CUM AR TREBUI SĂ FIE FEMEIA PERFECTĂ… DE ROBERT IONESCU

CINSTIREA FECIOAREI MARIA ÎN SLOVA MARILOR POEŢI CREŞTINI

CinStirea Fecioarei Maria în slova marilor poeţi creştini

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   

                          Sf-Maria
Fecioara Maria este strălucirea Tainei negrăite hărăzite de Dumnezeu înainte de Creaţia Sa, pentru a ne înfia harului atotiubirii sale dumnezeieşti.Fecioara Maria este Luceafărul divin care a îngemănat în priviri strălucirea zorilor ce ne îmbrăţişează cu mireasma luminii lor diafane răsăritul sufletelor noastre.

Fecioara Maria este Crăiasa Creaţiei care brodează cu braţele sale azurul serafic al binecuvântării poeţilor ce ne împărtăşesc cu harul sublim al frumuseţii lor creatoare.

Poeţii aleşi, hărăziţi de Duhul Sfânt pentru a cânta frumuseţea desăvârşită, binele atotmângâietor, adevărul dumnezeirii, comuniunea dorului sacru, mirificul hristic al întrupării, cerul luminii mântuitoare, cântarea pământului, armonia iubirii, taina sfinţeniei, potirul mărturisirii, cuminecarea jertfei, splendoarea prieteniei, susurul diafan al vieţii, rodul suferinţei şi harul bucuriei au cules toate aceste mărgăritare divine de pe chipul împărătesei dumnezeieşti al Fecioarei Maria.

Ernest Bernea, focşeneanul, naţionalistul creştin-ortodox a fost şi este o culme a filosofiei, a sociologiei şi a etnografiei româneşti-universale. Dublu licenţiat în Filosofie şi Litere al Universităţii Bucureşti şi-a desăvârşit studiile postuniversitare în Sociologie şi Istoria Religiilor la Paris şi pe cele de Filosofie la Freiburg. A fost cercetător al Institutului Social Român, conferenţiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, fondator al revistei Rânduiala, director în Ministerul Informaţiilor, director de studii în Ministerul de Externe. A fost beneficiarul cu bursă de merit al dictaturilor ateo-regale şi ateo-comuniste în Lagărele de la Vaslui, Târgu-Jiu, Braşov, Jilava, Aiud, Peninsula, Poarta Albă, Capul Midia, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), pentru credinţa şi iubirea de Neam şi de Dumnezeu. Opera sa ştiinţifică a fost încununată de lucrări de referinţă universală: Trilogia Filosofică, Trilogia Sociologică, Christ şi Condiţia Umană și altele, cărora le-a adăugat numeroase studii şi articole la fel de preţioase şi nemuritoare. Ernest Bernea a fost și este marea sinteză a Filosofiei creştin-ortodoxe româno-universale, care a conturat fiinţa ontologică în Chipul lui Dumnezeu şi Persoana, pe Întruparea lui Dumnezeu ca o mistică a îndumnezeirii Omului. El şi-a însumat plenar timpul, spaţiul şi cauzalitatea Neamului dacoromân traversând înţelegerea istorică printr-o suferinţă profundă demnă de jertfa Adevărului, intuind profetic viziunea evanghelică a Românului şi misiunea asumării trăirii sale harico-hristice, circumscrise filosofiei mărturisitoare a Duhului Sfânt. Ca realitate vie a responsabilităţii sale misionare s-a oglindit în darul luminii albe a Logosului, logodindu-se Adevărului, Suferinţei, Credinţei, Jertfei şi Mărturisirii, căpătându-şi primatul în ordinea spirituală a Neamului şi a altor neamuri ortodoxe.

Maria

„Maria e un nume ce cântă./Chipul omenesc îndumnezeit / a umblat odată în lume, / a umblat cu noi, oamenii, / în vremea când încununată de durere, / călca urma paşilor unui Fiu nesupus. / De atunci Ea a rămas între oameni; / joacă merele de aur de-asupra leagănului, / clădeşte sufletul mamelor întristate, / stă cu noi la masă, / deschide petalele trandafirului seara, la rugăciune./ Maria e un nume de icoană. / Maria e un nume ce cântă!” (Ernest Bernea, Poiana Mărului,1952)

Zorica Laţcu, din părinţi ardeleni, viitoarea monahie Teodosia, licenţiată în Filologie clasică, limba şi literatura franceză la Cluj. A fost cercetător la Institutul Român de Lingvistică din Cluj şi a colaborat la Dicţionarul Limbii Române, coordonat de Sextil Puşcariu. După apariţia celor trei volume de poezie mistică: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii, poeta consacrată a intrat în monahism la Mănăstirea Vladimireşti, Comuna Tudor Vladimirescu-Tecuci, sub numele de Teodosia, în 1948. După 8 ani de trăire şi slujire creştin-ortodoxă a fost arestată de regimul diabolic impus cu forţa, ateo-comunist în 1956, când teroarea roşie le-a dezmembrat comunitatea monahală: o parte dintre monahii au fost arestate, iar cea mai mare parte a fost exclusă din monahism. Motivul fiind acelaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam! După eliberare în perioada de pribegie i-au apărut alte volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. În paralel cu poezia a tradus opere ale Sfinţilor Părinţi: Origen cel Mare, Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul, Simion Noul Teolog.

După Evenimentele din decembrie 1989, maicile care au supravieţuit prigoanei atee, între care şi Maica Teodosia s-au întors la mănăstirea lor, Vladimireşti, au refăcut-o din nou reluând activitatea comuniunii. La 8 August 1990, maica-poetă urcă la Osana Luminii.

Poeta-monahie Maica Teodosia a fost și este o taină a poeziei creştine care a întrupat trăirea într-o măiastră suferinţă, într-un imn al comuniunii susurând pe file de acatist în anafura rugăciunii. Fiecare vers al ei e un spic de grâu care rodeşte însutit, care se dăruieşte în pâine, care se împarte în lumină, care se împărtăşeşte Neamului şi lui Dumnezeu. Poeta-monahie este o gazdă a iubirii, un sonet pentru oaspeţi de seamă, un acatist peste care se aşterne mărgăritare de trăire mistică. Crea uşor ca o adiere de vânt, îmi povestea o altă mare mărturisitoare mistică, Aspazia Oţel Petrescu, care o rugase să-i înlesnească o întâlnire cu Titanul misticii, Marele Duhovnic Arsenie Boca, înainte de a fi arestată.

Toate gândurile ei sunt colinde care transcend ca un fulg de păpădie anotimpurile trăirii şi suspinul după Fecioara Maria-Maica Domnului nostru.

Nazaret

„Icoana asta-a frumuseţii tale,/ I-a adăugat doar un fior de jale,/ acelaşi joc de tainică iubire,/ Te mistuie-n tăcere, peste fire./ Cum stai în calea razelor slăvită,/ Făptura Ta e toată aurită,/ Iar ochii tăi din aur cald răsar,/ Ca nişte stele limpezi de cleştar./ Şi ochii tăi grăiesc fără cuvinte. / Sunt plini de-adâncă, mută rugăminte./ Sunt ochii tăi adâncuri de iubire,/ Sunt iazuri fără fund de dăruire./ Dar să-i asemăn cu ceva nu pot,/ Că-n ochii tăi e, Maică, cerul tot./ Şi-aşa, deatunci, din clipele tihnite,/ De când în tinda casei liniştite/ Cu ochii tăi în mută rugăminte, / Tu te-nchinai cu foc de lacrimi sfinte,/ Către scump Fiul tău şi Dumnezeu,/ De-atunci şi-n veacuri te închini mereu.”(Monahia Teodosia –Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi cânta, Doxologia, Iaşi, 2013)

Mihail Eminescu, Marele boier al iubirii de Moşie, Luceafărul poeziei româneşti, Profetul gândirii spiritual creştine, apărătorul Tradiţiei multimilenare a Daciei Mari, Voievodul demnităţii creştin-orotdoxe, a fost răstignit, prigonit şi ucis de duşmanii din lăuntru şi cei din afară ai lui Dumnezeu şi ai Neamului nostru biruitor mistic-martir, pentru: credinţa şi dragostea de Neam, de ţară şi de Dumnezeu! Mihail Eminescu a fost și este o sumă a valorilor spirituale ale Neamului dacoromân. El este taina lăuntrică a Omului aşezată pe pieptul veşniciei Neamului. Doina trăirii sale este asumarea destinului Neamului primordial pelasgo-dacoromân în comuniune cu Hristosul Daciei Mari, cu sublima atitudine a Ortodoxiei hristic-universale. În permanenta convorbire cu sufletul său ales, el a binecuvântat cu Dumnezeu, s-a împărtăşit cu Neamul său cel drag, s-a răsfăţat în poala Creaţiei divine a naturii, s-a înrourat cu mireasma Duhului Sfânt în polenul geniului creaţiei sale, s-a ctitorit în luceferii profetismului pelasgo-hristic, s-a asumat testamentului iubirii evanghelice îndârjindu-se pentru a-i păstra demnitatea dacoromânului, luptând pentru a-i împlini menirea sa cultural-religioasă, suferind pentru crezul ortodox, împlinindu-se în jertfa sfântă a răstignirii sale mistice ca martir pentru Dumnezeu, Neam şi omenirea ortodoxă sfântă, trăind totodată şi sublimul milosârd al Crăiesei dacoromânilor-Fecioara Maria.

