România profundă priveşte spre Eminescu sărbătorit de „Gigel”


România profundă priveşte spre Eminescu sărbătorit de „Gigel”

Când spui Eminescu, spui exigenţă. Eminescu a fost cel mai exigent scriitor român. Evident, cu sine însuşi şi cu alţii. E antologic ce le spunea el lui Caragiale şi Slavici, ucenicii săi de la ziarul „Timpul”, despre cele trei lacăte ale vorbei, despre răspunderea de a da drumul la o frază tiparului. Avându-l reper pe Eminescu, suntem datori să-l urmăm. Am fost invitat de Ministerul Culturii la Ziua Culturii Naţionale, serbată la Ateneul Român şi pusă sub steaua lui Eminescu. O astfel de zi ar fi trebuit să fie de o exigenţă maximă. O ştachetă înaltă. Şi fără paranghelişti ca ministrul Gigel, care e departe de a sări coarda culturii. A venit nepregătit, a înşirat nişte vorbe, fără cap şi coadă. E prima oară când apare în faţa publicului într-o asemenea zi. Eminescu îl privea. Cum a apărut el? N-a rostit un cuvânt gândit. A dat un citat din „cineva a spus”. Iar Eminescu de sus, l-a mângiat pe barba nerasă şi i-a zis cu vorba lui domoală: „Măi, Gigele, nu fii mititel”. Sigur, imediat am recunoscut apropo-ul din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el”.

Bun, a urmat concertul. M-am mirat ce era în program, a fost ca un concert de promenadă, dat de dl. Holender pe caniculă, în faţa Operei Române: Valsul „Valurile Dunării” de Iosif Ivanovici, suita „Mihai Viteazul” de Tiberiu Olah, realizată pentru filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Dans ţărănesc” de Constantin Dimitrescu, două arii din Bărbierul din Sevilla (Aria lui Figaro şi Cavatina Rosinei), Balada lui Ciprian Porumnbescu, două piese de Verdi (Aria lui Macduff din „Macbeth” şi cavatina Leonorei din „Trubadurul”), ca totul să se încheie cu Rapsodia I de George Enescu. Adică numai piese foarte populare, şlagăre de concert. Pentru cine? Credeţi că pentru elevii şi pensionarii din Piaţa Festivalului „Enescu”? Dar şi acolo exigenţa e mai mare. Răspunul este: pentru parlamentari şi diplomaţi. Sala era plină de tot felul de politruci. Cunosc şi eu un deputat şi prin el am cunoscut şi alţi parlamentari. Şi întrucât mă aflam acolo ca să muncesc, nu să mă distrez, fiindcă fusesem invitat ca ziarist, am stat şi în rândul întâi rezervat presei, m-am pus pe treabă şi am făcut o anchetă.

Azi îl sărbătorim pe Eminescu. Ştiţi ce muzică clasică asculta Eminescu? Care era compozitorul lui preferat?, i-am întrebat pe toţi pe care i-am întâlnit. Nici un răspuns. Nu ştia nimeni. Nimeni nu citise Archaeus, unde este invocat Beethoven, Geniu pustiu, unde sunt pomeniţi Bellini şi Pablo de Sarasate, nu mai vorbesc de povestirea „Visul unei nopţi de iarnă”, unde e invocat Saint-Saens, cu „La dance macabre”, la fel, în Odă în metru antic e pomenit Wotan al lui Wagner, aşadar, o arie foarte largă de preferinţe muzicale, ce dovedeşte o cultură muzicală solidă. În fine, nu cunoşteau preferinţa lui absolută, Chopin, despre care a mărturisit: „Dar compoziţiile lui Chopin m-au transformat cu desăvârşire”. Eminescu stăpânea tehnica muzicală, avea o voce de invidiat, un auz muzical desăvârşit, fiind un excelent folclorist, a cules mult folclor pe care l-a topit în poeziile lui, aşa cum Enescu l-a topit în „Rapsodii”.

O adevărată Zi a Culturii Naţionale ar fi impus o manifestare legată de tema Eminescu şi muzica. Nemaivorbind de faptul că poeziile sale atât de muzicale au inspirat sute de compozitori, care le-au pus pe note. Nu era firesc ca programul să fie alcătuit în funcţie de acest criteriu? Sau să fi existat o preocupare în sensul: oare care e piesa pe care ar fi ascultat-o cu plăcere şi Eminescu? Din tot programul, cred că i-ar fi plăcut „Rapsodia I” a lui Enescu, fiindcă este un model de chintesenţă românească. Ea se reduce la expresia „iuţirea de sine”, fiind un vertij ameţitor, pe care şi poetul îl trăise, cel puţin ca ziarist la „Timpul”. Poeziile populare culese de Eminescu şi poeziile compuse de el în stil popular, poartă aceeaşi amprentă a „iuţirii de sine”. Acest fapt l-a făcut să se întrebe nu odată, cum e posibil ca un popor care a creat asemenea artă, de o copleşitoare vitalitate, să dea „canalia de pe uliţi” şi politicieni atât de corupţi, care duc ţara în neant? Politica de azi parcă e făcută să-i dea la tot pasul dreptate lui Eminescu. Încă nu avem o ţară şi conducători care să-l contrazică pe Eminescu, să-i facă vorbele inactuale. Oare când va fi Eminescu inactual?! Poate niciodată, ceea ce poetul nu şi-a dorit, fiindcă de aceea şi-a scris el invectivele, ca să fie mai bine pentru toţi românii. Ascultaţi această frază: „Vezi la noi istorici ce nu cunosc­ istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverma, financiari ce nu ştiu a calcula, şi de-aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea ţipete bestiale care împlu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimemte”.

