Din sertarele groazei, pe pielea copiilor

Din sertarele groazei, pe pielea copiilor

Maria Diana PopescuFarmacie

Toţi miniştrii înşurubaţi după 1989 pe scaunul sănătăţii româneşti şi-au pus tălpile pe masă şi-au aşteptat să fie gîdilaţi la deciziile sinistre! N-au mişcat un pai ca să scoată sistemul de la perfuzii. Actualul Ministru al Sănătăţii, ginecologul Patriciu Achimaş Cadariu, cel care a făcut declaraţii jignitoare la adresa poporului român, stîrnind furie şi revoltă, revine şi conturează cu bisturiul o aberaţie mai veche a fostului ministru Bănicioiu, care va face istorie la această categorie grea, şi anume, implementarea cardului de sănătate la copiii cu vîrsta între 0-18 ani. Cu ei nu te poţi pune, şi, probabil, pe acest subiect, penalii din Parlament vor scoate lucrări ştiinţifice şi doctorate la Editura „Jilava” şi „Poarta alba”. Cardul de sănătate e tot o afacere ca şi cartea de alegător, nefolosită pînă acum. „Am convenit cu premierul să pregătim propunerea!”, spune Achimaş! Deci, dom’ premier, tace şi le face! Control total, de la cel cu suzeta în gură, pîn’ la cel cu barba sură! Ministrul Achimaş a mai vorbit şi despre cazurile de copii care ar putea să nu mai fie acceptaţi la grădiniţă şi la şcoală, dacă părinţii lor refuză vaccinarea. Art. 22 din Constituţia României prevede: „(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.” Probabil, Achimaş înţelege că acest drept constituţional ne este garantat doar pe lumea cealaltă!

Suflă în coama companiilor farmaceutice

Să ne amintim declaraţia tîmpă a ministrului Sănătăţii, care se amestecă unde nu-i fierbe oala:„Vrem o ţară ca afară? Perfect, hai să muncim ca afară! Sistemul sanitar e peste media societăţii romaneşti”! Tovarăşe Achimaş, înainte de a critica, priviţi şi măsuraţi de zece ori! Oare chiar trăiţi cu capul în nori şi nu ştiţi că românii muncesc mai mult decît afară, exploataţi în propria lor ţară, în condiţii de program prelungit şi pe cele mai mici salarii din U.E.? Chiar nu aţi văzut simptomele sistemului nostru de sănătate, aflat în moarte clinică, în cazul crimelor de la „Colectiv”! Medicii noştri, umiliţi şi cu salarii de mizerie, au muncit peste puterile lor, au adus şi de acasă, pentru că aparatura dărăpănată din spitale nu i-a ajutat cu nimic. A conduce un spital, tovarăşe Achimaş, a cîrpi pe ici, pe colo, pe temeiul că merge şi aşa, nu e totuna cu a conduce un Minister în baza unor stupide ipoteze de lucru! La fel ca şi Streinu Cercel, ministrul Achimaş a pedalat, încă de la start, pe vaccinuri, pe aprovizionarea cu vaccinuri, adicătelea, şi dînsul suflă cu atenţie în coama companiilor farmaceutice! Totul se reduce la bani! Să luăm cît mai mulţi bani de la asiguraţii cu coplată! Probabil, ministrul n-a auzit de drepturile şi libertăţile omului şi ale copilului! A chiulit de la lecţia asta! Să impui cu forţa sancţiuni copiilor care refuză vaccinul, iar neisprăviţii vremelnici ajunşi în fotolii ministeriale să dispună de copiii Ţării după ureche, de dragul vînzărilor de vaccinuri periculoase pentru sănătate, fascism se numeşte!

