GENEZA LUI EMINESCU


GENEZA LUI EMINESCU

Grid Modorcea, Dr. în arte

b_300_472_16777215_0___images_stories_cronica_cronica-literara_mihai_eminescu-bust

Toată învăţătura Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe Geneza biblică. Aceasta este luată drept reper în toate interpretările lor morale, filosofice, religioase, dar mai ales astronomice, referitoare la naşterea universului, la creaţie, la natura umană. Şi culminează cu filosofia lui Augustin, care face în Confessiones o analiză a genezei în raport cu Dumnezeu. De fapt, el îl defineşte pe Dumnezeu în funcţie de felul cum a creat geneza lumii. Este poate cea mai originală analiză a genezei, temelie pentru teologia universală. Cu timpul, s-au impus şi viziunile ştiinţific asupra genezei universului, culminând cu teoria Big Bang-ului şi cu teoria lui Higgs, a boson-ului, numit şi „particula lui Dumnezeu”, care s-ar afla la baza universului. Dar Higgs e supărat pe cei care o numesc aşa, fiindcă, spune el, „Dumnezeu nu există”, iar boson-ul va distruge universul, îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă! Dar nimeni până acum nu a luat la cunoştinţă concepţia lui Eminescu despre Geneză, pe care poetul a exprimat-o elocvent în poezia Demonism, o poezie în vers alb, precum versetele din Biblie, şi mai puţin cunoscută, fiind considerată o poezie neterminată, postumă, necomentată de critici şi neinclusă în manuale, pusă la index de biserică. De ce? Fiindcă Eminescu are o viziune care nu poate fi pe placul nimănui. Dar viziunea lui Eminescu vine dintr-o profundă cunoaştere a istoriei, a religiei, a bisericii şi a naturii umane. Şi ea este bazată, în esenţă, pe rău. Ce este răul? Îl definea acum 1 600 de ani Augustin: „Răul este lipsa binelui”. Incredibil, nu?! Ce simplu, ce evident! Dacă nu există binele, ce poate să fie? Şi aşa, pe logica asta, îl defineşte şi pe Dumnezeu, şi îndumnezeirea, ca pe ceea ce există. Ceea ce există este Dumnezeu. Ceea ce nu există, este răul.

Dar terorismul de azi există? Putem spune că el nu există şi să-l numim răul!? Tot ce e satanism noi numim a fi răul. Sfera binelui e tot mai restrânsă, iar instaurarea răului a devenit existenţa noastră, cu formele pe care cineaştii le arată în filmele post-apocaliptice. Răul!, iată ce există. Iată esenţa universului. Ba Eminescu merge şi mai departe şi pune răul nu numai la baza lumii, ci şi la baza lui Dumnezeu. Şi ne spune poetul în stil apofatic: „Să nu ne înşelăm. Impulsul prim/ La orice gând, la orişice voinţă,/ La orice faptă-i răul/.” Cred că e singurul poet din lume, singurul vizionar de geniu, care consideră că Dumnezeu e rău. Şi, în consecinţă, şi noi suntem răi, fiindcă din rău ne tragem, fiindcă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică a Răului: „Suntem copii – etern nefericiţi./ Dar în zădar, căci suntem după chipul/ Şi asemănarea lui. Noi suntem răi/ Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi/ Mai ca şi el – dară din neputinţă/ Se naşte ironia vieţii noastre. Şi întrucât… „Făcuţi suntem/ După asemănarea-acelui mare/ Puternic egoist, carele singur/ Îmbrăcat în mărirea-i solitară/ Ridică-n cer înnourata-i frunte”, ne socotim ca şi el, unici, dornici de mărire, de putere, de cuceriri. Cu acest ambâţ facem paşii în istorie: „Şi această dorinţă,/ Temei la state, naţiuni şi cauza/ Războaielor cumplite care sunt/ Paşii istoriei, acest e… răul”. Pe de altă parte, Lucifer e văzut cu totul altfel decât ni-l prezintă Biblia, tradiţia, prin scrierile Sfinţilor Părinţi, prin Filocalia şi Proloage. El e chiar compătimit, văzut în contrast cu Dumnezeu, simbol al răului:

