Maria Buruiană – o femeie luptătoare din rezistenţa antisovietică a basarabenilor


Maria Buruiană – o femeie luptătoare din rezistenţa antisovietică a basarabenilor

MARIA BOTNARU BLOG

Istoria luptei românilor basarabeni împotriva regimului comunist sovietic este foarte bogată în fapte şi nume ale combatanţilor. E de la sine înţeles că atenţia cercetătorilor este acaparată mai întotdeauna şi în primul rând de numele personalităţilor de prim rang, adică ale organizatorilor şi conducătorilor formaţiunilor de luptă. Dar câteodată documentele de arhivă, până deunăzi condamnate a fi total necunoscute (ba încă şi acum ferecate şi interzise, de regulă, de către mereu vigilenta Securitate aşa-zis naţională de la Chişinău), sunt deosebit de relevante în raport cu unii oameni de rând, care nu au jucat un rol de seamă în lupta aceea eroică, însă au participat într-un fel sau altul la ea sau măcar au fost simpatizanţi şi susţinători ai mişcării.

Maria Buruiană, susţinătoare activă a Armatei Negre

Un astfel de caz este acela al Mariei Buruiană din satul Condrăteşti, fostul (la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50) raion Corneşti, o ţărancă implicată în activitatea cunoscutei organizaţii antisovietice Armata Neagră. Fenomenul interesează în mod special nu numai pentru că este proba cât se poate de elocventă a atitudinii omului de condiţie modestă de la ţară, deci a masei ţărănimii basarabene, faţă de regimul sovietic de ocupaţie, dar şi prin anumite calităţi personale pe care eroina noastră le-a dat la iveală în confruntarea ei cu acel regim. De altfel, nu în ultimul rând, subiectul este revelator şi pentru suferinţele pe care omul simplu, în special ţăranul din Basarabia, le-a avut de îndurat de la autorităţile sovietice.
Născută în anul 1910 în familia ţăranului Gheorghe Coşcodan din Condrăteşti, Maria se căsătoreşte pe la începutul anilor 30 cu consăteanul ei Pavel Buruiană. Îndată după război, soţul ei moare de foame şi ea rămâne, în plină foamete, cu şase copii, dintre care au supravieţuit acelui groaznic flagel doar trei, cel mai mare având 12 ani, iar cel mai mic 3. „După moartea soţului, îşi va aminti ea mai târziu, am trăit foarte greu, pentru că, prin condiţia mea socială, eram ţărancă foarte săracă.” Această situaţie o va face ca în anul 1947 să-şi vândă casa pentru 10 kg de porumb, desigur spre a-şi salva cumva copiii de la moarte. E adevărat că cel care i-a cumpărat casa i-a mai dat şi un bordei dărăpănat în care femeia s-a aciuit cu copiii pentru o perioadă de doi ani.
În 1949, trecu cu traiul în satul învecinat Flămânzeni, măritându-se cu Grigore Herţa, care trăia acolo. Maria era o femeie muncitoare şi pricepută la diferite treburi necesare unei gospodării ţărăneşti. Cel mai mult se îndeletnicea cu croitoria. Cosea pentru ţăranii din sat şi din vecinătate lucruri simple şi foarte ieftine.
Cam pe vremea când se mută la Flămânzeni, se organizase şi formaţiunea de luptă împotriva Sovietelor, cu numele Armata Neagră. Nu se ştie cu siguranţă de ce se numea aşa. Primul organizator şi conducător al acesteia a fost Gavril Andronovici, unul dintre cei mai buni gospodari din Condrăteşti, localitate care, cu anii, coborâse tot mai jos către valea Culei. După ce, într-o încăierare sângeroasă care a avut loc chiar în mijlocul acelui sat cu o unitate din trupele de represalii ale KGB-ului, acesta fusese împuşcat, locul său l-a luat Ion Borş, care a condus formaţiunea de luptă până la arestarea sa, în vara anului 1950. La acţiunile organizaţiei au participat activ vreo 50 de luptători, care, cu toată asprimea excesivă a regimului stalinist de ocupaţie, au avut în permanenţă susţinerea unei populaţii numeroase. Printre cei mai activi luptători au fost Teodor Coşcodan, Ion Ganea, Vasile Plaşca, Simion Alexa, Gavril Bodiu, Gheorghe Bogatu, Ion Coşcodan, Hariton Ciolpan, Pavel Caţer, Mihail Jardan, Grigore Iovu.