Vor încetinirea ratei natalităţii

Educaţia pentru sănătate şi profilaxie are astăzi alte conotaţii. Nu mai este prioritatea care lua în calcul protejarea copiilor de diferitele abuzuri. Mai mult, Achimaş doreşte extinderea programelor de profilaxie în zona mamei şi copilului, în zona cancerelor de col, sens în care propune vaccinarea fetiţelor începînd cu vîrsta de nouă ani! „Ideile” scorpiei Madeleinei Albright, în urma aplicării cărora au decedat fetiţe americane, sînt scoase din sertarele groazei şi reiterate de actualul Ministru al Sănătăţii din Guvernul Cioloş, pe pielea copiilor. Dacă Achimaş sau barosanii de pe scena politică se îmbolnăvesc, îşi permit tratamente în spitale private din afară, unde medicii, plătiţi cu 3.000 de euro pe lună, le suflă şi-n perfuzie să nu-i doară, la cele mai înalte standarde, de aceea sînt rupţi de realitatea medicală românească, unde medici români de excepţie fac foamea, plătesc chirii uriaşe în oraşele în care lucrează, au mii de pacienţi pe o dotare spitalicească perimată. Noi continuăm să trăim pasivi ca nişte sclavi robotizaţi, biciuiţi şi supuşi experimentelor ministeriale într-o cuşcă cu gratii, îndopaţi cu „legi pentru căţei, nu şi pentru dulăi”, iar pe post de desert, cu o libertate iluzorie şi sub controlul total, în toate ungherele vieţii, acceptînd resemnaţi o dictatură de tip gestapovistoglobalistă. Pe „apostolii” aceştia ai răului nu-i afectează nici vaccinurile, nici alimentaţia modificată genetic, nici legile, nici violarea drepturilor, nici sărăcia! Ei au doar drepturi, noi, doar obligaţii!

Cerem stoparea reclamelor la medicamente!

Ei sînt slujbaşii Noii Ordini Mondiale şi ne vor adormiţi şi manipulaţi! Vă vine să credeţi sau nu, dar au fost demarate deja încetinirea ratei natalităţii, descreşterea numărului populaţiei prin vaccinarea fetiţelor, implanturi subcutanate împotriva concepţiei, sterilizare forţată, avort obligatoriu, licenţe pentru naşteri… Sănătatea românilor, a devenit o afacere extrem de profitabilă pentru companiile farmaceutice. În statele europene, reclama făcută medicamentelor şi farmaciilor este interzisă! La noi, Guvernul permite reclame Tv idioate şi abuzive, care promit promoţii şi reduceri, diverse cîstiguri şi bilete în staţiuni de odihnă, încurajînd consumul de medicamente, atît la copii cît şi la adulţi. Cine să ne scoată din mocirla asta? Farmaciile şi sediile de bănci sînt mai dese decît şcolile şi trecerile de pietoni! Industria farmaceutică nu mai serveşte la vindecarea bolilor, ci la perpetuarea lor. Medicului german Matthias Rath afirma: „Adevărata natură a industriei farmaceutice este de a cîştiga bani cu bolile cronice, nu de a se ocupa de prevenirea sau de eradicarea bolii. Trusturile farmaceutice sunt responsabile de practicarea permanentă a eugeniei şi genocidului, ucigând milioane de persoane”, iar tov’ ministru Achimaş subscrie şi se conformează dispoziţiilor Noii Ordini Mondiale, că de aia-i pus acolo! Se cuvine să mai ştim un lucru: gripa porcină n-a ajuns ea, aşa de capul ei, în excursie în Rusia, că şi-a cumpărat bilet de avion! Americanii au fost grijulii cu expedierea ei. Şi tot din grijă pentru „pacea” Europei, Obama a anunţat că a dublat cheltuielile cu înarmarea şi va trimite armament greu în România şi în Europa de Est, pe motivul agresiunii ruse, inexistent de fapt! Închipuiţi-vă, dacă ar fi pace în lume şi industria de armament americană s-ar prăbuşi, America ar intra în faliment! Din asta trăiesc porumbeii păcii! Din războaie şi din vînzarea de armament!

Sursă: http://www.art-emis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Meritocrația: PE MARGINEA PRAPASTIEI – Actualitatea românească 25.01.2016

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Riscul unui război în Basarabia şi la Marea Neagră? Să ne ferească Dumnezeu!

