părerile, păstrează, ca ceva scump cărțile, dăruite de mine.

Anul curent, Mihaela mi-a dedicat o poezie de ziua mea „Umărul mamei”, de care am rămas foarte impresionată, pentru că am văzut în ea o prelungire a poeziei mele. Am nişte relaţii frumoase cu copiii mei – în relații de dor nesățios, mereu aștept, mereu sunt puține clipele petrecute împreună, pentru că Cristina și Petru locuiesc la București, unde și-au făcut studiile, iar Mihaela se află în SUA. Dar cel mai neogoit dor îl port pentru nepoțelul Albert-Andrei, născut în această vară la București. 

 

- La foarte mulți  scriitori se observă în poezii durerea, dezamăgirea față de anumite probleme din societate, familie, viața personală. Dvs, când scrieţi, pe ce vă axați cel mai mult?

- Viața cu bune și rele, cu realizări și dezamăgiri, oamenii ce mă fascinează, istoria neamului românesc, dragostea de Țară și de graiul românesc, dragostea de omul iubit, sentimentul matern, ce mă topește zi de zi, natura, ce mă fascinează în orice anotimp… toate, în ansamblu, alcătuiesc tematica poeziilor mele. Mai bine zis poeziile mele se nasc din emoții, din încărcătura sufletească ce nu mă mai încape și se cere, urgent, așternută pe hârtie, ca să ajungă în sufletul cititorului.

 

- Care este emoţia ce vă domină atunci când creați?

- Plăcerea, că am creat ceva și nu am irosit secunda în van, ci am mai lăsat o urmă nouă pe pământ.

 

- Ce este pentru dvs. dragostea?

- Dragostea e un izvor, din care sorbi lacom, pe săturate și nu mai ai saț. Dragostea este soțul Alexandru, cu care rostim același cuvânt și trăim în același gând. Dragostea sunt copiii, cărora le-am dat fărâmă din mine și-mi vor duce numele mai departe.

 

- Oferiţi-ne, va rog, o definiţie metaforică a poeziei?

- Poezia este cuvântul îmbrăcat într-un veșmânt de idei.

 

- De ce aţi ales să deveniți scriitor?

- Nu am ales să devin scriitor,  am îndrăznit să fac ce-mi place, o bună parte din oameni nu fac acest lucru și e foarte trist. Sunt foarte norocoasă în această privință: scriu în orice clipă liberă și nu mă mai satur… cum se primește, las la judecata celor ce mă citesc.

                                                          Valeria SCAFARU, stagiară

Sursa:www.curierul.md

FERICIREA ESTE UN OBICEI – CULTIV-O!

Fericirea este un obicei – cultiv-o!

fericireEmoțiile au un corespondent energetic, și așa cum sunetul produs de o trubă este diferit de cel produs de un flaut, vibrația energetică a unei emoții diferă de cea a unei alte emoții. Atunci când experimentăm o stare de fericire, noi emitem vibrația corespondentă a acestei emoții, iar Universul ne răspunde oferindu-ne din ce în ce mai multă fericire. În mod similar, dacă experimentăm o stare de descurajare, noi emitem vibrația corespondentă a acestei emoții, fapt care ne determină să atragem în viața noastră oameni pesimiști și evenimente neplăcute. Acesta este principalul motiv pentru care trebuie să cultivăm emoțiile pozitive.

Noi atragem către noi la fel ca un magnet situațiile și indivizii care corespund vibrațiilor pe care le emitem, respectiv emoțiilor pe care le simțim. Altfel spus, noi avem capacitatea de a atrage în viața noastră circumstanțele pe care ni le dorim și oamenii în compania cărora preferăm să fim, ducând astfel o viață de vis, prin cultivarea unei atitudini pozitive de spirit.
Dacă vei cultiva mai frecvent emoțiile pozitive, este posibil să constați că încă mai atragi în viața ta oameni ale căror vibrații nu mai corespund celor pe care le emiți tu. Acest lucru se datorează faptului că acești oameni sunt receptivi la bucuria, încrederea în sine și pasiunea ta, dorindu-și să simtă la rândul lor aceste emoții. In schimb, tu nu vei mai fi atras de ei, pentru că energia lor nu mai vibrează la unison cu a ta. Tot ce îți mai rămâne de făcut în acest caz este să continui să îți cultivi emoțiile pozitive sperând că aceștia își vor alinia vibrațiile la cele ale sentimentelor tale, devenind la rândul lor fericiți, plini de încredere în sine și de pasiune. Reacția lor poate fi diferită. Unii dintre ei pot reacționa favorabil la emoțiile pozitive pe care le receptează din partea ta, în timp ce alții se pot îndepărta de tine, preferând să își păstreze negativitatea.