Primul dintre aceştia era fratele Mariei Buruiană. La scurt timp după înfiriparea organizaţiei, din ea vor mai face parte şi fiul ei mai mare, Gheorghe, care era pe atunci un adolescent, şi cel de al doilea soţ, Grigore Herţa. Dar ea a devenit strâns legată de organizaţie nu în mod incidental, doar ca urmare a faptului că membrii acesteia erau dintre oamenii cei mai apropiaţi, ci mai ales pentru că ea însăşi s-a implicat în activitate, desigur, fără să pretindă vreun rol deosebit, asumându-şi doar nişte acţiuni de ajutorare şi susţinere a combatanţilor. De aceea era şi firesc ca, atunci când trupele de represalii ale KGB-ului au trecut la arestarea laolaltă a membrilor şi susţinătorilor Armatei Negre, să fie căutată şi arestată şi Maria Buruiană.
Caracterul ei dârz şi ireconciliant în impactul cu organele de represiune a imprimat o notă spectaculoasă acelei relaţii, ceea ce a făcut să avem mult mai multă informaţie şi detalii mai interesante despre implicarea acestei femei simple în lupta antisovietică a organizaţiei pe care a susţinut-o, decât despre activitatea conducătorilor formaţiunii.
Arestarea, anchetarea şi formularea acuzării

Cunoaştem foarte bine împrejurările în care a fost arestată. Dintr-un act întocmit de Securitate, aflăm că în casa lui Herţa, la 15 iulie 1950, doi ofiţeri KGB „au arestat-o pe membra unui grup banditesc, Buruiană Maria Gheorghievna, care în momentul percheziţiei locuinţei a evadat. Deşi Zeabkin, comandantul grupului operativ, a tras 15 focuri de preîntâmpinare, Buruiană M.Gh. profitând de tufăriş, a dispărut. Prin măsurile luate de grupul operativ alcătuit din comandantul grupului MSS (Ministerul Securităţii Statului) al RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldova _ n.a.), căpitanul de miliţie Kaminski, din împuterniciţii operativi ai grupului, sublocotenent Hamaiev, locotenent major Smirnov, sublocotenent Dobreanski, sublocotenent Pugaci, sublocotenent Zeabkin, împreună cu Barcaru, preşedintele sovietului sătesc Flămânzeni, Buruiană M.Gh., care evadase, a fost descoperită la marginea satului Flămânzeni, la Bodiu Iacob Gh., unde se ascunsese într-o gaură pe care o făcuse între două căpiţe de fân şi pe care o acoperise cu stuf… Arestata Buruiană M.Gh. a fost dusă la sovietul sătesc Flămânzeni pentru a fi apoi predată secţiei raionale a MSS”.
Dosarul a 21 de membri şi susţinători ai Armatei Negre (din totalul de aproximativ 100 de persoane judecate pentru această activitate), în care se întâlneşte şi numele Mariei Buruiană, a fost deschis încă înainte de arestarea ei, la 20 iulie 1950. Oficial, acuzarea i-a fost adusă la cunoştinţă la 18 iulie din acelaşi an, pe când se afla deja întemniţată în închisoarea nr. 1 a Ministerului afacerilor interne al RSSM, şi consta în „crime prevăzute de articolele 19-20-56-17 ale codului penal al RSSM (Ucrainei – n.a.), adică, având bună ştiinţă că fratele său Coşcodan Teodor este căpetenia unei bande tâlhăreşti, nu a adus aceasta la cunoştinţa organelor puterii, îi ascundea pe bandiţi la ea acasă…”
Cei aproape 50 de membri activi ai Armatei Negre, care-şi mai ziceau şi „haiduci ai morţii”, ceea ce sublinia hotărârea lor nestrămutată, aproape disperată, de a lupta cu preţul vieţii împotriva regimului de ocupaţie, au realizat cu succes, pe parcursul anilor 1949-1950, o serie întreagă de acţiuni privind zădărnicirea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi îndoctrinarea comunistă a populaţiei. „Activitatea antisovietică atât de intensă a membrilor organizaţiei „Armata Neagră? _ se spune într-un document al KGB-ului _ a fost posibilă drept urmare a faptului că, aflându-se în ilegalitate şi ascunzându-se în păduri, aceştia se bucurau de o largă susţinere şi ajutor, datorită numeroaselor legături pe care le aveau cu elemente antisovietice criminale din diferite sate ale raioanelor menţionate, care îi ascundeau sistematic la ei acasă pe membrii organizaţiei de organele puterii sovietice, îi aprovizionau cu produse alimentare, îi informau despre apariţia în sate a lucrătorilor organelor sovietice şi în multe cazuri le acordau ajutor la săvârşirea unor crime.” Unul dintre aceste „elemente”, se spune tot acolo, era şi Maria Buruiană.