Riscul unui război în Basarabia şi la Marea Neagră? Să ne ferească Dumnezeu!
mariabotnaru

La scurt timp după şedinţa Consiliului de Securitate, purtătorul de cuvânt al MAE rus a avertizat Occidentul să nu se implice pe teren şi să lase opoziţia să-şi exercite “dreptul la liberă exprimare” – TASS.

Proaspăt instalatul (în miez de noapte) prim-ministru de la Chişinău, Pavel Filip, are deja organizată o vizită în România pentru marţi, 26 ianuarie – Mediafax. De ce nu luni? Nu ştiu. Probabil Iohannis şi Cioloş nu au timp pentru el chiar în prima zi a săptămânii. Băsescu se revoltă acolo unde mai poate: pe Facebook. Şi bine face:

Moscova – Bucureşti
Ieri, la Moscova, Preşedintele Vladimir Putin a analizat în Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse “agravarea situaţiei politice în Republica Moldova“.
Bucureştiul trebuie să înţeleagă mesajul şi anume faptul că pentru Federaţia Rusă situaţia din R. Moldova este una de securitate, ceea ce pentru Preşedintele Vladimir Putin poate înseamna acţiune în timp relativ scurt.
Pentru România, de asemenea, stabilitatea politică şi mersul democratic al R. Moldova este o chestiune de securitate.”

Până aici, absolut de acord cu fostul şef al statului. Mai departe, Băsescu devine amuzant:

“Soluţia imediată pentru a evita surprizele este ca Bucureştiul să intre imediat în dialog cu Moscova pe tema situaţiei şi mai ales a soluţiilor pentru Chişinău.
Dacă se întîrzie, şi dacă nu ştim exact ce vrem, riscul de a afla de la televizor că s-a produs o catastrofă este major.
PS – Recomandare pentru cei care trebuie să acţioneze: vedeţi că la Cotroceni se află un “memorandum de colaborare” între Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse şi CSAT semnat în iunie 2013 de Generalul Nikolai Patruşev şi Iulian Fota, cu acordul meu şi al Preşedintelui Putin. Citiţi-l, ar putea fi util.”

Mă îndoiesc profund că Rusia ar avea ce discuta cu România pe aceasta temă, când niciodată nu va putea să înghită afrontul instalării bazelor SUA în România şi consolidarea strategică a NATO la porţile ei răsăritene.

Apoi, frazeologia lui Băsescu e simpatică şi ea: “propagandistul minciunii” Fota de la cine a luat acordul? De la “Preşedintele Putin”?

Dincolo de glumă, tot zilele acestea am auzit din nou zvonul care a circulat şi în noiembrie-decembrie anul trecut, privind închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele de către Turcia pentru navele militare ale Rusiei. Daca ar fi aşa, aceasta ar echivala cu o declaraţie de război nescrisă, dar pe faţă. Anul trecut Adrian Severin explica într-o analiză ce ar însemna această situaţie – Gândeşte.org. Tot atunci, SputnikNews reacţiona violent: “Vreţi război? Rusia e gata!”

În zorii zilei de 11 iunie 1999, ruşii s-au suit pe tancurile lor din Bosnia care purtau iniţialele trupelor de pace din zona – SFOR – şi şi-au scris un mare K pe deasupra, transformându-se în KFOR. Apoi au intrat ca în brânză în Kosovo şi au ocupat primii nodul strategic-cheie – Aeroportul din Priştina – sfidând total NATO.

Este clar că dacă Rusia vrea, tancurile ei de la Tiraspol mâine sunt la Chişinău. Miza rămâne, aşa cum au spus de ani de zile – de la Eminescu şi Brătianu încoace – cei care se pricep, controlul Gurilor Dunării şi al Mării Negre. Din Moldova, un atac fulger la Odesa, simultan cu unul din Crimeea, ar pune ce a mai rămas din Ucraina în genunchi şi Turcia pe jar. România ar asista la loviturile astea după cum s-a specializat deja, de un an de zile încoace: ca muta! Însă ce va face NATO (SUA, Turcia)?