Răsai asupra mea…

„Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă Pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Din inima-mi-adânc noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară./ Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din ceriul tău de stele:/ Că te ador de-acum pe veci, Marie!” -1880. (Mihai Eminescu, Poezii. Ed. Minerva, 1982, vol.3)

Sandu Tudor, fiu de magistrat de Bucureşti, înzestrat cu multiple calităţi magnetizate de curajul său neobişnuit, care i-a facilitat mobilizare în răboi chiar de pe băncile Liceului. La 18 ani în 1916 era deja sublocotenent, stând sub arme până în 1921. Între timp şi-a continuat studiile universitare, cărora le-a adăugat o carieră de mare publicist, diversele călătorii, aura poetului religios, din nou concentrat și arestat în 1942. După prodigioasa activitate literară de la revista lui Nichifor Crainic, Gândirea şi după succesul răsunător al revistei sale Floarea de foc a intrat în monahism în 1945 la Mănăstirea Antim, unde 3 ani mai târziu este tuns sub numele de Agaton. În 1950 este arestat pentru 5 ani pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. După 3 ani este eliberat şi se mută la Mănăstirea Sihăstria Neamţ unde va primi schimonia sub numele de Daniil. La Mănăstirea Antim a pus bazele unui colegiu spiritual: Rugul Aprins cu mari personalităţi ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, activitate pe care a continuat-o şi la Sihăstria Neamţ. În 1958 este din nou arestat și încarcerat la Aiud. În urma torturilor care l-au înspăimântat şi pe diavol, Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost ucis la 17 Nov. 1962. Vina? Aceeaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam!

Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost și este slova de foc a logosului dumnezeiesc, care a întrupat în constelaţii Rugul Aprins. Şi-a făcut din poezie consoartă sihastră, iar din schimnicie, logodnă mistică a poeziei. Cu mireasmă de psalm a împresurat dragostea lui Dumnezeu cu o înfiorare a trăirii care permanent flămânzeşte şi însetează de Duhul Sfânt. El a adâncit în suflet strigarea Luminii de sus ca pe o pasăre măiastră prefăcând-o în Imnul Acatist închinat Fecioarei Maria, care i-a pecetluit slova de foc a evlaviei, cu aura ţâşnirii harice, prelinsă ca o lacrimă de suferinţă sfântă şi jertfă aleasă în Icoana martiriului său.

Rugul aprins

„Fecioară a nenseratului veac/ Sfântă Maică a luminii!/ Ascultă-ne şi pe noi cei din păcat/ netrebnicii fii ai tinii!/ Preablândă, bună, preasfântă Fecioară,/ polata Domnului Iisus,/ Dezleagă-ne de blestemul ce ne-n zăvoară,/ deschide-ne „calea de sus”./ Ca prin aprinsa descoperire/ aroma doritului Mire/ şi noi să putem aşişderi cânta/ aşa cum Moisi dezlegat de sanda / cu faţa-n văpaie de rug,/ fierbinte de har Ţie îţi striga/ Unele ca acestea-n amurg.” (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Sfinţita-Rugăciune. Ed. Christiana, Bucureşti 2000)

Numele tău, Maria

În fiecare literă/ e-un limpede înţeles,/ în jocul care face/ slova de mătase,/ cum cântecul Sirenei/ din valuri se brodase,/ cum cântecu-i logodna/ pentru cel ales,/ cum floarea/ în miresmele sublime/ se desface.// Ca o holdă de aur/ e numele Tău,/ un Trandafir cât cerul înflorit/ e scris de-o mână albă/ ca de pruncă,/ din zare-n zare/ prins de infinit/ stă zămislit/ de-a cerului poruncă.// Fiecare literă-i/ un înger ce se-nchină/ ca-n ramuri verdele-cuminecare./ Arome şi miresme/ din mugurii grăbiţi/ împodobesc cohortele de Sfinţi/ din sufletele dalbe:/ Floare lângă Floare.// Literele sfinte/ ţes slova divină/ ca-n Psaltiră,/ ruga, cerul necuprins./ Sfintele oseminte/ odrăslite-n tină,/ Glia strămoşească/ pururi au aprins:/ Candelele Cerului-Grădină.// Gătite-n surâs/ şi-n straiul frumos/ literele grăiesc divinul:/ Maria! N-au stat niciodată/ atât de duios/ decât în rostirea/ Domnului Hristos/ ce-a brodat cu ele/ Veşnicia.// Cu ele încep să rostesc/ gândurile primenite-mireasă./ cu sufletul scriu/ Poemul domnesc/ al literelor sfinte,/ Hrisovul Crăiesc/ Fecioarei Maria/ Cea pururi Aleasă.// Cu ele mă rog şi mă-nchin,/ cu ele îmi cânt viaţa mea,/ cu ele mă-mpărtăşesc-cer senin/ în ele sunt pâine şi vin,/ sunt codru şi grâu,/ ţărână şi stea.// Cu ele alaiul de nuntă/ străbate azurul,/ îl blagoslovesc./ Cu ele Biserica cântă,/ Cerul şi pământul/ Te binecuvântă/ din dor România/ imne Îţi slăvesc.// Gânduri-fapte-graiuri,/ doruri mână-n mână/ slujind Crezul nostru/ cel dumnezeiesc,/ se prind ca-ntr-o horă/ în Vestea cea Bună,/ credinţa, nădejdea/ în Tine le-adună,/ cu harul iubirii/ în Tine înfloresc.// În stihuri de aur/ graiuri româneşti/ se preling în vinul/ Sfintelor Potire./ Ctitorii, pisanii,/ hrisoave cereşti,/ stiharul ce-nbracă/ Dacoromânia/ să liturghisească aleasă mărire/ Prea sfintei Crăiese -/ Fecioara Maria!

 

SURSA: http://www.art-emis.ro

 

PROBLEMELE COPIILOR DIN TIGHINA ROMÂNEASCĂ

VERSURI NOI: HORA MARE LA SĂRATA

HORA MARE LA SĂRATA! 

tighinaromaneasca

 

Buză rumenă de fată,
Cu-apă de izvor spălată,
Ușor ia sân tresaltă
Sub bondița înflorată,
Răsuflare-întretăiată
Și cu abur măsurată,
Dulce-i hora la Sărata!
Hai la horă la Sărata!

 
Peste zariștea albastră,
Lăsați hora să plutească,
Hora Mare strămoșească,
Neamul românesc trăiască!
Din bătrâni ca dar lăsată,
De urmași cu drag păstrată,
Mic și mare-i știe roata,
Nu e horă mai focoasă ca-n Sărata!

 
Umăr de flăcău zvâcnit,
Dor în suflet măgulit,
O căciulă tremurâ hoțește
După ochiul ce-o înebunește,
Ba răruț pe loc pornește,
Ba trompeta o-ndesește,
La Sărata hora se lățește!
La Sărata hora clocotește!

 

Mâină-n mâină creștinește,
Hora-n două părți pornește,
Mică-i vatra ce-o rodește,
Hora cerul împânzește.
Împletite-într-o cunună,
Zâmbetul cu voia bună,
Cântă frunza, piatra saltă,
Fierbe hora la Sărata!

 

Vrei s-auzi vioara cum zvâcnește,
Când pe strună-arcușul se rotește?
Vrei să simți cum talpa se-nroșește,
Când pământul geme românește?
Vrei de suflet o aleasă sărbătoare,
Neuitată-a dansului îmbrățișare,
Iureș fără oboseală și ascultare…
Vino la Sărata-n zi de Horă Mare!

 
Bate, bade, cu piciorul,
Să-zburde prin el fiorul,
Saltă, mândro, mai pe loc,
Prinde-mi-te-aș de mijloc!
Neogoită, întărtată, însetată…
Nu e horă mai avană ca-n Sărata!
Uite-aici trăiește hora românească,
Cine a gustat-o, știe să iubescă!

28 iulie 2014 Maria Botnaru

IN VIZITĂ LA LENIN

gog-giovani-papini„Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să-l văd pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră”. (Giovani Papini, 1881-1956)
 
Moscova, 3 iulie, 1923. M-am trudit aproape o lună, dar, în sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se părea că e unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spusese că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi au fost înlăturate şi telefonul m-a inştiinţat că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Am fost primit de soţia sa, o femeie grasă şi tăcută, care m-a privit aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în salonul lor. Pe Lenin l-am găsit pe un mic balcon, sezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Mi-a făcut impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongoloid, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stăteau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…
 
Primele minute ale conversaţiei noastre au fost mai degrabă penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchisea. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Am îngânat la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvărşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moarta s-a umplut de strâmbături spectrale, care voiau sa fie un zâmbet sarcastic.
- Dar totul era făcut, a exclamat Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au facut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a caştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur ca n-a caştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
Şi Lenin începu să râdă în surdină, ca un negustor care a înşelat pe cineva şi care contemplă satisfăcut umerii victimei care pleacă.
- Şi atunci, am bombănit eu, Marx, progresul şi celelalte?
Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.
- Dumnitale, care eşti un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu exista burghezie. Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi, care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea „catorga” (ocna – n.n.) ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gandeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu mai putea săvărşi răul. Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiece zi va avea ce să mănânce şi unde sa doarmă, chiar dacî nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi un pat în fiecare seară. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor!
Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumarate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din intrebările mele.
- Şi ţăranii?
- Urăsc ţaranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbatură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi mâniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urasc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută mii de ţarani. Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi, în sfârşit, vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Tăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa in natură e o ruşine preistorică.
 