Reprimarea emoțiilor

Un motiv care te poate face să îți ignori o emoție este că de-a lungul copilăriei tale ai primit mesajul că nu este oportun să simți așa ceva. De aceea, ai învățat să îți reprimi rapid acest sentiment și să îți ocupi mintea cu altceva, astfel încât să nu te mai gândești la el. Foarte mulți oameni (îndeosebi femeile) au fost învățați că nu trebuie să simtă mânia sau competitivitatea. Bărbaților li se spune că nu trebuie să se simtă vulnerabili. Uneori, copiii primesc mesajul clar că trebuie să își ascundă încrederea în sine pentru ca oamenii să nu creadă că sunt obraznici sau aroganți. Alții învață de mici că liniștea și calmul sunt „plictisitoare”. Ei învață astfel că agitația emoțională este ceva bun, iar după ce cresc sunt atât de obișnuiți cu dramele pe care și le provoacă singuri încât nu mai pot savura experiența minunată a liniștii.

Oricare ar fi motivul care te-a convins cândva să îți reprimi sentimentele, dacă încă mai ai acest obicei este vital să renunți la el. Toate emoțiile – inclusiv cele distructive – pot fi instrumente utile care te pot ajuta să îți îndeplinești destinul. De aceea, trebuie să le experimentezi. Dacă îți vei face obiceiul de a observa chiar și cele mai subtile nuanțe ale iritării și ale nefericirii, tu vei face practic primul pas către descoperirea emoțiilor tale, care te va ajuta să iei decizia conștientă dacă dorești să le dai curs sau nu, să le amplifici sau să înveți lecția pe care ți-o transmit și să le dizolvi în iubire. De aceea, ori de câte ori experimentezi un moment de răgaz (de pildă, atunci când aștepți la semafor), întreabă-te: „Ce se întâmplă? De ce mă simt supărat?”
Dacă nu îți dai imediat seama care este răspunsul, unul din motive ar putea fi acela că mintea ta conștientă nu a fost atentă la factorul care te-a iritat. În schimb, mintea ta subconștientă a evaluat atât de rapid situația prin care ai trecut încât corpul tău fizic ți-a creat instantaneu o senzație de disconfort. Dacă te vei obișnui să fii curios în legătură cu emoțiile tale, vei începe să descoperi din ce în ce mai ușor mesajele transmise de ele.

Emoțiile sunt niște indicatori

Atunci când nu te simți în largul tău, dar nu știi de ce, nu trebuie să privești cu neîncredere ceea ce percepi. Mai bine întreabă-te: „Oare de ce nu mă simt în largul meu?” Să zicem că în adâncurile conștiinței tale nu simți că meriți să te bucuri de viață. De aceea, dacă mintea ta subconștientă descoperă un motiv care îi justifică această convingere, ea te face să simți efectiv că nu meriți să te bucuri de viață.
De regulă, oamenii își justifică singuri sentimentele negative convinși fiind că acestea au și părțile lor bune. De pildă, atunci când te simți deprimat nu mai ești tentat să îți asumi riscuri și să încerci lucruri noi, ferindu-te astfel de situațiile neplăcute, și implicit de confruntarea cu teama de eșec sau de necunoscut. Din păcate, riscurile și schimbările nu pot fi evitate, întrucât fac parte integrantă din însăși natura vieții. De aceea, este mult mai bine să accepți această realitate și să îți cultivi emoțiile pozitive pentru a reduce intensitatea dezamăgirii și a fricii de dificultăți.

Atunci când te simți deprimat, este foarte eficient să îți cultivi în mod deliberat o stare de bucurie, chiar dacă începi de la ceva foarte mărunt. De pildă, te poți bucura pentru că astăzi este o zi însorită și frumoasă. Chiar dacă lucrezi într-un birou, poți savura cele câteva pauze de câteva minute în care te poți plimba sub razele soarelui. La fel, bucură-te că poți privi pe fereastră cum înmuguresc copacii sau cum înfloresc florile. Optează în mod deliberat pentru a vedea lucrurile care îți fac plăcere și nu mai cultiva gândurile care îți alimentează tristețea.
Un alt motiv care poate conduce la depresie este vinovăția. De multe ori, atunci când îți moare cineva drag, te simți rușinat de faptul că îți vezi de viață. Nu ți se pare normal ca tu să fii fericit când persoana iubită a dispărut. Dacă te-ai gândi însă la ce ți-ar dori această persoană, ți-ai da seama că aceasta nu ar prefera nicio clipă ca tu să te scufunzi în suferință. De altfel, sufletul ei știe că îi ești loial și că îl iubești sincer. De aceea, nu trebuie să-i dovedești acest lucru cramponându-te de tristețea ta. Cea mai frumoasă manieră de a-i onora pe cei dragi constă în a îmbrățișa viața.