Dar să ne ferească Dumnezeu de un asemenea scenariu sumbru!

V.R.

Foto: Ramin Mazur, cu mulţumiri
Video: R.T.


Putin a prezidat vineri, 22 ianuarie, o reuniune a Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. Deşi anunţul sec al Kremlinului punea Moldova în plan secund ca subiect al întâlnirii – vedeţi  Kremlin.ru – agenţia oficială de presă TASS dădea corect titlul ştirii: Putin, Security Council discuss Moldova, world markets — Kremlin. Comunicatul oficial informează că situaţia din Republica Moldova a fost discutată “în detaliu”.

– See more at: http://roncea.ro/2016/01/24/riscul-unui-razboi-in-basarabia-si-la-marea-neagra-sa-ne-fereasca-dumnezeu/#sthash.j4yxT8TF.dpuf

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

ÎN REPUBLICA MOLDOVA A FI ROMÂN ÎNSEAMNĂ A FI NAȚIONALIST

ÎN REPUBLICA MOLDOVA A FI ROMÂN ÎNSEAMNĂ A FI NAȚIONALIST

images (1)

ÎN  REPUBLICA  MOLDOVA  A FI  ROMÂN  ÎNSEAMNĂ A FI  NAȚIONALIST

În Republica Moldova românismul nu este o idee națională. Blestemați de internaționalismul sovietic, o bună parte din populația RM până azi nu știe cum să-și numească corect limba, ca  nu cumva să-i ofenseze pe ruși, găgăuzi, ucraineni, bulgari și alte etnii, care de-a lungul timpului și-au găsit adăpost pe meleagurile Basarabiei, ascunzându-se de șerbia țaristă, găsind aici un pământ roditor, și mai ales oameni nepretențioși față de prezența nestingherită a veneticului. Ospitalitatea exagerată, izvorâtă din dorința de a le fi pe plac străinilor, trecu printr-o metamorfoză inexplicabilă și se converti într-o neiubire de sine, într-un fel de renegare a sentimentului de stăpân la tine acasă, pe pământurile strămoșilor, de care și-au bătut joc tot soiul de contropitori, unii mai dihai decât alții, setoși de cuceriri și pricopsiri prin război, violență și hoție. Neiubirea de sine a dus la uitarea de neam românesc, de limbă română, de istorie românească. Poclonirea în fața moscalului roșu, chiar dacă acesta i-a luat românului basarabean pământul și viața,  a devenit un fel de esență existențială. Și nu mai contenește românul basarabean neștiutor de sine să orbecăiască prin întuneric, să băiguie trei cuvinte în limba mamei și șapte înjurături în limba veneticului, să bea vodcă până la nesimțire pe banii femeii plecate la șters funduri nobile prin Italii,  Spanii și Grecii.

Se aud pe la noi voci care afirmă că nu mai e importantă problema identitară, că, vezi Doamne, oamenii trebuie să aibă ce pune pe limbă și nu să discute ce limbă vorbesc și de unde vin. Mai nou, apare o generație tânără, exponenții căreia se internaționalizează în exces  și devin mai americani sau mai europeni decât Obama sau Barroso. Orice evocare a apartenenței naționale irită  armata de analiști politici, bloggeri, jurnaliști, de parcă propovăduirea homo sine identitatis nationalis  ar fi soluția problemelor economice și panaceea crizei financiare mondiale.

Eu nu sunt gata să mă dezic de identitatea mea românească. Nu renunț nici la temă. În Republica Moldova problema identității trebuie scoasă în prim planul discuțiilor publice. Educația românului basarabean neștiutor de sine abia începe. E de datoria intelectualului să insiste ori de câte ori are ocazia asupra adevărului istoric și științific. Până nu va asimila acest adevăr ultima bunică în grija căreia i-au fost lăsați nepoții de fiicile și fiii rătăciți în Europa.

Filosoful, teologul și disidentul politic Petre Țuțea, fiind întrebat de ziariști la 3 decembrie 1991 pe patul său de moarte din spitalul Cristiana din București ce înseamnă pentru el om de dreapta, a răspuns: a fi om de dreapta înseamnă a fi român absolut.