Bagă-ţi în cap că bolsevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzuratori, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întretinuţe. Se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiscă fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, defintiv, vechile vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile?
 
E o oarecare voluptate sa te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale căror secrete s-au pierdut, după căderea păgânilor.Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi al muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţa beatitudinea apropiată. Mi s-a părut atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin s-a întins ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. A aparut doamna Krupskaia, să-mi spună că soţul ei era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. Am ieşit imediat..
 
Notă: „GOG”, memorii de Giovanni Papini, traducere de Ileana Zara, Bucureşti, 1990
GIOVANNI PAPINI

MARIA DIANA POPESCU: LA MINISTERUL CULTURII, O “bipedă” DEMNĂ DE OLIMPIADA PENALILOR

Maria-Diana-PopescuCine l-a sfătuit pe Kelemen Hunor să candideze la preşedinţia României a făcut o glumă proastă. Preacuviosul urmaş al lui Atilla a luat-o în serios şi cu un curaj nebunesc s-a aruncat în cap, anunţîndu-şi candidatura în cadrul Consiliului Permanent al formaţiunii U.D.M.R., reunită la Cluj. Minoritatea maghiară nu-i prea mai are la suflet pe liderii lor înfocaţi şi cu dragoste pentru răzmeriţe sîngeroase, precum cea din martie 1990, de la Târgu Mureş. Maghiarii din România vor să trăiască în linişte şi pace cu toţi cetăţenii Ţării, indiferent de etnie. Hunor are, cred, visuri năbădăioase cu fotoliul de preşedinte al României şi a dorit să lase fuguţa biroul Ministerului Culturii, pe care l-a zgîriat cu coatele, şi pe cel de vicepremier, pe mîini bune. Cui? Unei cucoane de 49 de ani, aflată în clasa a I-a la Senatul României, deci în primul mandat, de profesie, patron, economist, viceprimar. Biografia doamnei Biro Rozalia arată că în cariera sa nu s-a intersectat deloc cu centura culturală, ci mai degrabă cu cea financiară. Dacă Ministerul Culturii este lăsat drept moştenire unei nulităţi etno-culturale se înţelege că poporului român i se ia treptat porţia de educaţie şi cultură. Motivul e uşor de ghicit: un popor needucat şi incult poate fi uşor manevrat potrivit pohtelor netrebnicilor ajunşi la Putere.

Udemeriştii n-au nicio tangenţă cu promovarea şi respectarea culturii româneşti

Doamna propusă pentru minister conduce organizaţia de femei a formaţiunii maghiare care se vrea partid – dar nu-i decît un bîzdîc cu pretenţii şi bucluc în Guvern -, este preşedinte al Comisiei senatoriale pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. Potrivit biografiei de pe site-ul Senatului a fost întreprinzător, asociat la o firmă din Oradea, director executiv şi director general în cadrul unei companii. În anul 2000 a devenit consilier local şi apoi viceprimar al Oradiei, unde s-a ocupat de coordonarea Direcţiei economice, Administraţia patrimoniului imobiliar şi Administraţia social comunitară. Tipic politicii româneşti: un cumul de funcţii pompoase, făcătoare de bani pentru posesor şi de nimicuri pentru societate. Extrem de multe gravităţi ne-a livrat clasa politică din România! Multe a mai pătimit şi pătimeşte poporul român de pe urma ei şi tot mai mulţi duşmani trag cu dinţii de cultura, istoria şi identitatea românească. După cum putem constata, la Ministerul Culturii din actualul guvern, „multă minte nu se cere, prost să fii, să ai putere”. Udemeriştii n-au nicio tangenţă cu promovarea şi respectarea culturii româneşti. Aşadar, să ne bucurăm că doamna propusă pentru Ministerul Culturii, care are un trecut gravat în probleme şi nu vorbeşte bine limba româna, a fost anchetată de D.N.A. pentru abuz în serviciu şi conflict de interese, pentru că în 2006, pe cînd era viceprimar al municipiului Oradea, dar şi membru în Consiliul de Administraţie al Fundaţiei Partium, ce funcţionează pe lîngă formaţiunea udemereului din Bihor, a aprobat închirierea către această fundaţie a unui imobil din centrul oraşului. Printr-o minune, însă, dosarul a fost clasat definitiv la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General, pe 8 iulie anul acesta, cu puţin înainte ca doamna în cestiune să fie propusă oficial pentru cele două portofolii lăsate moştenire de Kelemen Hunor, începînd cu 1 august.

Farsa cu bipezii i-a adus popularitate

Orizontul cultural neobişnuit al doamnei Rozalia îi permite o excelentă schilodire a a limbii române şi a înţelesului acesteia, fapt ce a dus în 2010 la o căzătură straşnică în plasa unui jurnalist. Farsa cu oamenii bipezi, mîndria sa, i-a adus popularitate şi a făcut înconjurul României prin intermediul radioului, apoi prin presa scrisă. Cînd jurnalistul Buzdugan s-a recomandat drept reporter la Realitatea TV, care vrea să facă o emisiune în Oradea despre copiii bipezi, luată prin surprindere, viceprimăriţa Rozalia, responsabilă cu problemele sociale, a confundat bipezii cu cerşetorii şi a acceptat încîntată să participe la emisiunea despre umblătorii în două picioare. Doamna Biro l-a asigurat pe Buzdugan că „majoritatea copiilor bipezi din Oradea provin din alte localităţi şi că pe străzile din municipiu abia dacă pot fi găsiţi unul sau doi, pentru că Poliţia Comunitară i-a ridicat aproape pe toţi.” Mamă a doi copii, viceprimăriţa a spus că nu are niciun biped în familie. Brovo, doamnă! Asta da cultură generală!

Vai de mine, Lazlo Tökes are dreptate!

În plus, doamna se bucură din anul 2000 de atitudinea critică a agentului cu sutană, Lazlo Tökes, fost preşedinte de onoare al udemere, care a afirmat că organizaţia menţionată este „un partid etno-business, care nu face decât să asigure înflorirea afacerilor propriilor lideri, atât cu forinţi de la Guvernul Ungariei, cât şi cu lei de la Guvernul României, iar doamna Rozalia împreună cu liderul udemere Bihor, Alexandru Kiss şi cu preşedintele executiv al organizaţiei judeţene, deputatul Szabo Odon, conduc Fundaţia Mecena, care a deturnat 1,3 milioane forinţi, oferiţi la finele anilor 1990 de Guvernul de la Budapesta pentru construirea Centrului Cultural «Ady Endre» în judeţul Satu Mare, folosind doar o parte din bani pentru construirea la Oradea a unui «centru de petreceri» şi neputînd justifica cheltuirea a 1,2 milioane de forinţi.” Pentru prima dată în cariera sa deviantă îi dau dreptate lui Tökes. Dacă pesediştii acceptă tot ce le vîră udemeriştii sub nas pentru ministere şi alte funcţii băgătoare de bani în cont, înseamnă că sînt extrem de disperaţi pentru obţinerea de voturi şi vor unge la Ministerul Culturii noastre o „bipedă”, citînd din vasta cultură a viitoarei doamne ministru, demnă de Olimpiada Penalilor.

MARIA DIANA POPESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

O carte document: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA” de Alexandru Moraru

O carte document: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA” de Alexandru Moraru

3 Garda de Fier in Basarabia - Manifest M. I. Lefter - Alexandru Moraru

Apariţie de carte

O CARTE-DOCUMENT: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA”

Garda de Fier in Basarabia - Alexandru Moraru - Benedict CiubotaruÎncă o dată, fraţii noştri de peste Prut ne fac o surpriză plăcută : au expus recent în vitrinele celor mai mari librării din Chişinău şi din celelalte oraşe o carte unicat prin ineditul ei. Este vorba de„Garda de Fier în Basarabia, documente vol I”.

Ştiam că în regiunile pierdute din vara anului 1940, Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul, Mişcarea a avut zeci de mii de simpatizanţi dar, din păcate, nu au apărut lucrări care să reflecte activitatea celor de aici care au aderat la ideile naţionaliste ale lui Corneliu Zelea-Codreanu. Ştim, la modul general însă, că în nordul Bucovinei Garda de Fier a fost o grupare politică puternică în cadrul căruia se numărau, printre alţii, mari somităţi culturale, academicieni şi chiar un ministru, în speţă Traian Brăileanu. În Dobrogea întregită coloana vertebrală o constituiau aici macedonenii (aromânii) prezenţi aproape în toate localităţile. Mai puţin se ştie despre activitatea legionară din Basarabia, singurul nume cunoscut şi reţinut fiind al lui Sergiu Florescu, ziarist şi comandant legionar, şeful Basarabiei legionare, asasinat de autorităţi pentru apartenenţa sa la doctrina Căpitanului, în masacrul din noaptea de 21/22 sept. 1939. În urmă cu 6 – 7 ani am vrut să evidenţiez activitatea jurnalistică a acestuia din ziarul legionar pe care îl edita, „România Creştină”, care figura în fişierul Academiei Române, dar care nu se putea cerceta deoarece lipsea din depozite…

Cartea pe care o prezint are ca autori pe Alexandru Moraru şi Benedict Ciubotaru şi este un volum masiv, de 400 de pagini, alcătuit numai din documente care se referă la Mişcare, în intervalul oct. 1920 – iulie 1936, în total în număr de 289. Ele alcătuiesc volumul I, lăsând lesne să se înţeleagă că va urma cel de al doilea volum care să reflecteze intervalul aug. 1936 – iunie 1940.