Un martor ocular din comuna Bahmut, situată pe traseul împădurit dintre oraşele Ungheni şi Călăraşi, despărţită de Condrăteşti de un deal foarte mare, accidentat şi acoperit de tufişuri dese, mi-a povestit că pe timpul Armatei Negre în localitatea lor era cunoscută parola „Păsărelele au venit la cuib”. Aceste cuvinte, rostite în mare taină şi adresate numai oamenilor de mare încredere, erau semnalul că luptătorii din rezistenţă trimiseseră veste că veneau în sat. Şi atunci gospodarii şi gospodinele anumitor case, aşezate mai la margine şi având ferestre către pădure, pregăteau hrană, apă caldă, schimburi, şi îşi găseau treabă pentru câteva ore pe la neamuri şi prieteni, timp în care cei găzduiţi în aşa fel luau masa, făceau baie, se primeneau, luau merindele anume lăsate pentru ei şi se reîntorceau la confruntarea cu puternicul duşman.
După arestare, Mariei i s-au adus învinuiri concrete şi directe privind activitatea ei aparte. Citim în actul de acuzare alcătuit de cinovnicii secţiei de anchetare a MSS al RSSM, la 14 decembrie 1950: „Acuzata Buruiană Maria a stabilit legături criminale cu Borş I., Ganea I. şi alţi membri ai organizaţiei Armata Neagră, prin intermediul fratelui său Coşcodan Teodor şi al fiului Buruiană Gheorghe, care au făcut parte din această organizaţie, îi aproviziona cu produse de hrană şi îi ascundea la ea în casă”.
Dar KGB-ul, care avea sarcina prioritară de a înspăimânta cât mai mult populaţia basarabeană şi a o face astfel cât mai respectuoasă faţă de regimul sovietic de ocupaţie, nu se putea limita la aceste acuzaţii. Tocmai de aceea, în partea finală a documentului se spune că tot aşa, ca şi alţi susţinători ai „haiducilor morţii”, Maria Buruiană, „în baza convingerilor sale antisovietice, a stabilit şi a întreţinut legături criminale cu conducătorul organizaţiei antisovietice banditeşti Armata Neagră, Borş I.A., şi cu alţi membri ai acesteia, care, realizând sarcinile organizaţiei, au desfăşurat o intensă activitate duşmănoasă, au săvârşit acte teroriste asupra activului de partid şi de stat, atacuri armate asupra satelor şi jefuirea de magazine ale cooperaţiei săteşti de consum.” (Nu era vorba de jaf, desigur, ci de confiscarea de mărfuri şi produse necesare activităţii cât de cât normale a organizaţiei, fapt recunoscut în repetate rânduri chiar de către autorităţile sovietice _ n.a.) Căutând să accentueze gravitatea vinei acuzatei, actul menţionat sublinia că ea a „acordat un ajutor activ la înfăptuirea acestei activităţi, îi ascundea în casa ei pe conducătorii organizaţiei. Le făcea rost de mâncare şi le organiza întâlniri cu susţinători de ai lor, de asemenea ascundea mărfurile şi bunurile jefuite, adică s-a făcut vinovată de crimele prevăzute de articolele 19-54-1 „a”, 19-54-8, 54-11 din CP al RSSU şi de articolul 4 din decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 4 iunie 1947. Cu privire la răspunderea penală pentru furtul averii de stat şi obşteşti”.