Vom merge mai departe și vom dezvolta gândul: a fi român înseamnă a fi naționalist. Poate părea scandaloasă, însă această afirmație este mai mult decât actuală astăzi în Republica Moldova. De ce? Deoarece minoritățile naționale cu apucături  imperiale, atunci când sunt chemate să respecte legile, să se integreze în societatea românească din RM, se scandalizează, vociferând că li se încalcă drepturile, se isterizează împotriva românizării RM, de parcă Republica Moldova nu este spațiu lingvistic și cultural românesc. În schimb panglica sfântului Gheorghe, și mai nou, tricolorul rusesc prin taxiuri, nicidecum nu jenează atenția analiștilor, bloggerilor și alți scribi angajați cu simbrie de politicienii-oligarhi. Ce mai, ia așa un fleac, să nu ațâțăm focul cu teme sensibile!  Din cauza acestei hipersensibilități s-a ajuns până la aceea că și o bună parte a populației autohtone, cea care rătăcește în neștirea identitară-lingvistică, manifestă o intoleranță crasă ce evoluează până la ură față de tot ce este românesc.

Încotro, Republica Moldova? Ești spațiu slav sau românesc latin? Pentru mine lucrurile sunt demult clare.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, căci limba română e cu mine din fragedă copilărie, prin cărțile românești pe care le aveam în casa părinților mei pedagogi, prin buneii mei care au trăit în România Mare și care le-au transmis părinților mei valorile autentice românești, prin romanțele bunicii, pe care mi le cânta și tata, prin scrisorile buneilor mei, care așa și nu au deprins alfabetul chirilic, impus peste noapte de ocupanții sovietici.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, fiindca mă obrăzau prietenii alolingvi  pentru faptul că în anii 70 învățam în școală românească și nu rusească și prin această mă considerau inferioară lor.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, din simplul motiv că cea mai jignitoare ofensă încă în frageda copilăria petrecută într-un oraș rusificat până-n măduva oaselor din sudul Basarabiei,  era apelativul „moldovan-țăran”, pe care-l mi-l aruncau în față fiii și fiicele  cuceritorilor  „eliberatori”, de ne băteam până la sufocare.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, din cauza reproșului pe care mi-l făceau prietenii,  reprezentanți ai minorităților naționale, precum că noi, moldovenii, suntem atât de înapoiați, încât nici măcar nu avem propriul nostru alfabet. La cei 8 ani ai mei venii cu lacrimi în ochi acasă și-l întrebai pe taică-meu, profesor de istorie și limbă română, de ce nu scriem în limba română, așa ca în cărțile noastre de acasă și ca la TVR1, ce emitea nestingherit în localitățile de pe malul Prutului chiar în epoca sovietică. În loc de răspuns tata m-a sfătuit să nu mai formulez astfel de întrebări în altă parte  decât acasă.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, fiindcă nu voi uita niciodată anul 1982, când bunelul meu, Ion Petrov din comuna Alexandru Ioan Cuza județul Cahul, fost jandarm pe timpul României Mari, iar mai apoi soldat-infanterist în armata sovietică, ajuns cu luptele până în Varșovia, veteran al celui de-al doilea război mondial,  a fost ucis cu bestialitate în propia sa casă de doi pușcăriași (întâplător sau nu – unul era rus și celălat găgăuz), eliberați cu ocazia amnistiei prilejuite de aniversarea revoluției lui Lenin. Pentru omor premeditat unul a primit  4 ani, iar altul 7 ani de pușcărie. Atât valora viața unui bun român.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, deoarece   mă doare și azi observația unui profesor de la USM  și probozeala ce mi-a făcut-o pentru faptul că am  răspuns la examenul de doctorat la filosofie în anul 1985 în limba română și nu în rusă. Mi-a scăzut nota la examen absolut nejustificat.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, deoarece mai păstrez în memorie lecțiile de limbă moldovenească, pe care le susțineam în școala rusă No2 din Tiraspol, în clase cu  elevi ruși, toți copii de militari și muncitori, care făceau haz de necaz de limba noastră română. În acea perioadă la Tiraspol internaționaliștii sovietici mă atenționau  în transportul public să vorbesc omenește (sic!) și nu în altă limbă.

