CINSTIREA FECIOAREI MARIA ÎN SLOVA MARILOR POEŢI CREŞTINI


CinStirea Fecioarei Maria în slova marilor poeţi creştini

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   

                          Sf-Maria
Fecioara Maria este strălucirea Tainei negrăite hărăzite de Dumnezeu înainte de Creaţia Sa, pentru a ne înfia harului atotiubirii sale dumnezeieşti.Fecioara Maria este Luceafărul divin care a îngemănat în priviri strălucirea zorilor ce ne îmbrăţişează cu mireasma luminii lor diafane răsăritul sufletelor noastre.

Fecioara Maria este Crăiasa Creaţiei care brodează cu braţele sale azurul serafic al binecuvântării poeţilor ce ne împărtăşesc cu harul sublim al frumuseţii lor creatoare.

Poeţii aleşi, hărăziţi de Duhul Sfânt pentru a cânta frumuseţea desăvârşită, binele atotmângâietor, adevărul dumnezeirii, comuniunea dorului sacru, mirificul hristic al întrupării, cerul luminii mântuitoare, cântarea pământului, armonia iubirii, taina sfinţeniei, potirul mărturisirii, cuminecarea jertfei, splendoarea prieteniei, susurul diafan al vieţii, rodul suferinţei şi harul bucuriei au cules toate aceste mărgăritare divine de pe chipul împărătesei dumnezeieşti al Fecioarei Maria.

Ernest Bernea, focşeneanul, naţionalistul creştin-ortodox a fost şi este o culme a filosofiei, a sociologiei şi a etnografiei româneşti-universale. Dublu licenţiat în Filosofie şi Litere al Universităţii Bucureşti şi-a desăvârşit studiile postuniversitare în Sociologie şi Istoria Religiilor la Paris şi pe cele de Filosofie la Freiburg. A fost cercetător al Institutului Social Român, conferenţiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, fondator al revistei Rânduiala, director în Ministerul Informaţiilor, director de studii în Ministerul de Externe. A fost beneficiarul cu bursă de merit al dictaturilor ateo-regale şi ateo-comuniste în Lagărele de la Vaslui, Târgu-Jiu, Braşov, Jilava, Aiud, Peninsula, Poarta Albă, Capul Midia, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), pentru credinţa şi iubirea de Neam şi de Dumnezeu. Opera sa ştiinţifică a fost încununată de lucrări de referinţă universală: Trilogia Filosofică, Trilogia Sociologică, Christ şi Condiţia Umană și altele, cărora le-a adăugat numeroase studii şi articole la fel de preţioase şi nemuritoare. Ernest Bernea a fost și este marea sinteză a Filosofiei creştin-ortodoxe româno-universale, care a conturat fiinţa ontologică în Chipul lui Dumnezeu şi Persoana, pe Întruparea lui Dumnezeu ca o mistică a îndumnezeirii Omului. El şi-a însumat plenar timpul, spaţiul şi cauzalitatea Neamului dacoromân traversând înţelegerea istorică printr-o suferinţă profundă demnă de jertfa Adevărului, intuind profetic viziunea evanghelică a Românului şi misiunea asumării trăirii sale harico-hristice, circumscrise filosofiei mărturisitoare a Duhului Sfânt. Ca realitate vie a responsabilităţii sale misionare s-a oglindit în darul luminii albe a Logosului, logodindu-se Adevărului, Suferinţei, Credinţei, Jertfei şi Mărturisirii, căpătându-şi primatul în ordinea spirituală a Neamului şi a altor neamuri ortodoxe.

Maria

„Maria e un nume ce cântă./Chipul omenesc îndumnezeit / a umblat odată în lume, / a umblat cu noi, oamenii, / în vremea când încununată de durere, / călca urma paşilor unui Fiu nesupus. / De atunci Ea a rămas între oameni; / joacă merele de aur de-asupra leagănului, / clădeşte sufletul mamelor întristate, / stă cu noi la masă, / deschide petalele trandafirului seara, la rugăciune./ Maria e un nume de icoană. / Maria e un nume ce cântă!” (Ernest Bernea, Poiana Mărului,1952)

Zorica Laţcu, din părinţi ardeleni, viitoarea monahie Teodosia, licenţiată în Filologie clasică, limba şi literatura franceză la Cluj. A fost cercetător la Institutul Român de Lingvistică din Cluj şi a colaborat la Dicţionarul Limbii Române, coordonat de Sextil Puşcariu. După apariţia celor trei volume de poezie mistică: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii, poeta consacrată a intrat în monahism la Mănăstirea Vladimireşti, Comuna Tudor Vladimirescu-Tecuci, sub numele de Teodosia, în 1948. După 8 ani de trăire şi slujire creştin-ortodoxă a fost arestată de regimul diabolic impus cu forţa, ateo-comunist în 1956, când teroarea roşie le-a dezmembrat comunitatea monahală: o parte dintre monahii au fost arestate, iar cea mai mare parte a fost exclusă din monahism. Motivul fiind acelaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam! După eliberare în perioada de pribegie i-au apărut alte volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. În paralel cu poezia a tradus opere ale Sfinţilor Părinţi: Origen cel Mare, Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul, Simion Noul Teolog.