Așa cum spuneam, cândva am făcut greșeala să cred că trebuie să fiu într-o stare de spirit pozitivă în fiecare moment al fiecărei zile. Mai târziu am înțeles că un obiectiv mult mai realist ar fi să îmi propun să trec la o stare de spirit pozitivă de îndată ce îmi dau seama că alunec către negativitate. Am realizat astfel că cu cât rămân mai mult într-o stare de spirit pozitivă, cu atât mai deplin este succesul meu, orice aș face. Entuziasmul, creativitatea, bucuria și iubirea ne fac să fim buni la orice: să fim un părinte mai bun, un copil mai bun, un prieten, un șef sau un angajat, un cetățean și un om mai bun. Noi avem la dispoziție resurse infinite, asociate cu emoțiile pozitive pe care le controlăm prin intermediul Panoului de Comandă al Destinului Personal, amplificându-le volumul ori de câte ori acesta tinde să scadă în intensitate.

Merită să faci în fiecare zi efortul de a-ți crea noi obișnuințe emoționale, mai pozitive. Procesul nu diferă prea mult de exercițiile fizice. Chiar dacă începi cu o simplă întindere după ce ai stat prea mult în fața calculatorului sau a televizorului, îți dai imediat seama că te simți mai bine și îți dorești să faci mai mult.

După cum spunea cândva scriitorul Elbert Hubbard: „Fericirea este un obicei – cultiv-o!“

SURSĂ: http://www.drumuricătretine.wordpress.com

ANIVERSĂRI: POETA MARIA BOTNARU A MAI LANSAT O CARTE

ANIVERSĂRI: POETA MARIA BOTNARU A MAI LANSAT O CARTE

 Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Se pare că pentru cunoscuta poetă şi publicistă Maria Botnaru a devenit o  frumoasă tradiţie, ca în ajunul zilei de naştere să scoată de sub tipar câte o carte,

s-au mai bine zis câte un volum de versuri. Astfel s-a întâmplat şi anul acesta, în seara zilei de 4 septembrie un curier special a poposit acasă la distinsa Doamnă cu tirajul noii culegeri “Poezii Patriotice” editată la Chişinău.

Cred că vă daţi bine seama că autoarea a adunat sub coperta noii plachete de versuri cele mai frumoase poezii şi poeme scrise în ultimii ani la  tema respectivă şi publicate partial în cărţile Domniei sale sau pe paginile portalului său Imensitatea Iubirii cu Maria Botnaru (www.tighinaromaneasca.wordpress.com).

 

20140904_211941Această Doamnă talentată şi dacă vreţi excepţională, fiindcă aşa este, a izbutit din nou să  bucure cititorul cu lucrări actuale, originale, scrise cu sufletul şi trecute prin inimă. Cartea are 100 de pagini care cuprind un număr impunător de poezii ancorate în dragostea de Neamul românesc, de limba română, de istoria noastă milenară plină de eroism, dar şi dramatism.

 

Volumul conţile multe dedicaţii poetice închinate Marilor Bărbaţi ai Neamului românesc: Mihai Eminescu, Mareşalul Ion Antonescu, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ion şi Doina Teodorovici, Gheorghe Buzatu, Ion Măldărescu, Valeriu Gafencu, etc.

 

Nu voi dezvălui detaliat conţinutul cărţii, dar va asigur că în scurt timp, cartea va fi căutată „ ca pe floarea de leac” de toţi cei cărora le place poezia patriotică, de toţi cei cărora le plac versurile Marelui Eminescu, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Petru Cărare, Dimitrie Bolentineanu, Grigore Vieru, etc. 

Cât pe ce să-mi scape faptul că de această dată, Doamna Maria Botnaru este nu numai autoarea frumoaselor poezii destul de semnificative şi reuşite din punct de vedere al tematicii şi subiectelor propuse, dar şi autoarea copertei, realizată cu măestrie. Bănuiesc eu că de acum încolo, copertele  viitoarelor cărţi ale Doamnei Maria Botnaru vor avea acelaş nume.

Azi, 5 septembrie 2014, autoarea a împlinit onorabila vârstă de 56 ani. Din numele tuturor cititorilor, colegilor şi prietenilor îi dorim Sănătate, Fericire, Dragoste, Inspiraţie şi noi şi noi cărţi.

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU                                                                                                     LA  MULŢI ANI, IUBITA MEA MARIA !