A fi  român înseamnă a fi naționalist, căci orcât m-aș fi străduit eu în anii 1989-1991 să-i învăț pe rușii din RM limba română la cursurile  organizate în varii instituții ale statului pe bani publici, nu am obținut mare lucru – poate doar imaginea plictisului din ochii audienților și dureroasa frază pe care mi-au aruncat-o într-o zi fără nicio jenă: limba română este un fleac…

A fi  român înseamnă a fi naționalist, căci așa m-a botezat o comunistă șovină, șefă de catedră, la ședința Senatul Universității Agrare în iunie 1990, atunci când universitarii velicoruși au falsifivcat voturile și  am ratat concursul la postul de lector asistent, eu fiind acuzată de activism excesiv în promovarea alfabetului latin pentru limba moldovenească de atunci și de participare la manifestările stradale. Concursul l-a câștigat contracandidata mea,  rusoaică (din întâmplare), cu un rezultat al votării  de 26 la 25.

În Republica Moldova românii basarabeni mai au nevoie de timp pentru a înțelege odată și pentru totdeauna cine sunt, care le este limba și istoria. Retardul mentalului colectiv în problema identitară-lingvistică nu va accelera apropierea  Republicii Moldova de UE. Nu poți să te integrezi în Uniunea Europeană fără a-ți rezolva problema identitară. Identitatea europeană există, însă ea de sorginte economică, multiculturalismul eșuând definitiv după atentatul lui Anders Breivik din Norvegia. Dialogul intercultural și integrarea lingvistică și culturală a migranților în geospațiile–gazde este unica soluție salvatoare pentru o conviețuire civilizată a majorității naționale cu minoritățile etnice. Identitatea europeană se pliază pe identitatea națională. Un francez sau un neamț nu va spune niciodată că este mai întâi de toate european, apoi francez sau neamț.

Și noi, românii din Republica Moldova, cum vom răspunde  Europei la întrebarea cine suntem? Moldovenii lui Ștefan cel Mare, domnitorul care a fost declarat cel mai mare român din istoria neamului românesc și care este înmormântat la Putna, în România? Moldovenii lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet român care a spus „Suntem români și punctum”? Moldovenii lui Grigore Vieru, care ne învață, deja de sus, căci aici jos pe pământ nu am fost în stare să-l păzim de bestii,  despre “Trei culori și o singură credință românească”? Nu, dragii mei români-basarabeni, până nu vom încheia divagările noastre identitare  prin a ridica românismul la rang de idee națională în Republica Moldova, prin a recunoaște că Republica Moldova este al doilea stat românesc,   nimeni nu ne va lua în serios în Europa.  Europa este unită, dar e unită prin diversitate. În această diversitate nu e loc pentru rătăciri identitare, iar atâta timp cât în Republica Moldova vom fi blamați pentru asumarea conștientă a identității românești, suntem constrânși de circumstanțe să afirmăm acest lucru cât mai des: sunt român, chiar dacă unora le pare că sunt naționalist!

Ana Guțu

Doctor, profesor universitar

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova   

Sursă:www.anagutu.net

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Acțiunile criminale ale Guvernului Cioloş: eliminarea Limbii Române şi a Istoriei Românilor din programa şcolară

Acțiunile criminale ale Guvernului  Cioloş: eliminarea Limbii Române şi a Istoriei Românilor din programa şcolară

Vă prezentăm un colaj despre acţiunile Guvernului Cioloş împotriva poporului român prin imbecilizarea generaţiei tinere şi transformarea ei în roboţi umani, uşor de controlat. Măsurile urmează să fie aplicate „pe tăcute”, pentru că aşa sunt ordinele venite de la Bruxelles, iar actualul guvern – mai nociv decât altele – nu se află în slujba poporului român, ci se manifestă ca instrument criminal a Noii Ordini Mondiale. Părinţii au datoria şi obligaţia să răspundă cu fermitate acestor atentate la asasinarea Neamului Românesc, să ceară anularea punerii lor în practică. (Ion Măldărescu).