O, demon, demon! Abia-acum pricep/ De ce-ai urcat adâncurile tale/ Contra nălţimilor cereşti;/ El a fost rău şi fiindcă răul/ Puterea are de-a învinge… învinse./ Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut./ Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:/ El e monarc şi nu vrea a cunoaşte/ Decât voinţa-şi proprie şi-aceea/ E rea. Tu ai crezut, o, demon,/ Că în dreptate e putere. – Nu,/ Dreptatea nu-i nimic făr-de putere. Judecata poetului asupra Titanului mort (pământul) din care ne-am născut este cumplită, căci din acest cadavru au apărut viermii, adică oamenii. Iată de ce, poetul începe aşa poezia sa demonică: „O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Bătute-n ea şi soarele-i fereastra/ La temniţa vieţii”. Este o imagine pe care numai un romantic o putea închipui. Universul este aşa, funerar, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât la baza Genezei se află răul! Şi nu avem nici o şansă de a scăpa, de a ne mântui, deşi când ne naştem, suntem buni: „Atuncea când ne naştem, răsăriţi/ Abia din carnea vechiului Titan,/ Noi suntem buni – până suntem copii”. Dacă am rămâne inocenţi, poate ar exista o cale, dar nu rămânem, fiindcă… „Noi viermuim în mase în cadavrul/ Cel negru de vechime şi uscat/ Al vechiului pământ care ne naşte -/ Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,/ Greţoase în deşertăciunea lor.[…] Viaţa noastră?/ Viaţa noastră e o ironie,/ Minciuna-i rădăcina ei”.

Suntem singuri în această raclă, fiindcă Titanul mort, pământul, a murit. A fost „condamnat la moarte”, spune Eminescu, gândindu-se poate la Iisus. Dar pe El nu-l pomeneşte. Pomeneşte doar moartea Titanului, căruia îi spune Titanul Mort, din al cărui cadavru am apărut noi, oamenii, care viermuim spre nefericire: „Şi din viaţa noastră, întemeiată/ Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,/ Şi din ştiinţa morţii – a renturnării/ În corpul mort, din care am ieşit,/ Se naşte veşnica nefericire.// Din moartea Titanului bătrân venim:/ Din carnea-i putrezită, din noroi/ S-au născut viermii negrului cadavru:/ Oamenii./ Spre a-l batjocori până şi-n moarte/ Ne-am născut noi, după ordin divin,/ Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul/ Bătrân cu comica-ne neputinţă,/ Să râdă-n tunet de deşertăciunea/ Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,/ Să poată zice-n cruntă ironie:/ Pământ rebel, iată copiii tăi!”.

Viziune cumplită, să fim viermi cruzi, ce se aseamănă cu Dumnezeu, care ne-a făcut în batjocură, să râdă de noi, să ne privească cum viermuim! Dar nu aşa l-a blestemat Domnul pe Cain, să se târască, să fie ca şarpele care se târăşte, să-şi adune hrana cu greu? La fel şi pe Adam, l-a izgonit din rai, fiindcă a îndrăznit să aibă spirit critic, adică să aibă discernământ, să poate deosebi răul de bine. Imaginile primilor oameni ai Genezei sunt, categoric, viermuitoare! Apocalipsa lui Ioan confirmă viziunea lui Eminescu. În acest spirit, din acelaşi pântec inspirator ca „Demonism”, este şi „Rugăciunea unui dac”, unde eroul este un fel de Cain, ba chiar Iov, care îl imploră pe Dumnezeu să-l blagoslovească cu toate relele. Poetul nu-i cere milă sau iertare, dimpotrivă, spune dacul: „Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec!”. Este o rugăciune a deşerăciunii umane, a disperării, a absurdităţii existenţei, fiindcă poetul nu vede nimic bun în lume, vrea ca totul să se întoarcă împotriva acestui strâmb creator. Fiindcă oamenii sunt viermi cruzi. Demonism există şi în Rugăciunea unui dac, poezie unde găsim o limpede viziune despre geneză, dar comună creştinismului şi mai ales hinduismului, ca în Rig-Veda: Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”.