Prezentarea documentelor „la rece” fără comentarii pro sau contra pe marginea lor, se dovedeşte a fi salutară, lipsind tendinţa de influenţare a cititorului. Exact ce spunea filosoful Nae Ionescu: să ne adăpăm direct de la izvoare, nu să facem loc speculaţiilor de orice fel; fiecare este liber să gândească apoi cum va voi.

În prefaţă cei doi autori închină lucrarea „memoriei legionarilor care şi-au iubit patria, au muncit, au luptat pentru ea şi au fost răsplătiţi în schimb, cu moartea.”

Ei specifică faptul că volumul a fost conceput ca o lucrare istorico-arhivistică, pentru restabilirea adevărului istoric astfel încât acesta să devină un instrument indispensabil de lucru pentru istorici, cercetătorii ştiinţifici, savanţi, politologi, jurişti, sociologi, oameni politici etc.

Documentele au fost depistate în dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova (Basarabia noastră), preponderente fiind fondurile arhivistice ale Poliţiei, Jandarmeriei şi Siguranţei Române, primăriilor şi prefecturilor.

Autorii consideră că Mişcarea Legionară nu a fost fascistă sau nazistă; se ştie că legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania au fost internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald.

Mişcarea Legionară a fost o Mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine. Dat fiind că era o Mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, era o Mişcare anti-sistem. Adică nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic şi moral al statului român de atunci. Tocmai de aceea, statul, după ce s-a convins de acest lucru în urma mai multor încercări de a capta Mişcarea, a făcut totul ca să o nimicească.

Şi încă ceva: Mişcarea Legionară era formată în majoritatea ei covârşitoare din oameni absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii pentru a obţine eliberarea Neamului lor.

Ideologia comunisto-sionistă a făcut un efort major, începând cu anii ”30 ai secolului trecut şi până în prezent, pentru a ascunde adevărul despre legionari şi a le falsifica istoria. Documentele de faţă mărturisesc că legionarii au fost mereu ţinuţi în vizorul poliţiei, fiind consideraţi „criminali, bandiţi şi infractori.”

Tot la începutul volumului este reprodus un interviu luat de ziarista Olga Pârău istoricului arhivist Alexandru Moraru în decembrie 2012, care s-a dovedit a fi un interlocutor extrem de interesant şi simpatic. Cel intervievat dă „culoare” dialogului, specificând de la început că „din arhive poţi afla şi ce culoare avea pălăria bunicului…” El continuă: „În toate perioadele istorice, în caz de război sau alte perioade excepţionale, conducerea statelor mai întâi evacuează arhivele, copiii şi femeile, apoi celelalte bunuri şi persoane. Arhivele sunt nu numai trecutul nostru, dar şi prezentul şi viitorul: cel mai tare argument este Documentul!”

Alexandru Moraru, în acest context, pe bună dreptate, este „şocat” că s-a încălcat grav modul de păstrare a arhivelor din Republica Moldova (Basarabia), întrucât majoritatea dosarelor au fost copiate şi vândute unor particulari din Germania şi Statele Unite!!

S-a adus un prejudiciu serios patrimoniului arhivistic naţional.

Şi un mic detaliu personal, care l-a făcut pe Alexandru Moraru să ”lăcrimeze”: a descoperit că unchiul său care l-a botezat, tot Alexandru, profesor, poet şi fost ofiţer al Armatei Române, nu a murit în Siberia, unde a fost deportat în 1941. A fugit de acolo, fiind prins de o patrulă NKVD, împuşcat şi băgat în gropile cu var din Chişinău.

Să răsfoim împreună volumul, oprindu-ne la doar câteva documente.

1 Garda de Fier in Basarabia - Afis Corneliu Zelea Codreanu - Sfintele Pasti - Alexandru MoraruÎncepem cu cel care poartă NR. 3, din anul1933, un tablou cu denumirea comunelor din judeţul Cahul şi numele conducătorilor cu membrii lor care compuneau organizaţia „Garda de Fier”. În total sunt 2780 de membrii în cele 34 de localităţi. Cei mai mulţi înscrişi, 403 ca număr, sunt din comuna Colibaşi, conducător fiind Constantin Roşeanu. Pe locul secund se află comuna Văleni Brânza cu 317 înscrişi, conducător fiind Teodor Lungu. Mulţi adepţi ai Mişcării găsim şi în comunele Vulcăneşti (259 înscrişi), Români (236), Pelinei (145), Manta Crihana (162), Alexandreşti (101). Cei mai puţini aparţin de Țiganca (12) şi Congaz (16).

Următorul document, NR. 5, este similar cu cel descris mai sus, un tablou cu membrii din organizaţia „Garda de Fier” din raza judeţului Orhei din comunele învecinate Izbeştea, Piscăreşti, Criuleni, Oniţcani, Cobălca, Isocova. În total sunt 57 de nume, cu profesiunile lor (notar, agricultor, plugar, student, elev, funcţionar). Un alt tablou cuprinde numele a 53 de propagandişti din judeţul Soroca.

Documentul NR. 16, din 9 iunie 1933, se referă la un marş al legionarilor, de 80 de km, care a durat două zile, pe itinerariul Chişinău – Tighina, condus de Iulian Sârbu, care au făcut propagandă prin satele prin care au trecut: Mereni, Cobuşca Nouă, Todireşti etc.

Un alt marş legionar este consemnat în documentul NR. 17 din 12 iunie 1933, în sens invers de data aceasta, Tighina – Chişinău, format din 10 studenţi şi studente care au cântat cântece legionare şi au dansat dansuri naţionale.

Documentul NR. 23 din 22 iunie 1933 arată că în ultimele două-trei luni se mărise considerabil numărul organizaţiilor din judeţe: 23 în judeţul Orhei, 7 în judeţul Hotin, 22 în Soroca, 13 în Bălţi, 15 în Lăpuşna şi 14 în Cetatea Albă.

Documentul Nr. 24 din 28 iunie 1933, adresat inspectorului regional de Poliţie Chişinău consemnează reţinerea legionarului Vladău Ion în gara Basarabeasca. La percheziţia corporală se găsiseră şi se confiscaseră trei procese verbale care cuprindeau numele cuiburilor nou înfiinţate şi ale şefilor acestora. Procesele verbale urmau să fie predate lui Corneliu Zelea-Codreanu de îndată ce ajungea la Bucureşti.

În documentul NR. 34 din 5 iulie 1933 apare pentru prima oară şi numele lui Sergiu Florescu, cel mai cunoscut fruntaş legionar, care luase parte la o întrunire în comuna Cimişlia.

Documentul NR 43 din 20 iulie 1933 se referă la adunările care au avut loc la 10 iulie în comunele Tatar Copceac şi Ceadar Lunga din judeţul Tighina, la care au participat printre alţii, prof. Ion Zelea-Codreanu (tatăl Căpitanului), membru al Senatului Legionar, deputat în Parlamentul ţării şi avocatul comandant legionar al Bunei Vestiri Mille Lefter.

4 Garda de Fier in Basarabia - detinuti la Balti -Alexandru Moraru12 pagini din volum se referă la arestările legionarilor după împuşcarea lui I. Gh. Duca la finele lunii decembrie 1933. Găsim numele a cca. 600 de persoane din toate judeţele basarabene, arestate în noaptea de 28 decembrie şi în zilele următoare. Toţi au fost percheziţionaţi, în casele lor găsindu-se manifeste, fotografii cu portretul Căpitanului, ştampile, ziare, insigne. Profesiile celor arestaţi erau foarte diferite: protoereu, preot, pictor, ziarist, cizmar, mecanic, tipograf şi chiar….servitor!

O telegramă din Bucureşti adresată Inspectoratului de Poliţie Chişinău insista să se intensifice măsurile pentru prinderea preotului comandant legionar al Bunei Vestiri Ion Dumitrescu-Borşa!! Se presupunea că ar fi fost în Basarabia pentru că dispăruse de la sediul Mişcării unde preotul locuia, în noaptea de 29 decembrie 1933 (când fusese împuşcat I. Gh. Duca la Sinaia)

Documentul NR. 142 din 12 ianuarie 1934 este mai amplu, cuprinzând numele altor noi arestaţi, mulţi dintre aceştia fiind acuzaţi că se bucuraseră de asasinarea lui I. Gh. Duca (??!). Printre aceştia a fost şi preotul Emilian Cucuieţu din comuna Mihăileni din judeţul Bălţi care, după ce oficiase slujba în biserică, ţinuse o predică în care spusese că studenţii Gărzii de Fier îl împuşcaseră pe I. Gh. Duca deoarece desfiinţase ilegal şi abuziv organizaţia.

2 Garda de Fier in Basarabia - Nota secreta Corneliu Zelea Codreanu -Alexandru MoraruTot din timpul prigoanei dateazădocumentul NR. 166 din ianuarie 1934 adresat de organele centrale din Bucureşti Inspectoratului de Poliţie din Chişinău. Este o listă cu cei urmăriţi, printre aceştia aflându-se, fireşte, şi Corneliu Zelea-Codreanu care, cică, ar fi fost”îmbrăcat într-un costum uzat, maro deschis, de vară (!) cu pardesiu gri (?) şi pălărie gri închis. Hainele îi sunt largi, ceea ce înseamnă că nu sunt ale sale” (!!). Câtă ”inteligenţă” pe capul poliţiştilor!