 Cu dragoste şi mândrie pentru autoare,

                                 Alexandru Moraru

PS! Nu există nici în cer, nici pe pământ o mai înaltă apreciere a cea ce scriu, decât surpriza, pe care mi-ai făcut-o azi, îngrijind și editând această culegere de versuri. Mulțumesc pentru tot ce faci vis-a-vis de creația mea și de fericirea pe care mi-o dăruiești în fiece clipă trăită lângă tine.                        Cu tot sufletul, Maria Botnaru

ADEVĂRUL DESPRE EBOLA, “MONSANTO”, BILL & MELINDA FOUNDATOS” ŞI “FUNDAŢIA SOROS”

                          Se minte cu neruşinare

Maria-Diana-PopescuPe principiul, „ban la ban şi păduche la păduche”, Bruxelles-ul susţine ca fiind indispensabilă o creştere a salariilor în Germania, „pentru ca ţara să-şi poată ajuta vecinii europeni rămaşi în urmă”, a afirmat, impresionat de „sărăcia” nemţilor, Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, relatează A.F.P. Cîtă demagogie! Potrivit acestei declaraţii tîmpe, înseamnă că germanii, atunci cînd îşi vor ridica salariile mărite vor da buzna în ţările europene cu cele mai mici venituri şi vor împărţi, aşa la întîmplare, pe stradă, procentul rezultat din majorări. Laszlo Baci, la salariile românilor care reprezintă o cîtime din salariile germanilor de ce nu te-ai gîndit matale? Pe fondul războaielor şi al crizei care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcînd pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Ebola, despre care se minte cu neruşinare acută că ar fi originar din Africa.

„Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a induce frica”

Cu un an în urmă scriam în editorialul „Programul rabla pentru politicieni, bancheri şi imperii” că o fiolă cu un virus nou, numit Guanarito,  a dispărut din laboratorul de cercetareGalveston National Laboratory, din oraşul Galveston, Texas. Anunţul fusese făcut de canalul de televiziune U.S.A. Today. Laboratorul, estimat la 174 de milioane de dolari, aparţine Universităţii din Texas, este dotat cu mijloacele necesare care îi asigură un nivel ridicat de securitate, astfel acolo se poate lucra cu unele dintre cele mai periculoase virusuri. Se pare că virusul mortal pentru om a ajuns pe mîna unor descreieraţi şi este folosit pe post de bombă biologică. Scott Weaver, şeful laboratorului declarase atunci că dispariţia fiolei dintr-o cameră frigorifică încuiată a fost descoperită în timpul unui control de rutină. Pe naiba, fiola a fost moşită în acel laborator ca să fie încredinţată stăpînului pentru utilizare în scopuri criminale: mărirea profitului marilor concerne farmaceutice, concomitent cu practicarea eugeniei la nivel planetar, pe banii celor ce urmează să moară. Tonele de vaccin gata ambalate nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în Infowars: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populației. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate. Şi asta e ordinea de zi.” 

Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică

Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este de fapt un război „bio-psihologic”, un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale morţilor date publicităţii şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru Bloomberg News, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Publicaţia Navy Times scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Search NewsGlobal îşi pune următoare întrebare: „Din ce motive Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010. Poate ne spune Obama de ce există Ebola şi de ce C.D.C, parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat?” Dacă veţi viziona pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere”[1] veţi găsi mărturii grăitoare cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi, adaug, gripele aviară, porcină, mexicană et caetera au fost create în laboratoarele americane, ca potenţiale arme biologice.

Un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates

Mai departe scrie „Search NewsGlobal” că Ebola pare să fi venit de la un nucleu care are în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates. Monsanto care deţine Tekmira Pharmaceuticals a dezvoltat un vaccin Ebola, care a fost testat pe oameni cu rezultate pozitive. Cu toate acestea, a fost pus în aşteptare de „Monsanto” şi „F.D.A”, ceea ce a dus la un protest al medicilor care cer ca interdicţia să fie ridicată. De cînd recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Africa de Vest acţiunile „Tekmira Pharmaceuticals” au crescut brusc iar investitorii se aşteaptă ca vaccinul să fie reexaminat şi eliberat pe piaţă”. C.D.C. al SUA susţine că virusul Ebola s-a răspîndit din cauza lipsei de igienă din spitalele din Africa. „Search NewsGlobal” mai consemnează că nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone are o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill și Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a reizbucnit Ebola, găzduieşte un nivel al S.U.A. de biosecuritate[2], într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundația Sörös. Acolo, oamenii de ştiinţă în bio-apărare ai S.U.A. au lucrat zeci de ani pe febre virale, cum ar fi Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii au aruncat cu pietre în spital şi în secţia de poliţie. „Între timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone este în curs rapid de a fi închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. Multi-miliardarul George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, este un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”

MARIA DIANA POPESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

———————————————————–

CUM AR TREBUI SĂ FIE FEMEIA PERFECTĂ… DE ROBERT IONESCU

CINSTIREA FECIOAREI MARIA ÎN SLOVA MARILOR POEŢI CREŞTINI

CinStirea Fecioarei Maria în slova marilor poeţi creştini

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   

                          Sf-Maria
Fecioara Maria este strălucirea Tainei negrăite hărăzite de Dumnezeu înainte de Creaţia Sa, pentru a ne înfia harului atotiubirii sale dumnezeieşti.Fecioara Maria este Luceafărul divin care a îngemănat în priviri strălucirea zorilor ce ne îmbrăţişează cu mireasma luminii lor diafane răsăritul sufletelor noastre.