Şi, asemenea lui Augustin în „Confessiones”, Eminescu îl defineşte pe Dumnezeu ca zeu „înainte de a fi zeii”. Mai mult: „El este moartea morţii şi învierea vieţii!”. Şi pe acest părinte al tuturor createlor şi increatelor, dacul îl roagă să nu-l ierte, să-l umple de bube, să-l facă să se târască, să-l blesteme ca pe un ucigaş, aşa cum a făcut cu Cain. De ce? Inexplicabil în această poezie. Explicaţia o găsim numai în Demonism, o poezie în vers alb, încă neterminată, nepregătită pentru a fi publicată, fiindcă Eminescu îşi transmitea mesajele în rimă, aşa cum Brâncuşi nu dădea drumul în lume la o lucrare până nu o şlefuia cu mâinile lui luni întregi şi uneori ani în şir! De ce dacul recurge la o astfel de rugăciune terifiantă, necreştinească? Blestemul este congener răului. Şi am văzut că la baza lumii stă răul şi omul este condamant, fără putinţă de a-şi schimba condiţia.

Pesimismul poetului marcheză pragul cel mai de jos, cel mai întunecat, a ceea ce un filosof ca D.D. Roşca numea existenţa tragică la români. Dar această poezie, „Demonism”, trebuie reabilitată total. Ca act istoric măcar, ca document al feţei întunecate a poetului. Ea este anatemizată de biserică sau de şcoală, ca şi „Doina”. Dar nu avem voie să trecem senini peste aceste capodopere ale gândirii eminesciene. Ele trebuie să fie studiate mai atent de oameni, aşa cum teologii sunt invitaţi să mediteze la „Demonism”, fiindcă Eminescu ni se revelează ca un profund cititor al Apocalipsei lui Ioan. Ce aveam aici? Ideea răului din vechiul pământ, numit de Eminescu Titanul mort. Dovadă că Dumnezeu, în viziunea lui Ioan, se dezice de facere, de Facerea dintâi. El distruge pământul şi cerul, care au zămislit o lume urâtă, un om monstruos, care a zidit marele păcat, Babilonul, împărăţia Curvei celei mari, şi creează un pământ nou şi un cer nou. Această lumea nouă, în care se află noul Ierusalim, va genera Civitas Dei, pe care Augustin o va identifica cu Biserica. Dar viziunea lui Augustin, deşi preluată de Evul mediu şi făcută reper pentru Biserică, luată reper de biserica occidentală, e departe de a se fi împlinit. Satana s-a eliberat. Ioan l-a aruncat în temniţa Adâncului numai pentru o mie de ani. A mai trecut şi cealaltă mie de ani dată pentru învierea dintâi. Şi nu s-a întâmplat nimic. Nici Mesia nu a venit. Noi trăim încă în lumea închipuită de Eminescu, a vechiului pământ, ne aflăm ancoraţi în viermuiala pe care Mahabharata o numeşte Kali Yuga.