Spaţiul rezervat prezentării cărţii fiind limitat, nu ne permitem să mai dăm tiparului, succint, alte documente.

Vom încheia cu câteva documente scrise în rusă şi traduse de către autori în română, întocmite de către Judecătoria Supremă a Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti, între 1953-1954, despre locuitori rău văzuţi pentru naţionalismul de care dăduseră dovadă. Dintre aceştia mulţi trăiau într-o sărăcie lucie – care, însă, în viziunea politrucilor roşii era sinonimă cu statutul de „culac” (chiabur)!!

Iată numele câtorva din satul Chiţcani raion Teleneşti şi funcţiile avute în România: Zaporojeni Fiodorovici, preot în sat; Bălan Gheorghe, ţăran „mijlocaş” (adică nu sărac lipit pământului, dar nici bogat), staroste bisericesc; Racu Ivan, fost membru al Partidului Liberal, membru în sfatul bisericesc; Călcâi Petre, fost membru al Partidului Cuzist şi funcţionar la Primărie, care patrula prin sat… Cică toţi aceştia cleveteau condiţiile de trai (”minunate” în comunism, cum bine ştim), răspândeau idei defetiste (?!) şi, ca atare, ar fi fost condamnaţi… corect! Sentinţa judecătorească a fost aceeaşi pentru toţi: 10 ani de închisoare!

Un alt document este datat 5 februarie 1953 şi atestă arestarea Profirei Bursuc din satul Budei. Aceasta era soţia lui Bursuc Andrei care între 1941-1942 se ocupase de aprovizionarea armatei şi urma să fie deportat. Pentru a nu fi arestat fugise de acaă. În locul lui a fost arestată sus-numita!! Ca soţie a unui… colaboraţionist!! A fost deportată în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Bureată (!), aflată în inima Asiei.

La fel s-a întâmplat şi cu Sofroni Irina din Bursuceni, raionul Chişcăreni. Soţul ei, Sofroni Ion, rămânând să trăiască pe teritoriul temporar ocupat de RSS Moldovenească între 1941-1944, cică ar fi întreţinut ”legături suspecte” cu Jandarmeria Română. Neputând fi găsit pentru deportare, în locul lui au „trimis-o” pe soţia lui! În regiunea Tiumen, sub supravegherea organelor de securitate. Bătrână (aproape 60 de ani), bolnavă (lucrase ca fierar!) şi singură, Irina Sofroni a făcut cerere să se reîntoarcă în satul natal la fiicele ei, pentru ca acestea să o îngrijească. Cererea i-a fost aprobată dar averea confiscată nu i s-a restituit.

Într-o altă notă întocmită de organele de anchetă se precizează că Durnea Ioan ar fi furat cartofi de pe deal (!) şi deci, fusese ”justificat condamnat”. Tatăl său se ocupa de negoţ, vindea vin ”pentru ca apoi să facă agitaţie împotriva colhozurilor”! Era ţăran mijlocaş, în gospodărie avea 7,5 ha de pământ din care 2,5 ha le cumpărase ca zestre fiicei sale, avea 2 cai, o vacă, pe care ulterior o schimbase pe 5 – 8 oi şi folosea (contra plată, bineînţeles) munca consătenilor pentru lucrări sezoniere… ”Curat exploatator, nene!” şi-au zis tovarăşii… ”Şi, după toate, mai are şi o vacă şi doi cai!! Nemaipomenit! La închisoare cu el!”

Un alt document se referă la Daria Moscoviciuc, născută în 1932, cu studii medii, având părinţii ”chiaburi”. În 1948 tatăl ei avea 3 ha de pământ, 0,5 ha vie, 3 cai, o vacă, 2 porci şi 40 de stupi. Deci era şi ea ”un pericol social”! A fost deportată împreună cu aceştia în regiunea Kurgan din Siberia, de unde a evadat. Fiind prinsă, a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică.

Un alt document datat 15 iulie 1954 relevă că numitul Pisogan Leonte fusese deportat pentru că făcuse parte din organizaţia naţionalistă „Garda de Fier”. După câteva luni a murit în lagăr.

Tot pentru faptul că fusese membru al Mişcării Legionare a fost deportat şi Mânzatu Ivan, născut în 1893. Soţia sa, Anastasia, care l-a însoţit, după moartea acestuia a făcut cerere să i se permită reîntoarcerea din lagăr la Chişinău, motivând prin faptul că nu era aptă de muncă din cauza sănătăţii precare. Cererea i-a fost admisă dar se recomanda supravegherea ei şi reţinerea numelor persoanelor care intrau în vorbă cu ea.

Închei exemplele cu documentul din 30 nov. 1954 în care apare numele lui Constantinovici Ivan şi al soţiei sale, Ana Constantinovici, ambii născuţi în 1888, în vârstă de 66 ani. Deşi deportarea ambilor era cică „întemeiată”, având în vedere vârsta înaintată şi că nu erau apţi de muncă, comisia de anchetă urma să le analizeze cererea ca să fie eliberaţi din lagărul din Tiumeni, deşi acuzaţiile care îi privaseră de libertate erau ”grave”: el fusese membru al „Gărzii de Fier” şi în timpul „ocupaţiei” române a Basarabiei fusese translator…!!

Să menţionez însă ceva săritor în ochi: toate documentele prezentate sunt semnate de anchetatori de origine rusă, nu găseşti pe nici un act nume româneşti.

7 Garda de Fier in Basarabia - Afis Alexandru MoraruCartea „Garda de Fier în Basarabia” estebogat ilustrată cu fotografii ale documentelor, afişe, buletine de vot, anunţuri, toate având antetul Direcţiunii Generale a Poliţiei sau a organelor de securitate sovietice – bunăoară, o fotografie cu portretul Căpitanului însoţit de câteva cuvinte: „Cred în învierea patriei mele şi nimicirea puterilor răului”, un afiş care se adresează legionarilor şi creştinilor din Cahul, semnat de şeful organizaţiei „Garda de Fier”, Mille Lefter, un afiş electoral din judeţul Ismail care îndeamnă alegătorii să-l voteze pe mareşalul Averescu, originar din acest loc, pagina întâi al ziarului „Garda Basarabiei” care apărea în oraşul Bălţi, un alt afiş care îl reprezintă pe Mille Lefter cu îndemnul de a vota Mişcarea, o altă notă din februarie 1934 care este adresată Poliţiei din Chişinău cu întrebarea dacă reuşise să-l prindă pe Corneliu Zelea-Codreanu!!

Păcat că volumul are un tiraj foarte mic ceea ce îi conferă statutul de ”raritate bibliografică!” Dar, să recunoaştem, cauza este de natură obiectivă: costurile tipografice ridicate nu au permis celor doi autori să o editeze într-un tiraj corespunzător, din lipsa fondurilor. Păcat! Oricum, bine că există ca document!

Emilian Georgescu

Preluare: Ziaristi Online

HANNA REITSCH, FEMEIA- PILOT CU CELE MAI SPECTACULOASE RECORDURI MONDIALE

Hanna-Reitsch-0Hanna Reitsch (1912-1979) – eroina aerului pentru germani, în cel de-Al Doilea Război Mondial, este singura femeie pilot din istoria aviaţiei, deţinătoare, de-a lungul întregii sale cariere, a celor mai spectaculoase recorduri aviatice. A stabilit peste 40 de recorduri internationale omologate în aviaţie şi planorism, unele nefiind depăşite nici până în prezent.[1] Născută în 1912, la Hirschberg, în Silezia, Hanna Reitsch urmează cursurile facultăţii de medicină, dorind să devina doctor misionar în Africa, dar pasiunea sa pentru zbor o face să renunţe în 1932 la medicină şi se dedică zborului, fiind prima femeie pilot de planor din istoria aviaţiei.
- 1932 stabileşte primul record mondial de zbor cu un planor timp de 5 ore şi jumătate.
- 1934 stabileşte un record mondial de altitudine pentru femei (2.800 metri), reuşind în 1936 un record de distanţă (305 kilometri).
-1937, Hanna Reitsch este primul pilot care reuşeşte să traverseze munţii Alpi într-un planor, devenind pilot de încercarte pentru Luftwaffe.
Datorită aptitudinilor sale deosebite, i se încredintează testarea tuturor aparatelor de zbor ale Luftwaffe, de la primul elicopter realizat de germani, în anul 1937 şi până la prototipurile de avioane cu motoare rachetă V-1, în 1944.
Simbol al femeii germane în cel de Al Doilea Razboi Mondial, a fost singura femeie aviator german care a primit „KombinierteLuftwaffePilots-Beobachtung Badg” (1941) şi „Crucea de Fier” clasa întâia (1944).
- 1937, Hanna Reitsch este cea care testează primele avioane Ju 87 Stuka şi Dornier Do 17.
- 1944, se va număra printre piloţii care au testat avionul Messerschmitt 163, ajungând la o viteza de aproape o mie de kilometri pe oră supravieţuieşte, în urma unei prăbuşiri, dar se reface foarte rapid în urma accidentului suferit.
Tot în 1944, este prima femeie din lume care a pilotat un avion cu reacţie la centrul de cercetare Luftwaffe, Reichlin zburând pe Messerschmitt Me 262 şi Heinkel 162 El.
Trimisă pe Frontul de Est ca pilot al generalului Robert Ritter von Greim, este cea care reuşeşte să aterizeze în Berlin pe 26 aprilie 1945. Pe când se îndreptau spre cartierul general al amiralului Karl Doenitz, generalul şi Hanna Reitsch au fost prinşi şi arestaţi de către soldaţii americani. Tânăra aviatoare a fost eliberată la puţină vreme după încheierea războiului şi îşi reia activitatea aviatică. Recordurile sale nu se lasă aşteptate. Hanna Reitsch ocupa locul al treilea la Campionatul Mondial de planorism din Spania (1952) şi devine campioană a Germaniei în 1956, stabilind un nou record mondial de distanţă, urmând să atingă un nou record de altitudine, în 1957, zburând la 6.848 metri.
Hanna-Reitsch-2În 1959, Hanna Reitsch a fost invitată în India de către prim-ministru Jawaharlal Nehru, pentru a crea primul centru de planorism, apoi, în 1961 a fost invitată la Casa Albă de către preşedintele american John F. Kennedy. Între anii 1962 Şi 1966 a locuit în Ghana, unde a fondat prima şcoala de planorism pe continentul african. Hanna Reitsch stabileşte ultimul sau record mondial in 1979 zburand 802 kilometri de-a lungul crestelor muntilor Apalaşi din S.U.A.. A murit la 24 august 1979, la Frankfurt, la vârsta de 67 de ani, în urma unui atac de cord.
———————————–