Aşa erau şi spectatorii de la Ziua Culturii Naţionale, înfiorători, prostia înscăunată! Pe faţa nici unuia nu puteai citit iluminarea.
– De unde era să ştim noi ce fredona Eminescu?, mi-a spus cineva cunoscut de la Ministerul Culturii.
– Doar aţi pregătit de mult timp evenimentul, am zis, trebuia să vă documentaţi, să întrebaţi un specialist sau să cititţi cartea Eminescu şi muzica de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Iosif Sava. Dar nu, ei, organizatorii, s-au ocupat numai de gustări, să fie cât mai multe şi cât mai variate. Eminescu era un pretext. Să-l bifeze, să se întâlnească politrucii între ei, să-l privească de aproape pe ministrul Corlăţean şi alte arătări colorate, cum scena politică românească nu a mai cunoscut. Şi pentru aceşti activişti, ca şi pentru politrucii de la I.C.R. New York, Eminescu este o vacă de muls. De fapt, el a fost în mod foarte amatoricesc confiscat, transformat în pretext. Dovadă şi alte manifestări total neoriginale, incluse în „Ziua Culturii”, care se practică frecvent la Festivalul „George Enescu”, ca expoziţia de costume de operă sau expoziţia de pictură, total needificatoare, în care s-au selectat câteva tablouri semnate de Ciupe, Ilfoveanu, Ciucurencu, Piliuţă şi Tomaziu, nepotul lui Enescu, în care tema era muzica. Sau vitrina cu „obiecte rare” din patrimoniul enescian: celebra fotografie de la Castelul Peleş cu autograful reginei Elisabeta, vioara dăruită de regină, o partitură din Oedipe. A fost mai mult un omagiu adus lui Enescu decât lui Eminescu.

Sigur, Eminescu nu s-ar fi supărat, Enescu este al doilea geniu major al României, alături de Eminescu. Dar de ce n-ar fi fost atunci şi Brâncuşi? De ce nu a fost pusă într-o vitrină şi celebra fotografie a lui Enescu cu Brâncuşi de la Ambasada României din Paris? Şi exemplele ar putea continua. Nu e greu de observat că lucrurile au fost făcute de mântuială, fără un program special legat de ziua lui Eminescu. Aici se vede că Ziua Culturii Naţionale nu coincide cu ziua lui Eminescu. De ce aleşii nu au fixat această manifestare naţională în altă zi? Nu este bine, cultural vorbind, ca Eminescu să fie pretext pentru altfel de manifestări. Ziua lui Eminescu nu se poate suprapune cu nici o altă zi sau manifestare adiacentă. Singurul fapt îmbucurător, cum am observat şi în cadrul „Festivalului Enescu”, a fost evoluţia strălucită a unor tineri interpreţi, unii deja consacraţi, ca Elena Moşuc (soprană), Roxana Constantinescu (mezzosoprană), Teodor Ilincăi (tenor), Şerban Vasile (bariton), Ştefan Cazacu (violoncelist), Vlad Stănculeasa (violonist). Ei au fost acompaniaţi de Orchestra Filmarmonicii „George Enescu”, avându-l la pupitru pe Horia Andreescu.

În program însă, editat şi în limba engleză, Şerban Vasile e scris Ştefan Vasile, Vlad Stănculeasa e numit violoncelist („cellist”), iar Şefan Cazacu, violonist! Acesta este respectul organizatorilor, al oamenilor lui Gigel, faţă de artişti, faţă de cultura română! Pentru asemenea gafe impardonabile, Gigel ar trebui să-şi dea demisia sau să i se dea o pedeapsă ca la şcoală, să cânte de o sută ori Aria lui Figaro, ca să fie iertat!

Îmi pare rău de tinerii artişti care au cântat unei săli de paranghelişti mascaţi în reprezentanţi ai poporului român. Sinteza vitalistă pe care o conţine „Rapsodia” lui Enescu nu se află în aceşti politruci vremelnici, aparţine unei alte Românii, o Românie profundă, rafinată, muzicală, ajunsă la o înaltă stilizare.

Grafica – Ion Măldărescu

Sursa: http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, ISTORIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s