Fecioara Maria este Crăiasa Creaţiei care brodează cu braţele sale azurul serafic al binecuvântării poeţilor ce ne împărtăşesc cu harul sublim al frumuseţii lor creatoare.

Poeţii aleşi, hărăziţi de Duhul Sfânt pentru a cânta frumuseţea desăvârşită, binele atotmângâietor, adevărul dumnezeirii, comuniunea dorului sacru, mirificul hristic al întrupării, cerul luminii mântuitoare, cântarea pământului, armonia iubirii, taina sfinţeniei, potirul mărturisirii, cuminecarea jertfei, splendoarea prieteniei, susurul diafan al vieţii, rodul suferinţei şi harul bucuriei au cules toate aceste mărgăritare divine de pe chipul împărătesei dumnezeieşti al Fecioarei Maria.

Ernest Bernea, focşeneanul, naţionalistul creştin-ortodox a fost şi este o culme a filosofiei, a sociologiei şi a etnografiei româneşti-universale. Dublu licenţiat în Filosofie şi Litere al Universităţii Bucureşti şi-a desăvârşit studiile postuniversitare în Sociologie şi Istoria Religiilor la Paris şi pe cele de Filosofie la Freiburg. A fost cercetător al Institutului Social Român, conferenţiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, fondator al revistei Rânduiala, director în Ministerul Informaţiilor, director de studii în Ministerul de Externe. A fost beneficiarul cu bursă de merit al dictaturilor ateo-regale şi ateo-comuniste în Lagărele de la Vaslui, Târgu-Jiu, Braşov, Jilava, Aiud, Peninsula, Poarta Albă, Capul Midia, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), pentru credinţa şi iubirea de Neam şi de Dumnezeu. Opera sa ştiinţifică a fost încununată de lucrări de referinţă universală: Trilogia Filosofică, Trilogia Sociologică, Christ şi Condiţia Umană și altele, cărora le-a adăugat numeroase studii şi articole la fel de preţioase şi nemuritoare. Ernest Bernea a fost și este marea sinteză a Filosofiei creştin-ortodoxe româno-universale, care a conturat fiinţa ontologică în Chipul lui Dumnezeu şi Persoana, pe Întruparea lui Dumnezeu ca o mistică a îndumnezeirii Omului. El şi-a însumat plenar timpul, spaţiul şi cauzalitatea Neamului dacoromân traversând înţelegerea istorică printr-o suferinţă profundă demnă de jertfa Adevărului, intuind profetic viziunea evanghelică a Românului şi misiunea asumării trăirii sale harico-hristice, circumscrise filosofiei mărturisitoare a Duhului Sfânt. Ca realitate vie a responsabilităţii sale misionare s-a oglindit în darul luminii albe a Logosului, logodindu-se Adevărului, Suferinţei, Credinţei, Jertfei şi Mărturisirii, căpătându-şi primatul în ordinea spirituală a Neamului şi a altor neamuri ortodoxe.

Maria

„Maria e un nume ce cântă./Chipul omenesc îndumnezeit / a umblat odată în lume, / a umblat cu noi, oamenii, / în vremea când încununată de durere, / călca urma paşilor unui Fiu nesupus. / De atunci Ea a rămas între oameni; / joacă merele de aur de-asupra leagănului, / clădeşte sufletul mamelor întristate, / stă cu noi la masă, / deschide petalele trandafirului seara, la rugăciune./ Maria e un nume de icoană. / Maria e un nume ce cântă!” (Ernest Bernea, Poiana Mărului,1952)

Zorica Laţcu, din părinţi ardeleni, viitoarea monahie Teodosia, licenţiată în Filologie clasică, limba şi literatura franceză la Cluj. A fost cercetător la Institutul Român de Lingvistică din Cluj şi a colaborat la Dicţionarul Limbii Române, coordonat de Sextil Puşcariu. După apariţia celor trei volume de poezie mistică: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii, poeta consacrată a intrat în monahism la Mănăstirea Vladimireşti, Comuna Tudor Vladimirescu-Tecuci, sub numele de Teodosia, în 1948. După 8 ani de trăire şi slujire creştin-ortodoxă a fost arestată de regimul diabolic impus cu forţa, ateo-comunist în 1956, când teroarea roşie le-a dezmembrat comunitatea monahală: o parte dintre monahii au fost arestate, iar cea mai mare parte a fost exclusă din monahism. Motivul fiind acelaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam! După eliberare în perioada de pribegie i-au apărut alte volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. În paralel cu poezia a tradus opere ale Sfinţilor Părinţi: Origen cel Mare, Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul, Simion Noul Teolog.