Eminescu ne dă aici cheia răului, ne explică parcă şi nebunia teroriştilor, oricum, nu e departe de ea, deşi viziunea poetului este în spirit romantic, aşa gândeau toţi poeţii blestemaţi, dar prea se potriveşte cu ceea ce mestecă Statul Islamic. Sigur, le-ar da argumente în plus. Iată, ar spune ei, cine este Dumnezeul în care credeţi voi! Da, are dreptate poetul român, e un Dumnezeu care şi-a bătut joc de voi, v-a făcut viermi din trupul unui titan mort. Nu am spus-o noi, arabii, musulmanii, a spus-o un poet european, din alt neam, de altă religie, un ortodox, care a trăit acum 150 de ani, în alt timp, în altă lume, dar a gândit ce trebuie, v-a avertizat, dar voi nu aţi vrut să auziţi, v-aţi astupat urechile! O să vi le destupăm noi cu bombe! Aţi auzit vreodată să se vorbească despre Geneza lui Eminescu? Ba în şcoală este interzisă această poezie, toţi o consideră satanică! De ce nu o citesc teologii noştri?

Evident, Eminescu nu spune că e bine să fie aşa lumea, să arate aşa cum e, fără nici o speranţă, dar el a observat ca nimeni altul lumea în care a trăit, plus că era şi un fabulos cunoscător al istoriei, al religiei şi al bisericii practicante (era la el acasă în bisericuţa familiei de la Ipoteşti sau la mănăstirea Agafton, unde stareţă era mătuşa sa, Olimpiada) şi a creat o viziune poetică asemănătoare cu ceea ce crede el că a fost Geneza lumii. După cum au spus clasicii Maiorescu şi Ibrăileanu, Eminescu a fost un mizantrop, un pesimist inconsecvent, fiindcă în antume este optimist, idealist, ca în poeziile de dragoste, dar în postume este adesea tragic, precum acest vers: „Am blestemat viața în însuși al ei miez”. Fatalismul la români nu a fost o vorbă goală! Dar e loc şi pentru viziunea eminesciană, în paralel cu viziunea Sfântului Augustin, care face o amplă analiză a creaţiei umane, respectiv ideii din Geneză că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Oricărei reprezentări, oricât de inspirate, el îi răspunde cu definiţia genială: „Dumnezeu este spirit, care nu are membre în lung şi lat”.

Sigur, Eminescu nu l-a cunoscut pe Augustin, nu i-a citit paginile despre cum vede acesta pedepsirea răului. Augustin spune că batjocura vine din necunoaşterea legilor. Ba are şi o idee, vorbeşte de „particulele lui Dumnezeu”, adică anticipează teoria lui Higgs, teoria boson-ului. Dar ideea că boson-ul va distruge universul, că îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă, seamănă cu racla despre care vorbea Eminescu! Sigur, poetul prezintă în Geneza sa demonică o imagine vizionară, dar este cosmogonică, adică se referă la creaţie, la geneză. „Demonism” este, categoric, Geneza lui Eminescu, aşa cum l-a văzut el pe Dumnezeu, pe om, ca vierme din Titanul Mort, asemenea lui Dumnezeu, care nu-i iubeşte pe oameni, dimpotrivă, fiindcă oamenii sunt greţoşi. Ce vierme nu e greţos? Dar sunt şi popoare care se hrănesc cu viermi şi consideră că hrana asta e un lux, precum bomboana de pe colivă! Însă Eminescu a fost şi un om de ştiinţă în „Luceafărul”, un alt poem cosmogonic, unde imaginează demiurgia lumii, în consens cu „Lumea ca voinţă şi reprezentare” a lui Schopenhauer, dar mai ales cu viziunea kantiană a pluralităţii de lumi care se nasc şi mor perpetuu, cum zice şi Eminescu: „Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare;”.

Aici lucrurile sunt mai cunoscute, ca şi viziunea lui din „Scrisoarea I”, „Gemenii” şi alte poeme cosmogonice antume. Nu este greu să ne dăm seama că între ştiinţă şi mistică există o punte, aş numi-o calea îndumnezeirii. Şi una şi alta merg pe ea, o definesc, se raportează direct şi indirect, savanţii se folosesc de limbajul mistic, iar mistica împrumută termeni ştiinţifici. Se vine din direcţii diametral opuse, dar se urmăreşte acelaşi scop.

Sursa: http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ATELIERE DE CREAŢIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s