OGLINDA COPILĂRIEI (1)


SENINĂ,  FLOAREA  DE  CIREȘ…

SĂRATA GALBENĂ A MARIEI BOTNARU

 Amintirile sunt zestrea pe care o acumulează omul pe parcursul întregii vieți. Ne urmăresc incontinuu și insistent în cele mai de suflet clipe, ca să ne înțepe cu imaginea  unei persoane sau  cu pecetea unei  întâmplari,  cu un loc deosebit sau cu  o vorbă, rămasă ca o lumânare aprinsă în cutele din memorie…  și noi ne supunem, ne răscolim a câta oară tainițele zăvorâte de timp în adâncul gândurilor și ne minunăm: „De ce anume azi mi-am amintit?”. Dar ce să-i faci, asta este menirea lor: să nu uite omul că are un început, o mamă, un tată, o copilărie…  într-un cuvânt un trecut.                    Și le cărăm peste ani pe cele mai importante, pe cele mai frumoase  (unii și le păstrează doar pe cele urâte), te uiți la fața omului și poți aprecia ce poartă în gând, atât de dominante și nesătule sunt ele, amintirile… Or ce-ar fi omul  fără aceste făclii ale trecutului? Un nimeni, „o bucată de humă”, vorba lui Ion Creangă.

De câte ori îmi zboară gândul la baștină, satul Sărata Galbenă, mi se face cald și plăcut pe suflet, încât m-aș preface într-o pasăre și aș ateriza pe ramul unui cireș, ce creștea în fundul grădinii și care a fost sădit de părinții mei, Andrei și Zinaida Vlas în anul când aveam a veni pe lume eu, fiica cu numele Maria, al treilea copil. De fapt erau trei cireși mari, cu fructe mășcate, când erau mai puțin rodiți și mărunte, când era foarte abundent rodul.  Doi ne bucurau cu niște cireșe cărnoase și deacea le poreclisem „pietroase”, adică mai tari, iar cel din mijloc avea  fructe mai suculente și mărunte, dar se cocea înaintea celor doi și le ziceam „devremi”. Ce altă bucurie mai are un copil, atunci când se coc primele fructe ale anului? Mă ascundeam sub coroana pomului și ore întregi uitam de toată lumea și de toate grijile. Cele mai minunate clipe erau atunci, când, cocoțată pe cea mai de vârf creangă, dar și cea mai trainică (riscul niciodată n-a fost ispita mea) începeam „concertul” care era alcătuit din cântece populare, auzite de la aparatul de radio și de pe plăcile pe care le cadonase o rudă, venită de la Timișoara, și se revărsa din muchia Briceagului până pe șes cântecul meu preferat: „Trăiau pe lume doi iubiți ca doi zarzări înfloriți, măi Lino-Leano… ”                                                                                                                                                                      Dar nu numai fructele erau marea mea bucurie cauzată de cireșii mei iubiți. Mai aveam eu o slăbiciune… floarea lor senină… Îmi plăcea să-mi desfăt ochii până la amețeli cu gingășia și mirosul suav. Mi se părea că cineva a colorat cu o îndemnare neobișnuită fiecare petală în parte și cu atâta dibăcie, pentru că oricât n-aș fi căutat două flori asemănătoare, n-am  reușit să găsesc niciodată, era o mare taină a fiecărei flori pe care n-o puteam eu dezlega cu mintea mea de copil. Îmi plăcea să admir printre ramuri fragmentele de nori ce pluteau ca niște corăbii albe în marea albastră a cerului și atunci florile căpătau o nuanță senină și mă gândeam, dacă a mai observat cineva,  că cireșul are floare nu albă, ci sinilie, de la care veste se iscau multe glume pe seama mea…  atât de fascinată eram de miracolul cireșilor, că putea să mă caute mama ore în șir, să răgușească de atâta chemare,  eu nici n-o auzeam: eram în împărăția florii de cireș,  cotropită total, absorbită complet și fericită nevoie mare. Mă scotea din această amorțire vocea fratelui Grigore: „Iar te-ai cocoțat ca o cucuvea în pom! Sai mai repede de-acolo, că de mă sui eu… o să zbori!”. Nu prea era de glumit cu fratele meu, el, de multe ori, se ținea de cuvânt! Așa că nici o alternativă nu aveam, coboram și mergeam ca o prizonieră de luptă pe urmele fratelui, cuminte și ascultătoare. Din acea perioadă a vieții, pe când eram de 6-10 ani  țin minte doar cireșii, zdupacii fratelui și sute de puișori, bobocei, rățuște pe care eram mare director: îi hrăneam, le turnam apă atunci, când îmi plăcea mie.

Copilăria, cu ochii împânziți de vise, a fost cea mai fericită perioadă din viața mea, de acolo am cele mai luminoase amintiri despre părinții mei, dspre frații și sora mea, despre cei mai dulci bunei, despre satul meu, care se începea în Briceag și se termina în centru, unde se afla școala, așa credeam eu că trebuie să fie un sat cu oameni gospodari, cu mulți copii și cu cei mai dulci și senini cireși.                                 

14 aprilie 2013     Maria Vlas Botnaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s