b_300_472_16777215_0___images_stories_jurnalistica_ScolariNe așteaptă zile „bune”: se reduc orele de română, istorie şi geografie și se scoate limba latină din şcoli[1]

Cu doar câteva zile înainte de Crăciun, când lumea era agitată cu pregătirile de sărbători, cu zile libere și mini vacanțe, Ministerul Învățământului s-a gândit să propună o nouă lege care să „îmbunătățească” sistemul de învățământ gimnazial în școlile din România: scoaterea din programa școalară a limbii latine și reducerea (dacă s-ar putea la maxim) a orelor de limbă română, istorie și geografie. Ca să fie totul cât de cât transparent și legal, Ministerul a invitat la dezbatere publică această propunere de reorganizare a programei școlare. Și cum toată lumea numai la legi și reorganizări nu se gândea înainte de Crăciun, iată cum trec zilele și săptămânile fără ca cineva să sesizeze această aberație pe cale de a deveni realitate. Ca să se acopere și să nu poată spune nimeni că Ministerul nu-și faca treaba corect față de opinia publică, într-un comunicat de presă pierdut pe birourile închise ale celor plecați în vacanța de Crăciun, scria: „Calendarul dezbaterii publice: 23 decembrie 2015 – 23 ianuarie 2016: punerea proiectelor de planuri-cadru în dezbatere publică; 22 decembrie 2015 – 22 ianuarie 2016: consultare online; colectarea datelor prin intermediul chestionarului online; 4 – 22 ianuarie 2016: dezbateri faţă în faţă la nivel judeţean; „colectarea feed-back-ului” în urma dezbaterilor faţă în faţă; 23 ianuarie – 7 februarie 2016: analiza propunerilor primite în cadrul procesului de consultare şi revizuirea proiectului de plan-cadru; 8-10 februarie 2016: validarea din punct de vedere ştiinţific a proiectului revizuit de plan-cadru de comisia de validare; avizarea de I.S.E.”. (informatia-zilei.ro)

„Dezbateri” de care nu a auzit nimeni

Din cele scrise mai sus ne putem da seama de ce se cere micșorarea orelor de limba română în școli, pentru că nici ei, cei ce lucrează la acest minister, nu stăpânesc limba maternă. Cum este posibil ca de la instituția avizată să coordoneze sistemul de învățământ, menită să spună copiilor ce și cum este corect, să se folosească termeni precum „feed-back-ul”? Așadar, cu 2 zile înainte de Crăciun se lansa o invitație oficială la o serie de dezbateri de care nu a auzit nimeni și care probabil vor avea loc doar în prezența celor ce și-au propus să distrugă tot ce are mai de preț un popor: limba și istoria. Iată ce propune Ministerul în locul orelor de limba româna, istorie și geografie scoase din programă:
Educaţie pentru drepturile copilului (clasa a V-a) ;
Educaţie interculturală (clasa a VI-a) ;
Educaţie pentru cetăţenie democratică (clasa a VII-a) ;
Educaţie economică (clasa a VIII-a).