Se poate constata, astfel, că pe parcursul anchetei organele aşa-zis judiciare ale KGB-ului căutau să prezinte acuzarea sub o formă cât mai aspră, pentru a putea aplica fiecărui susţinător al „haiducilor morţii” maximum de pedeapsă posibilă conform legislaţiei sovietice. Articolul 19-54-1 „a”, de pildă, care se referea şi la Mariana Buruiană, stipula trădarea de patrie. Învinuire pe cât de nedreaptă, pe atât de ridicolă, pentru că se aducea unor oameni _ de fapt unei mase numeroase de oameni _ care „trădau” o ţară străină, ostilă şi cotropitoare, adică respingeau categoric un regim care i-a cucerit, i-a jefuit, i-a maltratat şi i-a exterminat!

„Judecata” şi aplicarea pedepsei

Tragicomedia acuzării este urmată, în acelaşi spirit, de simulacrul de judecată. Maria Buruiană este acţionată în justiţie, împreună cu alţi 13 participanţi la mişcarea de rezistenţă, prin hotărârea din 10 ianuarie 1951 a tribunalului militar al trupelor MAI al RSSM. Procesul s-a desfăşurat în zilele de 20-24 ianuarie „în şedinţă închisă de judecată, fără participarea acuzării şi apărării şi fără martori”.
Comportamentul acestei femei simple la un astfel de spectacol lugubru, cum era judecarea de către KGB a „trădătorilor de patrie”, este ieşit din comun. După cum prea bine se ştie, oamenii KGB-ului şi ai NKVD-ului erau, pe parcursul anchetelor şi proceselor numite inadecvat juridice, deosebit de duri şi diabolic de inventivi, aşa încât mai totdeauna „scoteau” de la victimele lor tocmai „dovezile” de care aveau nevoie. Fapt în general valabil şi pentru martirii mişcării de rezistenţă din Basarabia postbelică. Cazul Mariei Buruiană este totuşi o excepţie de la această regulă. Este incredibil, şi totuşi documentele stau mărturie incontestabilă a dârzeniei şi neînfricării acestei femei.
Într-o scrisoare pe care o trimitea la 1 august 1955 procuraturii militare din Moscova, ea menţiona că anchetarea sa şi a celorlalţi oameni care au fost judecaţi împreună cu ea „se făcea neobiectiv, tendenţios. Procesele-verbale nu se dresau în temeiul declaraţiilor celor acuzaţi şi nu erau aduse la cunoştinţa acestora. Eu, o simplă femeie, multe nu înţelegeam, din care cauză anchetatorul Ghetman recurgea la măsuri ilegale, inclusiv bătaie, ceea ce a provocat naşterea prematură şi moartea copilului meu”.
Dar maltratările n-au înfrânt-o. La procesul menţionat, chiar la prima manifestare a călăilor în rol de străjuitori ai ordinii şi dreptăţii, ea a răspuns scurt, categoric: „Nu mă consider vinovată şi nu recunosc nimic”.
De fapt, la acel proces cazul ei s-a dovedit a fi pentru „judecători” o surpriză la care nu s-au aşteptat. Cerându-i-se să povestească despre legăturile ei cu Armata Neagră, pentru a-şi recunoaşte astfel vina, ea a declarat: „Nu recunosc că aş fi vinovată de ceva. Nu port nici o vină şi nu am ce povesti”. În continuare, procesul-verbal menţionează că „Buruiană Maria s-a exprimat prin cuvinte indecente, în moldoveneşte. Preşedintele a preîntâmpinat-o pe Buruiană că dacă îşi va mai permite expresii indecente, va fi dată afară din sala de judecată în temeiul unei decizii judecătoreşti”.