După Evenimentele din decembrie 1989, maicile care au supravieţuit prigoanei atee, între care şi Maica Teodosia s-au întors la mănăstirea lor, Vladimireşti, au refăcut-o din nou reluând activitatea comuniunii. La 8 August 1990, maica-poetă urcă la Osana Luminii.

Poeta-monahie Maica Teodosia a fost și este o taină a poeziei creştine care a întrupat trăirea într-o măiastră suferinţă, într-un imn al comuniunii susurând pe file de acatist în anafura rugăciunii. Fiecare vers al ei e un spic de grâu care rodeşte însutit, care se dăruieşte în pâine, care se împarte în lumină, care se împărtăşeşte Neamului şi lui Dumnezeu. Poeta-monahie este o gazdă a iubirii, un sonet pentru oaspeţi de seamă, un acatist peste care se aşterne mărgăritare de trăire mistică. Crea uşor ca o adiere de vânt, îmi povestea o altă mare mărturisitoare mistică, Aspazia Oţel Petrescu, care o rugase să-i înlesnească o întâlnire cu Titanul misticii, Marele Duhovnic Arsenie Boca, înainte de a fi arestată.

Toate gândurile ei sunt colinde care transcend ca un fulg de păpădie anotimpurile trăirii şi suspinul după Fecioara Maria-Maica Domnului nostru.

Nazaret

„Icoana asta-a frumuseţii tale,/ I-a adăugat doar un fior de jale,/ acelaşi joc de tainică iubire,/ Te mistuie-n tăcere, peste fire./ Cum stai în calea razelor slăvită,/ Făptura Ta e toată aurită,/ Iar ochii tăi din aur cald răsar,/ Ca nişte stele limpezi de cleştar./ Şi ochii tăi grăiesc fără cuvinte. / Sunt plini de-adâncă, mută rugăminte./ Sunt ochii tăi adâncuri de iubire,/ Sunt iazuri fără fund de dăruire./ Dar să-i asemăn cu ceva nu pot,/ Că-n ochii tăi e, Maică, cerul tot./ Şi-aşa, deatunci, din clipele tihnite,/ De când în tinda casei liniştite/ Cu ochii tăi în mută rugăminte, / Tu te-nchinai cu foc de lacrimi sfinte,/ Către scump Fiul tău şi Dumnezeu,/ De-atunci şi-n veacuri te închini mereu.”(Monahia Teodosia –Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi cânta, Doxologia, Iaşi, 2013)

Mihail Eminescu, Marele boier al iubirii de Moşie, Luceafărul poeziei româneşti, Profetul gândirii spiritual creştine, apărătorul Tradiţiei multimilenare a Daciei Mari, Voievodul demnităţii creştin-orotdoxe, a fost răstignit, prigonit şi ucis de duşmanii din lăuntru şi cei din afară ai lui Dumnezeu şi ai Neamului nostru biruitor mistic-martir, pentru: credinţa şi dragostea de Neam, de ţară şi de Dumnezeu! Mihail Eminescu a fost și este o sumă a valorilor spirituale ale Neamului dacoromân. El este taina lăuntrică a Omului aşezată pe pieptul veşniciei Neamului. Doina trăirii sale este asumarea destinului Neamului primordial pelasgo-dacoromân în comuniune cu Hristosul Daciei Mari, cu sublima atitudine a Ortodoxiei hristic-universale. În permanenta convorbire cu sufletul său ales, el a binecuvântat cu Dumnezeu, s-a împărtăşit cu Neamul său cel drag, s-a răsfăţat în poala Creaţiei divine a naturii, s-a înrourat cu mireasma Duhului Sfânt în polenul geniului creaţiei sale, s-a ctitorit în luceferii profetismului pelasgo-hristic, s-a asumat testamentului iubirii evanghelice îndârjindu-se pentru a-i păstra demnitatea dacoromânului, luptând pentru a-i împlini menirea sa cultural-religioasă, suferind pentru crezul ortodox, împlinindu-se în jertfa sfântă a răstignirii sale mistice ca martir pentru Dumnezeu, Neam şi omenirea ortodoxă sfântă, trăind totodată şi sublimul milosârd al Crăiesei dacoromânilor-Fecioara Maria.

Răsai asupra mea…

„Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă Pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Din inima-mi-adânc noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară./ Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din ceriul tău de stele:/ Că te ador de-acum pe veci, Marie!” -1880. (Mihai Eminescu, Poezii. Ed. Minerva, 1982, vol.3)