După Evenimentele din decembrie 1989, maicile care au supravieţuit prigoanei atee, între care şi Maica Teodosia s-au întors la mănăstirea lor, Vladimireşti, au refăcut-o din nou reluând activitatea comuniunii. La 8 August 1990, maica-poetă urcă la Osana Luminii.

Poeta-monahie Maica Teodosia a fost și este o taină a poeziei creştine care a întrupat trăirea într-o măiastră suferinţă, într-un imn al comuniunii susurând pe file de acatist în anafura rugăciunii. Fiecare vers al ei e un spic de grâu care rodeşte însutit, care se dăruieşte în pâine, care se împarte în lumină, care se împărtăşeşte Neamului şi lui Dumnezeu. Poeta-monahie este o gazdă a iubirii, un sonet pentru oaspeţi de seamă, un acatist peste care se aşterne mărgăritare de trăire mistică. Crea uşor ca o adiere de vânt, îmi povestea o altă mare mărturisitoare mistică, Aspazia Oţel Petrescu, care o rugase să-i înlesnească o întâlnire cu Titanul misticii, Marele Duhovnic Arsenie Boca, înainte de a fi arestată.

Toate gândurile ei sunt colinde care transcend ca un fulg de păpădie anotimpurile trăirii şi suspinul după Fecioara Maria-Maica Domnului nostru.

Nazaret

„Icoana asta-a frumuseţii tale,/ I-a adăugat doar un fior de jale,/ acelaşi joc de tainică iubire,/ Te mistuie-n tăcere, peste fire./ Cum stai în calea razelor slăvită,/ Făptura Ta e toată aurită,/ Iar ochii tăi din aur cald răsar,/ Ca nişte stele limpezi de cleştar./ Şi ochii tăi grăiesc fără cuvinte. / Sunt plini de-adâncă, mută rugăminte./ Sunt ochii tăi adâncuri de iubire,/ Sunt iazuri fără fund de dăruire./ Dar să-i asemăn cu ceva nu pot,/ Că-n ochii tăi e, Maică, cerul tot./ Şi-aşa, deatunci, din clipele tihnite,/ De când în tinda casei liniştite/ Cu ochii tăi în mută rugăminte, / Tu te-nchinai cu foc de lacrimi sfinte,/ Către scump Fiul tău şi Dumnezeu,/ De-atunci şi-n veacuri te închini mereu.”(Monahia Teodosia –Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi cânta, Doxologia, Iaşi, 2013)

Mihail Eminescu, Marele boier al iubirii de Moşie, Luceafărul poeziei româneşti, Profetul gândirii spiritual creştine, apărătorul Tradiţiei multimilenare a Daciei Mari, Voievodul demnităţii creştin-orotdoxe, a fost răstignit, prigonit şi ucis de duşmanii din lăuntru şi cei din afară ai lui Dumnezeu şi ai Neamului nostru biruitor mistic-martir, pentru: credinţa şi dragostea de Neam, de ţară şi de Dumnezeu! Mihail Eminescu a fost și este o sumă a valorilor spirituale ale Neamului dacoromân. El este taina lăuntrică a Omului aşezată pe pieptul veşniciei Neamului. Doina trăirii sale este asumarea destinului Neamului primordial pelasgo-dacoromân în comuniune cu Hristosul Daciei Mari, cu sublima atitudine a Ortodoxiei hristic-universale. În permanenta convorbire cu sufletul său ales, el a binecuvântat cu Dumnezeu, s-a împărtăşit cu Neamul său cel drag, s-a răsfăţat în poala Creaţiei divine a naturii, s-a înrourat cu mireasma Duhului Sfânt în polenul geniului creaţiei sale, s-a ctitorit în luceferii profetismului pelasgo-hristic, s-a asumat testamentului iubirii evanghelice îndârjindu-se pentru a-i păstra demnitatea dacoromânului, luptând pentru a-i împlini menirea sa cultural-religioasă, suferind pentru crezul ortodox, împlinindu-se în jertfa sfântă a răstignirii sale mistice ca martir pentru Dumnezeu, Neam şi omenirea ortodoxă sfântă, trăind totodată şi sublimul milosârd al Crăiesei dacoromânilor-Fecioara Maria.