Acest incident provoacă o tergiversare a procesului, scenariul iniţial este modificat din mers. Se operează lungi şi încurcate confruntări ale declaraţiilor Mariei, pe de o parte, cu depoziţiile altor acuzaţi sau deja condamnaţi şi ale unor martori, pe de altă parte. Însă toate aceste eforturi s-au dovedit a fi zadarnice. Referitor la depoziţiile din unele procese-verbale, care dovedeau că ea s-ar fi întâlnit cu Ion Borş şi cu alţi membri ai organizaţiei, Maria răspundea, invariabil, că acestea „sunt mincinoase şi eu le resping. Nu sunt vinovată şi nu cunosc pe nimeni”. Şi din nou cel care a alcătuit procesul-verbal a notat că „Buruiană Maria s-a exprimat în moldoveneşte, necuviincios. Preşedintele iar a avertizat-o pe Buruiană Maria că dacă va mai ocărî încă o dată în sala de judecată, va fi dată afară şi sentinţa va fi pronunţată fără depoziţiile ei la judecată”.
Evident că acuzatorii (de fapt, întregul tribunal avea doar sarcina de a acuza) au căutat să exploateze la maximum aşa-zisele depoziţii ale inculpatei, smulse în cursul anchetei prin metodele menţionate mai sus, la care însă Maria răspundea repetat: „Nu ştiu ce fel de mărturii am adus anchetatorului. Declar încă o dată că nu ştiu nimic”.
În sfârşit, ultimul argument cu care „judecătorii” credeau că vor învinge rezistenţa femeii a fost citirea acelor depoziţii din procesul-verbal al anchetei lui Ion Borş care dovedeau legătura Mariei Buruiană cu Armata Neagră. În baza acelor depoziţii (care, desigur, fuseseră şi ele fabricate în stilul deja cunoscut), judecata constata că „în octombrie şi noiembrie 1949, pe când se aflau deja în ilegalitate, Ion Borş, Teodor Coşcodan şi Andronovici au fost de trei ori pe timp de noapte în casa Mariei Buruiană, şi de fiecare dată când ei plecau, ea îi sfătuia să fie atenţi, pentru a nu fi prinşi de către organele de miliţie”. Dar inculpata a răspuns că „depoziţiile lui Ion Borş sunt greşite. Nu l-am văzut pe Ion Borş la mine în casă, deşi se poate ca el să fi venit la soţul meu, Grigore Herţa”.
Astfel, toate strădaniile organelor sovietice de teroare judiciară de a o forţa să-şi recunoască vina n-au avut nici un rezultat. Ultimele cuvinte rostite de Maria la proces au fost: „Nu recunosc că aş fi vinovată cu ceva. Cer judecăţii să mă elibereze”.
Bineînţeles că n-a fost eliberată, pentru că procesul care i s-a intentat nu a fost o judecată ca atare, ci pur şi simplu o farsă, ridicolă din punct de vedere juridic şi tragică faţă de destinul oamenilor târâţi la acel spectacol sinistru. În realitate, soarta Mariei Buruiană şi a tuturor celorlalţi participanţi sau susţinători ai mişcării de rezistenţă fusese hotărâtă cu mult înainte de proces, încă din momentul arestării lor. Astfel, deja la 14 decembrie 1950, Mordoveţ, ministrul SS al RSSM, decidea trimiterea Mariei Buruiană în Gulag. „Ţinând cont de faptul că, prin caracterul crimei, menţiona acesta, ea trebuie supusă unei izolări speciale, după condamnare să fie trimisă, pentru ispăşirea termenului de pedeapsă, într-un lagăr special al MAI al URSS.”
Munca forţată în lagăr, la care erau condamnaţi, de obicei, acuzaţii din categoria Mariei Buruiană, începu pentru ea încă de la arestare. Această capacitate de a munci a fost stabilită, din ordinul comandantului închisorii nr. 1 a MAI al RSSM, de către medicul închisorii, Kasatkina, la 18 decembrie 1950. Certificatul, zis medical, cu nr. 284, statua că Maria era „practic sănătoasă”, ceea ce însemna recunoaşterea faptului că, realmente, nu era sănătoasă (se ştia că mai era şi într-un stadiu avansat de graviditate), şi cu toate acestea documentul concluziona că femeia era aptă pentru munci fizice de categoria întâi.