Sandu Tudor, fiu de magistrat de Bucureşti, înzestrat cu multiple calităţi magnetizate de curajul său neobişnuit, care i-a facilitat mobilizare în răboi chiar de pe băncile Liceului. La 18 ani în 1916 era deja sublocotenent, stând sub arme până în 1921. Între timp şi-a continuat studiile universitare, cărora le-a adăugat o carieră de mare publicist, diversele călătorii, aura poetului religios, din nou concentrat și arestat în 1942. După prodigioasa activitate literară de la revista lui Nichifor Crainic, Gândirea şi după succesul răsunător al revistei sale Floarea de foc a intrat în monahism în 1945 la Mănăstirea Antim, unde 3 ani mai târziu este tuns sub numele de Agaton. În 1950 este arestat pentru 5 ani pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. După 3 ani este eliberat şi se mută la Mănăstirea Sihăstria Neamţ unde va primi schimonia sub numele de Daniil. La Mănăstirea Antim a pus bazele unui colegiu spiritual: Rugul Aprins cu mari personalităţi ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, activitate pe care a continuat-o şi la Sihăstria Neamţ. În 1958 este din nou arestat și încarcerat la Aiud. În urma torturilor care l-au înspăimântat şi pe diavol, Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost ucis la 17 Nov. 1962. Vina? Aceeaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam!

Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost și este slova de foc a logosului dumnezeiesc, care a întrupat în constelaţii Rugul Aprins. Şi-a făcut din poezie consoartă sihastră, iar din schimnicie, logodnă mistică a poeziei. Cu mireasmă de psalm a împresurat dragostea lui Dumnezeu cu o înfiorare a trăirii care permanent flămânzeşte şi însetează de Duhul Sfânt. El a adâncit în suflet strigarea Luminii de sus ca pe o pasăre măiastră prefăcând-o în Imnul Acatist închinat Fecioarei Maria, care i-a pecetluit slova de foc a evlaviei, cu aura ţâşnirii harice, prelinsă ca o lacrimă de suferinţă sfântă şi jertfă aleasă în Icoana martiriului său.

Rugul aprins

„Fecioară a nenseratului veac/ Sfântă Maică a luminii!/ Ascultă-ne şi pe noi cei din păcat/ netrebnicii fii ai tinii!/ Preablândă, bună, preasfântă Fecioară,/ polata Domnului Iisus,/ Dezleagă-ne de blestemul ce ne-n zăvoară,/ deschide-ne „calea de sus”./ Ca prin aprinsa descoperire/ aroma doritului Mire/ şi noi să putem aşişderi cânta/ aşa cum Moisi dezlegat de sanda / cu faţa-n văpaie de rug,/ fierbinte de har Ţie îţi striga/ Unele ca acestea-n amurg.” (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Sfinţita-Rugăciune. Ed. Christiana, Bucureşti 2000)

Numele tău, Maria

În fiecare literă/ e-un limpede înţeles,/ în jocul care face/ slova de mătase,/ cum cântecul Sirenei/ din valuri se brodase,/ cum cântecu-i logodna/ pentru cel ales,/ cum floarea/ în miresmele sublime/ se desface.// Ca o holdă de aur/ e numele Tău,/ un Trandafir cât cerul înflorit/ e scris de-o mână albă/ ca de pruncă,/ din zare-n zare/ prins de infinit/ stă zămislit/ de-a cerului poruncă.// Fiecare literă-i/ un înger ce se-nchină/ ca-n ramuri verdele-cuminecare./ Arome şi miresme/ din mugurii grăbiţi/ împodobesc cohortele de Sfinţi/ din sufletele dalbe:/ Floare lângă Floare.// Literele sfinte/ ţes slova divină/ ca-n Psaltiră,/ ruga, cerul necuprins./ Sfintele oseminte/ odrăslite-n tină,/ Glia strămoşească/ pururi au aprins:/ Candelele Cerului-Grădină.// Gătite-n surâs/ şi-n straiul frumos/ literele grăiesc divinul:/ Maria! N-au stat niciodată/ atât de duios/ decât în rostirea/ Domnului Hristos/ ce-a brodat cu ele/ Veşnicia.// Cu ele încep să rostesc/ gândurile primenite-mireasă./ cu sufletul scriu/ Poemul domnesc/ al literelor sfinte,/ Hrisovul Crăiesc/ Fecioarei Maria/ Cea pururi Aleasă.// Cu ele mă rog şi mă-nchin,/ cu ele îmi cânt viaţa mea,/ cu ele mă-mpărtăşesc-cer senin/ în ele sunt pâine şi vin,/ sunt codru şi grâu,/ ţărână şi stea.// Cu ele alaiul de nuntă/ străbate azurul,/ îl blagoslovesc./ Cu ele Biserica cântă,/ Cerul şi pământul/ Te binecuvântă/ din dor România/ imne Îţi slăvesc.// Gânduri-fapte-graiuri,/ doruri mână-n mână/ slujind Crezul nostru/ cel dumnezeiesc,/ se prind ca-ntr-o horă/ în Vestea cea Bună,/ credinţa, nădejdea/ în Tine le-adună,/ cu harul iubirii/ în Tine înfloresc.// În stihuri de aur/ graiuri româneşti/ se preling în vinul/ Sfintelor Potire./ Ctitorii, pisanii,/ hrisoave cereşti,/ stiharul ce-nbracă/ Dacoromânia/ să liturghisească aleasă mărire/ Prea sfintei Crăiese -/ Fecioara Maria!

 

SURSA: http://www.art-emis.ro

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în BISERICA NOASTRĂ, ISTORIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s