Răsai asupra mea…

„Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă Pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Din inima-mi-adânc noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară./ Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din ceriul tău de stele:/ Că te ador de-acum pe veci, Marie!” -1880. (Mihai Eminescu, Poezii. Ed. Minerva, 1982, vol.3)

Sandu Tudor, fiu de magistrat de Bucureşti, înzestrat cu multiple calităţi magnetizate de curajul său neobişnuit, care i-a facilitat mobilizare în răboi chiar de pe băncile Liceului. La 18 ani în 1916 era deja sublocotenent, stând sub arme până în 1921. Între timp şi-a continuat studiile universitare, cărora le-a adăugat o carieră de mare publicist, diversele călătorii, aura poetului religios, din nou concentrat și arestat în 1942. După prodigioasa activitate literară de la revista lui Nichifor Crainic, Gândirea şi după succesul răsunător al revistei sale Floarea de foc a intrat în monahism în 1945 la Mănăstirea Antim, unde 3 ani mai târziu este tuns sub numele de Agaton. În 1950 este arestat pentru 5 ani pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. După 3 ani este eliberat şi se mută la Mănăstirea Sihăstria Neamţ unde va primi schimonia sub numele de Daniil. La Mănăstirea Antim a pus bazele unui colegiu spiritual: Rugul Aprins cu mari personalităţi ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, activitate pe care a continuat-o şi la Sihăstria Neamţ. În 1958 este din nou arestat și încarcerat la Aiud. În urma torturilor care l-au înspăimântat şi pe diavol, Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost ucis la 17 Nov. 1962. Vina? Aceeaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam!

Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost și este slova de foc a logosului dumnezeiesc, care a întrupat în constelaţii Rugul Aprins. Şi-a făcut din poezie consoartă sihastră, iar din schimnicie, logodnă mistică a poeziei. Cu mireasmă de psalm a împresurat dragostea lui Dumnezeu cu o înfiorare a trăirii care permanent flămânzeşte şi însetează de Duhul Sfânt. El a adâncit în suflet strigarea Luminii de sus ca pe o pasăre măiastră prefăcând-o în Imnul Acatist închinat Fecioarei Maria, care i-a pecetluit slova de foc a evlaviei, cu aura ţâşnirii harice, prelinsă ca o lacrimă de suferinţă sfântă şi jertfă aleasă în Icoana martiriului său.

Rugul aprins

„Fecioară a nenseratului veac/ Sfântă Maică a luminii!/ Ascultă-ne şi pe noi cei din păcat/ netrebnicii fii ai tinii!/ Preablândă, bună, preasfântă Fecioară,/ polata Domnului Iisus,/ Dezleagă-ne de blestemul ce ne-n zăvoară,/ deschide-ne „calea de sus”./ Ca prin aprinsa descoperire/ aroma doritului Mire/ şi noi să putem aşişderi cânta/ aşa cum Moisi dezlegat de sanda / cu faţa-n văpaie de rug,/ fierbinte de har Ţie îţi striga/ Unele ca acestea-n amurg.” (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Sfinţita-Rugăciune. Ed. Christiana, Bucureşti 2000)

Numele tău, Maria

În fiecare literă/ e-un limpede înţeles,/ în jocul care face/ slova de mătase,/ cum cântecul Sirenei/ din valuri se brodase,/ cum cântecu-i logodna/ pentru cel ales,/ cum floarea/ în miresmele sublime/ se desface.// Ca o holdă de aur/ e numele Tău,/ un Trandafir cât cerul înflorit/ e scris de-o mână albă/ ca de pruncă,/ din zare-n zare/ prins de infinit/ stă zămislit/ de-a cerului poruncă.// Fiecare literă-i/ un înger ce se-nchină/ ca-n ramuri verdele-cuminecare./ Arome şi miresme/ din mugurii grăbiţi/ împodobesc cohortele de Sfinţi/ din sufletele dalbe:/ Floare lângă Floare.// Literele sfinte/ ţes slova divină/ ca-n Psaltiră,/ ruga, cerul necuprins./ Sfintele oseminte/ odrăslite-n tină,/ Glia strămoşească/ pururi au aprins:/ Candelele Cerului-Grădină.// Gătite-n surâs/ şi-n straiul frumos/ literele grăiesc divinul:/ Maria! N-au stat niciodată/ atât de duios/ decât în rostirea/ Domnului Hristos/ ce-a brodat cu ele/ Veşnicia.// Cu ele încep să rostesc/ gândurile primenite-mireasă./ cu sufletul scriu/ Poemul domnesc/ al literelor sfinte,/ Hrisovul Crăiesc/ Fecioarei Maria/ Cea pururi Aleasă.// Cu ele mă rog şi mă-nchin,/ cu ele îmi cânt viaţa mea,/ cu ele mă-mpărtăşesc-cer senin/ în ele sunt pâine şi vin,/ sunt codru şi grâu,/ ţărână şi stea.// Cu ele alaiul de nuntă/ străbate azurul,/ îl blagoslovesc./ Cu ele Biserica cântă,/ Cerul şi pământul/ Te binecuvântă/ din dor România/ imne Îţi slăvesc.// Gânduri-fapte-graiuri,/ doruri mână-n mână/ slujind Crezul nostru/ cel dumnezeiesc,/ se prind ca-ntr-o horă/ în Vestea cea Bună,/ credinţa, nădejdea/ în Tine le-adună,/ cu harul iubirii/ în Tine înfloresc.// În stihuri de aur/ graiuri româneşti/ se preling în vinul/ Sfintelor Potire./ Ctitorii, pisanii,/ hrisoave cereşti,/ stiharul ce-nbracă/ Dacoromânia/ să liturghisească aleasă mărire/ Prea sfintei Crăiese -/ Fecioara Maria!