Din laboratoarele secrete ale geopoliticii: Republica Federală Moldova

Din laboratoarele secrete ale geopoliticii: Republica Federală Moldova

CU MARIA BOTNARU DIN SĂRATA GALBENĂ

 

    Dorinţe, intenţii şi planuri urzite în subteranele politicii negre, încep să prindă contur şi să fie asumate public. Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine, din zi in zi, mai presantă şi, de ce nu, tot mai îngrijoratoare pentru integritatea frontierelor României. Dacă în scenarii anterioare, se anticipa o Moldova Mare, integrată României, drept compensaţie pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria, recent a fost readusă în atenţie proiecţia geopolitică „Republica Federală Moldova”. Trei partide de extrema stângă (Partidul Regiunilor, Partidul Patrioţilor Moldovei, Partidul Socialiştilor) bascanul Uniunii Teritorial Administrative Gagauzia, Mihail Formuzal şi Episcopul de Bălţi şi Făleşti, Marchel, cunoscut pentru implicarea activă în politică, au semnat un pact privind crearea Mişcării Populare Moldova Mare. Anterior, în luna iulie 2012 a fost lansat un balon de sondare a opiniei publice referitor la Republica Federativă Moldovenească. Se preconiză că federaţia să includă cinci republici şi o regiune autonomă. Proiectul era parte a unei aşa zise strategii de federalizare a ţării elaborată de Mişcarea ‘Moldova Federală. Se propunea ca cele cinci republici să poarte denumirile: Republica Moldovenească de Est, Republica Moldovenească de Vest, Republica Moldovenească Transnistreană, Republica Găgăuzia şi Republica Bucovina iar regiunea autonomă, „Ţinutul Autonom Basarabia”. Potrivit documentului citat. statul federativ ar avea o populaţie de 10,5 milioane oameni, care vor locui pe întreg teritoriul fostului cnezat moldovenesc. Republica Federativă va avea o formă de guvernare prezidenţială, iar organul legislativ se propune să fie alcătuit din două camere.

Semnatarii documentului spun ca scopul Mişcării Populare Moldova Mare este apărarea statalităţii ţării. Presa oficiala de la Chişinau este, însă, de părere că pun la cale destabilizarea situaţiei din Moldova, iar Serviciul de Informaţii şi Securitate dă asigurări că va contracara aceste intenţii. Mişcarea s-a creat in contextul tulburărilor apărute în sudul Republicii Moldova şi a cererilorbascanului Găgăuziei, Mihail Formuzal, privin crearea, de urgenţă, a Garzilor Populare in Uniunea Teritorial Administrativa Găgăuzia. Acestea ar urma să asigure ordinea publică, însă misiunea reală va fi cunoscută după ce Formuzal îşi va realiza promisiunea de a declara „independenţa” autonomiei găgăuze de Republica Moldova. Surse din cadrul Executivului de la Comrat au declarat că, pe 6 iunie, Mihail Formuzal şi şeful Inspectoratului de Poliţie din Găgăuzia, Serghei Suhodol, au dat indicaţii primarilor din mai multe localităţi ale autonomiei să formeze, timp de două săptămâni, lista „gărzilor populare”. Din aceste „gărzi populare” vor face parte, în fiecare localitate, câte 40 de persoane. Acestea vor patrula în grupuri de câte 2-4 persoane, fără arme. În Executivul de la Comrat este şi un proiect „privind crearea serviciului de pază al Comitetului Executiv al Găgăuziei”, similar Serviciului Protecţie şi Pază de Stat. Acest „serviciu de pază” urmează să aibă şapte angajaţi.

La foarte scurt timp, deputatul Adunării Populare de la Comrat, Ilia Uzun, a chemat locuitorii Autonomiei găgăuze la arme. Alesul local a avertizat recent, la o întâlnire cu ambasadorii străini acreditaţi la Chişinău, că locuitorii regiunii autonome vor lua arma în mâini în cazul în care Chişinăul nu le va îndeplini toate doleanţele: „Dacă de acum încolo va fi tot aşa, vă dau cuvântul meu că, la fel ca mine, mii de oameni… ne vom întoarce în Moldova anilor 1990. Avem oameni tineri, care ştiu să ţină arma în mâini. Noi nu vrem asta, dar nu ne temem, vom muri pe pământul nostru. Pământul nostru e al Bugeacului”. Serviciul de Informatii si Securitate al Republicii Moldova „a luat act de pretinsa iniţiativă lansată de participanţii la « întâlnirea secretă » de la Bălţi din 5 iunie 2014 (Mihail Formuzal, Mihail Garbuz, Veaceslav Perju, Sveatoslav Mazur, Episcopul Markel) care prevede: «pregătirea unei revolte a minorităţilor etnice la Comrat şi Bălţi împotriva autorităţilor legitime ale statului», «recrutarea unor detaşamente populare, ce ar urma să fie antrenate la escaladarea unor conflicte interne, declanşarea unui război informaţional contra autorităţilor Republicii Moldova». In contextul enunţat, reiterăm că prin măsuri specifice derulate, Serviciul de Informaţii şi Securitate acţionează continuu pentru prezervarea ordinii constituţionale, protejarea valorilor supreme ale statului şi asigurarea exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor consfinţite prin Constituţia Republicii Moldova.”

Serghei Perciun, vicepreşedintele Partidului „Patrioţii Moldovei”, a declarat, in cadrul unui interviu la Postul de televiziune „Publika T.V., citam:„Detaşamente de şoc care au fost pregătite, [...] SIS-ul ştia foarte bine de chestiunea aceasta, Voronin ştia foarte bine de asta. [...] Voronin pur şi simplu s-a temut să facă ordine atunci. [...] De mult vorbim, « Patrioţii Moldovei », să unim toate forţele patriotice să salvăm Moldova de românizarea agresivă, de implicare în acest proiect sinucigaş cum se numeşte unirea cu Uniunea Europeană şamd. [...]”. Despre „românizarea agresiva” s-a mai vorbit si octombrie 2010, cand Agenţia de stiri „Regnum” din Rusia, publica: „Expansiunea vizând teritoriile ucrainene este o realitate. Insula Serpilor, Insula Maican, isteria în jurul Basarabiei de Sud şi al Bucovinei de Nord sunt numai câteva dovezi ale expasionismului agresiv românesc pe Prut, pe Nistru […] Duşmanul trebuie bătut pe teritoriul lui. Iar România, la nivelul politicii ei de stat este un duşman neîndoielnic pentru Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană. De aceea, este necesar un bloc antiromânesc, a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale. Transilvania, oare, nu a fost ruptă din Ungaria? Oare este totul în regulă cu ruşii şi ucrainenii din România? Bucureştiul nu ar trebui să arunce cu pietre în vecini, având propria casă de sticlă fragilă. [...]”

În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne ca potenţialul conflictual major din est este luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare. Desigur, pe o nouă bază şi cu alţi actori geopolitici. „Doamne, apără şi păzeşte România!”

General Br. (r) Aurel Rogojan   

Sursă: http://www.art-emis.com

28 iunie 1940 – Ocuparea teritoriilor româneşti de către Armata Roşie

28 iunie 1940 – Ocuparea teritoriilor româneşti de către Armata Roşie

Ocuparea criminală a teritoriilor româneşti, foste părţi ale Principatului Moldova independent şi apoi sub suzeranitatea Imperiului Otoman, foste părţi ale Imperiului Austriac şi Imperiului Rus – aşa zisele de către străini Basarabia şi Bucovina de nord, sau mai simplu părţi ale României ca succesoare de drept al Principatului Moldova şi Principatului Munteniei, de către Armata Sovietică are loc la data de 28 iunie 1940. Ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti fiind asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939).
 