Aşadar, tribunalului îi revenea sarcina pur formală de a da o înfăţişare pretins juridică statutului real al celor condamnaţi încă înainte de declanşarea procesului. În şedinţa din 24 ianuarie 1951 a tribunalului militar al trupelor de interne ale RSSM, Maria Buruiană a fost condamnată, „în baza articolului 19-54-1 „a” al CP al RSSU, la 25 ani privaţiune de libertate în lagăr de corecţie prin muncă”, iar în temeiul articolului 29, punctele a, b, c, d, e şi f _ la pierderea drepturilor civice pe termen de cinci ani şi la confiscarea întregii averi” (adică a celor câtorva prea modeste obiecte pe care le avea în casa lui Herţa din Flămânzeni _ n.a.)”.
Urmând, probabil, exemplul celorlalte treisprezece victime ale terorii, judecate în acelaşi proces, Maria Buruiană a adresat, la 28 ianuarie 1951, colegiului militar al Tribunalului Suprem al URSS o cerere de casare a acestei sentinţe, atrăgând atenţia mai ales asupra asprimii excesive a pedepsei la care era supusă şi la faptul că era mamă a trei copii care, după arestarea ei, rămâneau pe drumuri. Dar, prin decizia cu nr. 2-0506 din 14 aprilie 1951, colegiul a stabilit ca cererea „să nu fie satisfăcută, iar sentinţa să rămână neschimbată”. La 20 martie 1951, condamnata, care se mai afla încă în închisoarea nr. 1 a MAI al RSSM, adresa preşedintelui tribunalului militar al trupelor de interne ale RSSM o cerere cu următorul conţinut: „Rog să-mi permiteţi o întâlnire cu fiul meu, Buruiană Gheorghe Pavlovici, care se află în închisoarea nr. 1 din Chişinău. Anunţaţi-mă unde se află ceilalţi doi copii ai mei (unul de 3 ani şi celălalt de 8 ani). Eu îi lăsasem în satul Flămânzeni, raionul Chişcăreni, RSSM. Lămuriţi-mi ce avere a fost confiscată.” Însă răspunsul trimis de tribunalul militar pe adresa comandantului închisorii lasă şi această cerere nesatisfăcută.

Epilog

După moartea sângerosului dictator bolşevic, Stalin, toate procesele intentate participanţilor la mişcarea de rezistenţă antisovietică din Basarabia, cu excepţia (de regulă) a cazurilor celor condamnaţi la pedeapsă capitală, au fost revizuite şi recalificate.
În zilele de 18-19 ianuarie 1955, procuratura districtului militar Odesa a examinat, desigur din ordinul instanţelor superioare de stat, sentinţa din 20-24 ianuarie 1951, deci şi cazul Mariei Buruiană. S-a constatat încă o dată legătura ei strânsă cu luptătorii activi ai Armatei Negre, în special prin faptul că îi adăpostea la ea în casă, îi ajuta să se ascundă de organele de represiune şi îi aproviziona cu hrană, dar s-a stabilit totuşi ca fiind nedreaptă calificarea acestei activităţi în conformitate cu articolul 19-54-1 „a” din CP al RSSU. De aceea procuratura a propus a recalifica această activitate în conformitate cu articolul 19-54-17 din acelaşi cod şi cu decretul menţionat mai sus, din 04.06.47, drept care „pedeapsa să fie redusă la 8 ani detenţie în lagăr de muncă corecţională, cu pierderea drepturilor civice pe termen de trei ani şi cu confiscarea averii”. Această propunere a fost aprobată, la 17 februarie 1955, de către o comisie specială a RSSM „pentru reexaminarea dosarelor penale ale persoanelor condamnate pentru activitate contrarevoluţionară”.