 

SURSA: http://www.art-emis.ro

 

PROBLEMELE COPIILOR DIN TIGHINA ROMÂNEASCĂ

VERSURI NOI: HORA MARE LA SĂRATA

HORA MARE LA SĂRATA! 

tighinaromaneasca

 

Buză rumenă de fată,
Cu-apă de izvor spălată,
Ușor ia sân tresaltă
Sub bondița înflorată,
Răsuflare-întretăiată
Și cu abur măsurată,
Dulce-i hora la Sărata!
Hai la horă la Sărata!

 
Peste zariștea albastră,
Lăsați hora să plutească,
Hora Mare strămoșească,
Neamul românesc trăiască!
Din bătrâni ca dar lăsată,
De urmași cu drag păstrată,
Mic și mare-i știe roata,
Nu e horă mai focoasă ca-n Sărata!

 
Umăr de flăcău zvâcnit,
Dor în suflet măgulit,
O căciulă tremurâ hoțește
După ochiul ce-o înebunește,
Ba răruț pe loc pornește,
Ba trompeta o-ndesește,
La Sărata hora se lățește!
La Sărata hora clocotește!

 

Mâină-n mâină creștinește,
Hora-n două părți pornește,
Mică-i vatra ce-o rodește,
Hora cerul împânzește.
Împletite-într-o cunună,
Zâmbetul cu voia bună,
Cântă frunza, piatra saltă,
Fierbe hora la Sărata!

 

Vrei s-auzi vioara cum zvâcnește,
Când pe strună-arcușul se rotește?
Vrei să simți cum talpa se-nroșește,
Când pământul geme românește?
Vrei de suflet o aleasă sărbătoare,
Neuitată-a dansului îmbrățișare,
Iureș fără oboseală și ascultare…
Vino la Sărata-n zi de Horă Mare!

 
Bate, bade, cu piciorul,
Să-zburde prin el fiorul,
Saltă, mândro, mai pe loc,
Prinde-mi-te-aș de mijloc!
Neogoită, întărtată, însetată…
Nu e horă mai avană ca-n Sărata!
Uite-aici trăiește hora românească,
Cine a gustat-o, știe să iubescă!

28 iulie 2014 Maria Botnaru

IN VIZITĂ LA LENIN

gog-giovani-papini„Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să-l văd pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră”. (Giovani Papini, 1881-1956)
 
Moscova, 3 iulie, 1923. M-am trudit aproape o lună, dar, în sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se părea că e unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spusese că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi au fost înlăturate şi telefonul m-a inştiinţat că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Am fost primit de soţia sa, o femeie grasă şi tăcută, care m-a privit aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în salonul lor. Pe Lenin l-am găsit pe un mic balcon, sezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Mi-a făcut impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongoloid, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stăteau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…
 
Primele minute ale conversaţiei noastre au fost mai degrabă penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchisea. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Am îngânat la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvărşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moarta s-a umplut de strâmbături spectrale, care voiau sa fie un zâmbet sarcastic.
- Dar totul era făcut, a exclamat Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au facut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a caştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur ca n-a caştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
Şi Lenin începu să râdă în surdină, ca un negustor care a înşelat pe cineva şi care contemplă satisfăcut umerii victimei care pleacă.
- Şi atunci, am bombănit eu, Marx, progresul şi celelalte?
Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.
- Dumnitale, care eşti un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu exista burghezie. Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi, care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea „catorga” (ocna – n.n.) ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gandeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu mai putea săvărşi răul. Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiece zi va avea ce să mănânce şi unde sa doarmă, chiar dacî nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi un pat în fiecare seară. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor!
Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumarate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din intrebările mele.
- Şi ţăranii?
- Urăsc ţaranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbatură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi mâniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urasc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută mii de ţarani. Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi, în sfârşit, vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Tăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa in natură e o ruşine preistorică.
 
Bagă-ţi în cap că bolsevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzuratori, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întretinuţe. Se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiscă fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, defintiv, vechile vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile?
 
E o oarecare voluptate sa te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale căror secrete s-au pierdut, după căderea păgânilor.Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi al muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţa beatitudinea apropiată. Mi s-a părut atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin s-a întins ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. A aparut doamna Krupskaia, să-mi spună că soţul ei era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. Am ieşit imediat..
 
Notă: „GOG”, memorii de Giovanni Papini, traducere de Ileana Zara, Bucureşti, 1990
GIOVANNI PAPINI