Premisele raptului teritorial
 
- Ambiţiile Germaniei şi ale U.R.S.S. de reviziure a hotarelor acestora din contul statelor naţionale mai slabe militar din Europa Centrală şi de Est (Polonia, România, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania);
- Guvernarea României prin dictatură regală de către un rege slab precum era Carol al II-lea;
- Incapacitatea militaro-economică a României interbelice de face faţă unui război defensiv atât împotriva Germaniei  cît şi împotriva U.R.S.S.;
- Lipsa aliaţilor defensivi ai României în momentul primirii Notei ultimative din partea U.R.S.S. de cedare necondiţionată unor mari teritorii româneşti la 26 iunie 1940; (Aici se incud atât ineficienţa militară a Micii Înţelegeri (Cehoslovacia-România-Iugoslavia) semnată la 1920 cât şi Armistiţiul de pace al Franţei cu Germania Hitleristă la 17 iunie 1940;
- Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
- Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
Situaţia internaţională
Nota ultimativă a U.R.S.S., croită cu mult sînge rece, se încadra perfect înţelegerilor anterioare dintre Germania şi U.R.S.S., conjuncturii internaţionale europene în care aliaţii României erau incapabili de ajutor, precum şi situaţiei interne dificile a României.
 
Situaţia internă
 
În acel tragic moment istoric, România era guvernată de Regele Carol al II-lea care făcuse un lucru inadmisibil pentru un guvernant şi anume a lichidat fizic persoana charismatică a Căpitanului şi întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail – Corneliu Zelea Codreanu precum şi alator membri de vîrf a legiunii înscenînd o evadare din închisoare. Lichidarea fizică şi arestările în proporţie de 90% din conducerea Legiunii Arhanghelului Mihail i-a dezorganizat pe legionari, aducînd la cărma mişcării o persoană mediocră şi foarte controversată precum Horia Sima. Legionarii se răzbună pe guvernare prin asasinarea Primului-Ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Caroll II-lea reacţionează prin metode medievale, atentatorii fiind executaţi pe loc şi lăsaţi cu Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1941, art-emiszilele să putrezească în stradă, avînd loc sute de execuţii mai mult la întîmplare pe teritoriu, pornind un cerc vicios de violenţe în România. Instaurarea dictaturii regale, prin dizolvarea parlamentului şi măsurile represive împotriva conducerii legionare susţinute de masele largi reliefează incapactatea Regelui Carol a II-lea de a guverna precum şi situaţia dificilă în interiorul României.
 
Ultimatumul sovietic şi ocuparea teritoriilor româneşti de armata sovietică
 
În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, convoacă Consiliul de Coroană în două şedinţe la amiază şi în seara zilei de 27 iunie 1940 în componenţa a 27 de miniştri şi consilieri regali la prima şedinţă şi aceeaşi componenţă plus Alexandru Vaida-Voevod la a doua şedinţă.
Rezultatul primei şedinte a Consiliului de Coroană 27 iunie 1940:
- 11 contra cedării teritoriilor;
- 10 acceptă cedarea teritoriilor;
- 5 pentru discuţii;
- 1 rezervat (Ghorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României)
Rezultatul celei de-a doua şedinţe a Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940:
- 6 contra cedării teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu);
- 19 acceptă cedarea teritoriilor;
- 1 expectativ – Victor Antonescu;
Administraţia şi Armata Română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.[1]
 
Cine a votat împotriva cedării Basarabiei[2]
 
Pe 27 iunie 1940 Carol al II-lea este trezit din somn la ora 2 noaptea de Ernest Urdăreanu care îi spune că Moscova a trimis o notă ultimativă. Abia la ora 7 dimineața a fost primit textul complet. Regele notează în jurnal că „această știre m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad.” Prima grijă a suveranului nu a fost să discute cu factorii responsabili asupra situației create ci să asiste între 8 și 8.45 la examenul de bacalaureat al fiului său. De abia la ora 9 s-a întâlnit cu oamenii politici. Carol s-a pronunțat pentru rezistență. „Nu pot concepe ca suveran al țării să cedez teritorii care sunt hotărât, și de fapt istoric, românești.” I-a consultat pe reprezentanții Italiei și Germaniei care l-au sfătuit să cedeze. Ilcuș și Țenescu, oameni ai armatei spuneau că țara nu poate rezista pe trei fronturi. În momentul crucial al istoriei României, armata, în care Carol își infiltrase protejații se dovedea neputincioasă. Pentru discutarea situației a fost convocat la ora 12 un Consiliu de Coroană. Împotriva cedării s-au pronunțat 11 oameni (cei mai importanți fiind Nicolae Iorga, Victor Antonescu și Ernest Urdăreanu Patru au fost pentru discuții cu partea sovietică (istoricul Constantin C. Giurescu). Dintre cei 12 rămași, 11 au fost pentru cedare iar unul, primul ministru Tătărescu s-a abținut. S-a convenit la trimiterea unui răspuns prin care să se treacă la negocieri. Regele din nou era ocupat cu altceva. „Se făcuse ora două, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiță și declararea lor ca bacalaureați, după care am oferit băieților câte o tabacheră și lui Mihăiță « Ordinul Pentru Merit » și alte decorații profesorilor și lui (Petre) Andrei (Ministrul Educației Naționale), care a prezidat comisiunea. A avut loc pe urmă masa pentru noii promovați și profesorii lor. Oricine își poate închipui (ce) a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La șampanie am ținut un logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoționat atât de bacalaureatul lui Mihăiță, cât și de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiță, cu glas tare, a citit cuvântarea pregătită de seara.”
 
Între timp au sosit răspunsurile diplomatice de la Berlin, Roma, Ankara, Atena și Belgrad. România era singură, ba mai mult Germania și Italia insistau să satisfacem cererile. S-a convocat o nouă ședință a Consiliului de Coroană la ora 24. De data aceasta a fost un vot expectativ (Victor Antonescu) și doar 6 împotrivă. Despre ei, Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Restul au fost pentru cedare. Un rol important în luarea hotărârii l-a avut generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, care a arătat că România nu dispunea de forțele materiale pentru o rezistență militară de durată. Carol nota: „am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur.”
 
28 iunie 1941 – cel din urmă ultimatum sovietic. România pierdea Basarabia
 
La 30 iunie Carol al II-lea nota: „Știrile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate am avut dreptate cu așa-zisa reorganizare a Frontul Renașterii Naționale (F.R.N., partid creat de rege). Mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. S-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării Armatei Roșii a depășit cu mult planul stabilit.” Pe 3 iulie a fost declarat doliu național. Cinematografele și teatrele au fost închise, în biserici s-au ținut slujbe pentru cei căzuți sub stăpânirea bolșevicilor, tuturor locuitorilor li s-a cerut să îngenuncheze și să păstreze câteva momente de reculegere.
 
Carol al II-lea despre pierderea Basarabiei: „O zi a ruşinei naţionale”[3]
 
Jurnalul lui Carol al II-lea este un veritabil document istoric despre fatidicele zile în care s-a destrămat România Mare. Trezit din somn la ora 2 noaptea, la data de 27 iunie, regelui i se aduce la cunoștință faptul că U.R.S.S.-ul a trimis României o nota ultimativă la care aștepta răspuns în 24 de ore. Dimineața, la ora 8, Carol acordă timpul necesar pentru a asista la examenul de bacalaureat al lui „Mihăiță” şi abia apoi discută cu primul-ministru Tătărescu despre nota ultimativă, convocând, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deși e surprins de votul dat în Consiliu pentru cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, regele „uită” că decizia acestui organism este consultativă. După acest prim Consiliu, Carol al II-lea își face din nou loc în program pentru a asista la susținerea bacalaureatului lui „Mihăiță”. Spre seară are loc cel de-al doilea Consiliu de Coroană, care, de data aceasta, votează masiv pentru cedarea de bună voie a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ținutului Herța. Regele ia hotărârea ca atare, dar se va asigura că poporul va fi informat de opțiunea sa pentru rezistență.
 
Joi, 27 iunie 1940 Oh! Ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi zi de absolută laşitate a unor români. Am ieşit din infernul zilei de astăzi moralmente zdrobit şi Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, art-emisîmbătrânit cu 10 ani. Dar să recapitulez faptele. La 2 dimineaţa am fost deşteptat de un telefon de la Urdăreanu, zicând că Davidescu de la Moscova a telefonat că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după ce toate legăturile telefonice au fost întrerupte. La 7, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Nu se cere de către U.R.S.S. decât să cedăm Basarabia şi Nordul Basarabiei [Bucovinei] şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre. Şi astăzi trebuia să fie zi de mare bucurie a bacalaureatului lui Mihăiţă. Început la 8, am putut să asist trei sferturi de ceas şi am constatat că copiii au răspuns foarte frumos. Şedinţa este solemnă, toţi băieţii în frac. La 9, vin Tătărăscu şi Gigurtu ca să discute situaţia. A asistat şi Urdăreanu. Nota e mai, e mai gravă încă decât credeam. Ni se cere evacuarea acestor teritorii în 4 zile şi ocuparea oraşelor Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă începând de mâine, ora 12. Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărăscu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi. Totuşi, nu pot concepe, ca suveran al ţării, cum pot să cedez teritorii cari sunt, hotărât, de fapt şi istoric, româneşti. Raţionamentul U.R.S.S. că cere Nordul Bucovinei ca o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupaţie românească în Basarabia este, pur şi simplu, ridicol. […] Între timp, am convocat, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deoarece Dinu Brătianu s-a înscris în «P.N.(Partidul Naţiunii)», i-am oferit să-l numesc consilier regal; a refuzat însă. Mare şi frumos gest patriotic în aceste momente tragice ale României, n-am ce zice!? La ora indicată, a avut loc Consiliul (de Coroană), cari a început printr-o expunere a faptelor, făcută de Tătărăscu şi Gigurtu, după care Ţenescu a expus situaţiunea militară. Preşedintele Consiliului şi ministrul Afacerilor Străine au arătat în cuprinsul Notei, ideea noastră de a cere discuţii şi răspunsul dat de Germania şi Italia. Şeful Marelui Stat-Major, fără a da un aviz, a expus situaţia militară, a cărui concluzie era că dacă suntem obligaţi să luptăm pe trei fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu fără nici un ajutor de nicăierea de a rezista. S-a mai pus chestiunea că este important a ne păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre. Chiar de la începutul avizului dat de vorbitori, între cei prezenţi, consilieri regali şi miniştri, s-au desemnat două curente: Iorga pentru rezistenţă, iar Argetoianu pentru cedare. Iorga a fost indignat faţă de M.St.M. (Marele Stat Major). Rezultatul votului, care se găseşte pe pagina din faţă (157), a fost pentru primirea ultimatumului: 11 – Nu ; 10 – Da, 4 – pentru discuţii şi 1 – rezervat. […]
 