În atmosfera în care părea că se auzeau căzând zdrobitoarele lanţuri ale sclaviei comuniste şi că începeau să fie dosite instrumentele infernalei maşini de tortură kaghebistă şi enkavedistă, numeroasa armată a deţinuţilor politici se vedea îndemnată a cere să i se facă dreptate. În lagărul de la Dubrova, din Mordovia, unde muncea din greu la o fabrică în calitate de motoristă, Maria Buruiană reuşi să convingă pe o deţinută care ştia bine reuşeşte să-i scrie, pentru 20 de ruble, o plângere pe care a trimis-o la 1 august 1955 Procuraturii Militare Generale a URSS. În afara faptului că se referea la fărădelegile menţionate mai sus, scrisoarea era în general un strigăt de durere şi disperare pentru că organele sovietice de represiune i-au distrus viaţa şi i-au nenorocit copiii. Ea cerea să-i fie reexaminat cazul şi să fie lichidată nedreptatea care i s-a făcut. Se înţelege că plângerea ei n-a fost luată în seamă de nimeni.
Condamnarea, la Congresul al XX-lea al PCUS, a manifestărilor celor mai grave ale terorismului de stat ce se practica în Rusia Sovietică a creat impresia,în linii generale falsă, cum că în Ţara Sovietelor se instaura, în sfârşit, o atmosferă de transparenţă şi liberalizare. Drept urmare, la 24 martie 1956, Sovietul Suprem al URSS a înfiinţat o comisie pentru examinarea unui imens număr de dosare, inclusiv politice. Comisia a examinat cazul Mariei Buruiană la 20 iunie 1956, fără însă a recunoaşte fărădelegile la care s-a dedat faţă de ea aşa-zisa justiţie sovietică. „A recunoaşte acuzarea Mariei Buruiană ca fiind întemeiată, se spune în concluzia comisiei, dar ţinând cont de buna ei purtare în lagăr, de atitudinea sa conştiincioasă faţă de muncă, a reduce termenul pedepsei la ceea ce a fost deja ispăşit şi a o elibera din detenţie”.
La două zile după adoptarea acestei hotărâri, conducerea lagărului de la Dubrova îi înmâna fostei deţinute o adeverinţă, cum că era eliberată şi urma calea spre casă, la Condrăteşti, în Moldova.
Deci, după lungi şi grei ani de detenţie, de maltratări, umiliri şi muncă silnică gratuită, femeia-martir a revenit la vatră. Credea că a scăpat, în sfârşit, de coşmarul Gulagului. Dar speranţa aceasta a devenit realitate doar în parte.
La doar câteva luni după întoarcerea Mariei acasă, în Condrăteşti îşi făcu apariţia un ofiţer KGB, pe nume Mamalâga, şi calvarul anchetei bolşevice reîncepu cu o tenacitate şi cu un scop foarte bine reliefate în procesul-verbal întocmit de lacheul Moscovei. Bravul simbriaş al regimului de ocupaţie a avut grijă să terorizeze femeia în aşa măsură şi să alcătuiască, în baza „mărturiilor” smulse de la ea (plus rodul propriilor sale invenţii, impuse de delicata misiune cu care fusese trimis la Condrăteşti), un document care avea sarcina dublă: pe de o parte, de a arunca o umbră cât mai deasă asupra fostei deţinute, iar pe de altă parte, de a lustrui cât se putea mai bine sistemul sovietic de represiune. Speriată de însuşi faptul reluării cercetărilor şi exasperată de tortura psihologică aplicată de anchetatorul Mamalâga, Maria fu nevoită (în orice caz, aşa rezultă din procesul-verbal) să-şi recunoască vinovăţia pentru participare la mişcarea de rezistenţă antisovietică. Totodată, kaghebistul a forţat-o să declare că, pe parcursul anchetei din 1950-1951, nu a fost supusă nici unui fel de maltratări şi că „întreruperea sarcinii şi avortul spontan” (!?) s-au produs „ca urmare a dereglării sistemului nervos”. Mai mult decât atât, menţionatul document conţine nedesimulate referinţe batjocoritoare şi umilitoare la adresa celei anchetate.
Aceste fapte demonstrează grăitor că dispariţia lui Stalin şi slabul dezgheţ hruşciovist schimbaseră prea puţin sistemul dictatorial şi inuman sovietic şi mai cu seamă politica imperială a Kremlinului faţă de teritoriile şi popoarele subjugate prin masivele sale cotropiri.

Autor: Ion Ţurcanu 

Sursă: http://www.ioncoja.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, ISTORIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s