IN MEMORIAM: ANDREI PETRU VLAS


IN MEMORIAM: ANDREI PETRU VLAS

ICOANA SUFLETULUI MEU

Primul cuvânt silabisit de copil este cuvântul MAMA. Eu am făcut o excepţie şi am rostit – TATA, ca apoi să devin favorita lui şi din cei cinci copii să-i moştenesc mintea lucidă, omenia excepţională şi hărnicia, ca o podoabă la un mănunchi de calităţi deosebite.

S-a născut la 6 iunie 1931 în satul Sărata Galbenă, Hânceşti, în familia lui Petru şi a Iuliţei Vlas,  familie înstărită, pe linia mamei sale, bunica mea, tatăl cărea ajunsese  ofiţer în Primul Război Mondial şi care şi-a înzestrat fiica cu pământ şi oi. Fiind unicul copil în familie, s-a bucurat de o îngrijire şi atenţie mai accentuată din partea mamei sale, dar şi de o severitate sporită din partea tatălui, care ţintea să facă (cea ce i-a reuşit cu desăvârşire) din el om, un bun gospodar şi un cap de familie trainică.

Şi toată viaţa, cât îi ţin eu minte, au fost sprijinul şi ajutorul lui în orice moment al vieţii. Nu l-am văzut niciodată să răspundă părinţilor obraznic sau să-i neglijeze prin lipsa de atenţie, era o dragoste reciprocă neafişată prin vorbe, dar exprimată prin grija şi respectul maximal.

A făcut patru clase româneşti şi a fost recomandat să prelungească studiile mai departe, căci avea capacităţi excelente, dar bunelul a refuzat, motivând că nu vrea să-l facă popă. Vor trece anii şi colhozul, unde lucra şofer, îl va trimite la o şcoală de brigadieri din Susleni, Orhei, ca apoi să devină un bun specialist în gospodăria sătească. De câte ori mă întreba cineva a cui copilă sunt, auzeam numai vorbe de laudă despre tatăl meu, fiindu-mi apoi un etalon de bărbat şi tată. Dar n-a prea agreat această profesie, sau mai bine zis regimul de atunci îl apăsa, mai întâi fiind forţat să intre în rândurile comuniştilor, apoi stihia sa fiind totuşi drumul, şoferia, pasiune pe care au moştenit-o cei trei feciori ai săi şi copiii lor. Până la urmă i-a fost încredinţat parcul auto din colhozul natal, unde a stabilit o disciplină de fier şi o dăruire totală, acolo a lucat până la ultima suflare a vieţii…   

Puţine au fost clipele petrecute cu noi, copiii… nu-l ţin minte să se joace sau să ne citească, sau să ne povestescă ceva, dar uneori ne făcea examen. Intram pe rând şi ne punea întrebări din toate obiectele, pe care le  studiam. Niciodată nu mă interoga la literatură, cea ce-mi plăcea mai mult, şi conştientă de acest fapt îi făceam eu o capcană, declamându-i cu intonaţia cuvenită o poezie de care nu avea habar. Atunci mă îmbrăţişa şi sărutându-mă pe frunte, îmi zicea: „vei ajunge departe, dar literatura e doar pentru suflet”, la care eu îi răspundeam, că o să-mi aleg un soţ şofer…

Când am absolvit clasa a 8-a cu diplomă de menţiune, cea ce-mi dădea posibilitate să-mi prelungesc studiile fără examene de intrare, l-am aşteptat până la miezul nopţii să mă laud cu succesele obţinute. Nici nu s-a uitat la ea, mi-a zis, să-i aduc atestatul de absolvire a şcolii medii cu aceaş valoare. Cănd am devenit studentă şi i-am fluturat sub nas foaia de examinare cu note excelente, mi-a reproşat că aşteaptă diploma şi doar atunci, a dat din cap, în semn de admiraţie. Nu m-a învăţat niciodată ce înseamnă să devii om, cum să trăieşti o viaţă împlinită, mi-a demonstrat-o zi de zi, clipă de clipă prin dăruire totală în cea ce făcea.

Sunt 30 de ani de când a plecat, la numai 52 de ani. Un bărbat sănătos, care a fost donator de sânge întreaga sa viaţă şi a salvat multă lume… Şi doar atunci, când în urma unei cumpene ( într-un accident rutir a murit feciorul său Petrică la numai 21 de ani, la o lună după nuntă, 20 septembrie 1983)  la trei luni, la data de 20 decembrie 1983 şi aceaş oră 22.00 inima lui de  tată deosebit s-a oprit… departe de noi, în oraşul Gorchii, Rusia, fiind plecat într-o deplasare de serviciu. Parcă presimţindu-şi sfârşitul, înainte de-a pleca,  ne-a vizitat pe toţi: eu – la Thighina, fratele – la Otaci, sora – la Orhei.

    A înălţat un castel, ca să-i încapă cei cinci copii cu toţi nepoţii, a făcut o fantână la poartă şi a sădit, ca livădar iscusit, mii de pomi. Dar mai presus de toate ne-a dat viaţă, carte, parte şi cea mai alesă calitate sufletească – omenia…

 Veşnică pomenire  Tatălui meu, Andrei Vlas, care este şi azi icoana sufletului meu.

20 decembrie 2013      Maria Botnaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s