De la început, s-a văzut tendinţa către cedare. La propunerea lui Urdăreanu, mobilizarea imediată a Armatei. S-au raliat toţi, afară de unul singur, Ballif. Nu pot zice că m-am sculat prea fericit de la acest Consiliu. A urmat să trimitem note prin care să cerem să stăm de vorbă. Rămâne să mi se prezinte cât mai repede textul. După aceea, se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiţă şi declararea lor ca bacalaureaţi, după ce am dat băieţilor câte o tabacheră şi lui Mihăiţă Ordinul „Pentru Merit“ şi alte decoraţii profesorilor şi lui [Petre] Andrei, care a prezidat Comisiunea. A avut, pe urmă, loc masa pentru noii promovaţi şi profesorii lor. Oricine îşi poate închipui [ce] a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La şampanie am ţinut un mic logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoţionat fiind, atât de bacalaureatul lui Mihăiţă, cât şi de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiţă, cu glas destul de tare, a citit cuvântarea pregătită azi-seară. Sfârşindu-se masa, a şi venit Tătărăscu cu proiectul de răspuns, pe care l-am aprobat. Din discuţiile cu el, a reieşit că este pentru cedare. Raţionamentele lui sunt, incontestabil, logice, nefiind susţinuţi de nimeni, chiar aliaţii noştri din Înţelegerea Balcanică, iugoslavii, sfătuindu-ne să primim, iar pe de altă parte primejdia de a fi atacaţi pe 3 fronturi, totul este logic în această părere. […] Altă mare decepţie, chiar decretul de mobilizare, care l-am iscălit azi-de-dimineaţă, n-am putut obţine să fie publicat; atât a intrat în sufletul unora ideea cedării încât Tătărăscu şi chiar Ilcuş m-au sfătuit să fie reţinut. […] S-a mai hotărât, în discuţiile cu Tătărăscu, că vom trebui să procedăm, după al doilea Consiliu de Coroană de astă-seară, la o complectare şi remaniere a Guvernului. Trebuie să intre, ca să putem face faţă la această situaţie, Vaida, ca preşedinte al Consiliului, Inculeţ şi Nistor, ca reprezentanţi ai provinciilor ameninţate, şi Argetoianu, ca ministru al Afacerilor Străine. Ar mai fi bine, crede el, să putem lua şi pe cineva de la foştii legionari şi de la «Generaţia 22». Înainte de Consiliu, am propus lui Vaida să preia Guvernul. A refuzat, acceptând, însă, să intre sub Tătărăscu; Argetoianu a primit şi el. Consiliul [de Coroană] are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat. Toţi acei cari făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oareşicare nuanţe, au fost pentru acceptarea ultimatumului. […] Discuţii mai îndelungate au fost inutile. Deci, am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare, în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele, această zi în care trebuiam să mă bucur că fiul meu şi-a trecut bacalaureatul. Că consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marei majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte în curând vom recăpăta ce am pierdut. A urmat depunerea jurământului lui Vaida şi Argetoianu. A rămas ca ei să facă nota de acceptare, căci, din nou, cei din Axă ne-au comunicat că nu vor răzbi aci şi că nu ne vor ajuta. M-am dus să mă culc, dar Urdăreanu a cerut, din nou să mă vază şi am rediscutat situaţia, el, ca şi mine, fiind convins de marea greşeală ce se face. Ce puteam eu, oare, face dacă se produce, într-adevăr, dezastrul, aşa cum mulţi îl văd? Nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate. Totuşi, am mai făcut un ultim efort, chemându-l pe Tătărăscu la telefon şi arătându-i din nou foarte serios şi foarte violent atenţia asupra marei greşeli ce se comite. Mi-a răspuns că nu vede nici o altă soluţiune şi că-şi ia toată răspunderea. Am mai avut un oribil sentiment astăzi, când cei mai mulţi ofiţeri au venit, după-masă, să mă roage să cedez, căci altfel mergem la un dezastru sigur. Oh! de ce, oare, românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr grele! E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă.
 
Vineri, 28 iunie Starea de suflet în care mă găsesc azi-dimineaţă este de nedescris. Nu mă simt om, parcă s-a rupt ceva în mine. Sunt un oareşicare care trebuie să-şi facă datoria, atâta tot. Parcă din mine a dispărut eul. Tocmai (la) 20 de zile după ce-mi ajunsesem apogeul a 10 ani de muncă, cu rezultatele ce au fost, şi acuma – prăbuşirea. Este, parcă, ceva ce nu poţi suporta. Mi-e ruşine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în faţă. Totul mi se pare aşa un coşmar, un lucru (pe) care nici un cuvânt omenesc nu-l poate descrie. Dimineaţa, la 11, l-am primit pe Tătărăscu. Mă simt aşa de mic şi de neimportant în faţa acestei nenorociri ce s-a abătut asupra României. Mobilizarea, care se hotărâse ieri şi care în urma insistenţelor lui Argetoianu şi ale preşedintelui Consiliului nu se făcuse, se face astăzi, după o luptă cu acesta, care nu vrea să facă nici un gest care să aţâţe U.R.S.S. Frică şi laşitate. Poate, prudenţă sănătoasă. Numai viitorul ne-o va arăta. Oribil în toate acestea este graba care o pun Sovietele pentru ocuparea teritoriului, grabă care periclitează evacuarea. Azi-de-dimineaţă, mi se anunţă că e vorba şi de un colţ din Moldova, până la Herţa. Chiar în decursul operaţiilor, a fost un incident în care au căzut 2 morţi. Am fost aşa de indignat de atingerea unui colţ al României Vechi încât am spus lui Tătărăscu că aceasta nu se poate admite. A promis că va lupta cu înverşunare pentru această bucată de pământ. Aşa cum au mers cedările noastre, această făgăduială este gratuită. Au fost mari discuţii cu Horia Sima ca să intre în Guvern. N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el până ce a primit şi, la 2, el şi cu dr. Simionescu de la «Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari. După cum m-am aşteptat, U.R.S.S. nici nu vrea să steie de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane, care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea. Primele ştiri ce ne vin sunt foarte triste. Purtarea populaţiei basarabene, îndeosebi a evreilor, a lăsat mult de dorit. Coloanele de refugiaţi şi trenurile au fost atacate de hoarde comuniste, ceea ce a întârziat şi mai mult posibilităţile şi aşa ridicol de scurte de a putea evacua. […] Seara, mă culc amărât rău de tot. M-a apucat o deznădejde cumplită. Mă gândesc dacă n-ar fi mai cuminte să abdic. Duduia protestează vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a părăsi lupta, ar fi o dezertare. Cine ştie, poate că ea are dreptate!
 
Sâmbătă, 29 iunie 1940 Astăzi sau, poate, ieri, Axa a recomandat Ungariei şi Bulgariei să nu mişte. Prea târziu. Ei par mulţumiţi că am cedat. Sigur, era în interesul şi cu complicitatea ei. […] Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertări ale soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evrei, cari atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc., etc. Aceasta mă înfurie în aşa un hal că, chemându-l pe Tătărăscu la telefon, am fost de o violenţă neobişnuită. Am ţipat ca un disperat. Pe urmă, mi-a părut foarte rău. […]
 
Duminică, 30 iunie 1940 […] Ştirile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate, am avut dreptate cu aşa-numita reorganizare a F.R.N. Mulţi dintre conducătorii de acolo s-au arătat complect bolşevizaţi, fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au avut loc peste tot. Din această cauză, evacuările, cari şi aşa au fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat şi dezarmat chiar unităţi militare. Ritmul înaintării trupelor roşii a depăşit cu mult planul stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate protestările au fost zadarnice. Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansate, n-au mai putut fi oprite.
 
Luni, 1 iulie […] Audienţele de dimineaţă încep cu Gheorghe Brătianu, care vine să-mi vorbească de situaţie, pe care o consideră ca destul de gravă. Vede, în viitor, posibilitatea de a ceda ceva din Cadrilater, dar asupra părţilor mărginaşe ungureşti este mai puţin precis. Consideră principiul schimbului de populaţie ca un lucru bun. […] După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii. […]
 
Marţi, 2 iulie 1940 Azi are loc şedinţa Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineaţă, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistenţă. A promis că va face ceva. […]
 
Miercuri, 3 iulie 1940 […] Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase”.
Colaj realizat de Redacţia ART-EMIS