Masacrarea sistemului de învățământ din România

Amintitul comunicat lansează și o invitație, de care iar nu a auzit nimeni, nu se face nici un fel de mediatizare, tocmai pentru a trece neobservată astfel ca mințile luminate de la Ministerul Învățământului [şi (ne)Educaţiei – n.r.] să-și poată pune în practică proiectul revoltător şi distructiv: „Până pe 23 ianuarie 2016, toţi cei interesaţi: cadre didactice, specialişti în curriculum, elevi, părinţi sau reprezentanţi ai societăţii civile, sunt invitaţi să participe la această consultare publică şi să exprime puncte de vedere, sugestii şi propuneri prin completarea unui chestionar online”[2].„Documentele puse în dezbatere nu prevăd transdisciplinaritatea despre care se vorbeste în Legea educației în vigoare din 2011. Amintim că de doi ani elevii susțin la nivel național testări transdisciplinare la clasa a VI-a: este vorba despre evaluările naționale de la finalul clasei care nu sunt trecute în catalog și care presupun evaluare transdisciplinară la Limbă și comunicare (prin testare la Limba și literatura română + Limbă modernă) și la Matematică și Științe ale naturii (testare la Matematică + Fizică + Biologie). De altfel, lipsa unui cadru care să prevadă explicit transdisciplinaritatea a fost cauza cel mai des invocată pentru rezultatele extrem de slabe pe care le înregistrează elevii români la testele PISA”[3]. Cum nimeni nu se agită (sunt foarte puține instituțiile media care au preluat acest comunicat de presă, iar la emisiunile TV nu se aude nimic) se pare că dupa 23 ianuarie vom asista la o nouă masacrare a sistemului de învățământ din România. Cât de departe se va ajunge nu știm, dar începutul pare promițător. Oare ce program internațional se va folosi de data aceasta în școlile din România: cel Norvegian, Olandez sau chiar Britanic unde se predă începând cu grădinița, în termeni cât mai pozitivi și demni de urmat, totul despre sex și homosexuali[4] sau sistemul American, țara cu unul dintre cele mai ridicate grade de analfabetism din lume? National Geographic a realizat o serie de sondaje pentru a încerca să tragă un semnal de alarmă în S.U.A. împotriva gradului alarmant de ne-educație. Într-unul din sondaje, 48 % din cei intervievați nu au știut să arate pe harta S.U.A. unde este orașul New York[5]. „Este descurajant să observi atât de mulți tineri care au atât de puțină înțelegere față de lumea în care trăim” a declarat Robert Pastor, vice președinte al departamentului de Relații Internaționale de la American University din Washington, D.C, în urma acestor sondaje. Probabil că acolo vrem și noi să ajungem cu tânăra generație – la momentul în care să nu știe nici măcar unde este Bucureștiul pe harta țării pentru ca nu vor ști să citească o hartă și vor fi mult prea ocupați de telefoane și tablete unde să-și posteze fotografiile indecente drept o mare realizare.

Revolta profesorilor de istorie de la Neamţ[6]

După scoaterea Latinei din Școli și după ce au redus orele de Limbă Română, „tehnocrații” lui Söröş nenorocesc şi predarea istoriei. Tehnocrați lui Söröş sunt acuzați de profesorii de istorie de „dezinteresul total față de problema formării conștiinței naționale la tineri, față de valorile naționale și universale, față de memoria identitară”. Tehnocrații lui Söröș vor să distrugă cultura, tradițiile, respectul si cinstirea memoriei înaintașilor, conștiința națională adică vor sa ne distrugă ca popor.

„Am ajuns la pragul de jos al demnităţii naţionale !”

Asociaţia Profesorilor de Istorie din Neamţ solicită printr-o scrisoare deschisă să se prevadă în planurile-cadru de învăţământ, la toate clasele, începând de la a V-a şi până la a XII-a, indiferent de profil şi filieră, a două-trei ore de istorie. O altă cerere este introducerea ca probă obligatorie la examenul de bacalaureat la toate profilele şi filierele de la nivel liceal. Între cele şapte puncte se cere refacerea curriculei de istorie – programele pentru clasele de la a IV-a la a XII-a, cu respectarea principiului cronologiei istorice care să includă şi referiri la valori şi simboluri perene româneşti, la rolul Bisericii în istoria naţională şi principalele etape ale culturii româneşti. Propunerile lansate în dezbatere publică de Ministerul Educaţiei cu privire la planul-cadru pentru învăţământul gimnazial nu îi mulţumesc în niciun fel pe profesorii de istorie. Asociaţia reprezentativă a dascălilor care predau această disciplină în judeţul Neamţ a luat atitudine printr-o scrisoare deschisă în care condamnă „dezinteresul total faţă de problema formării conştiinţei naţionale la tineri, faţă de valorile naţionale şi universale, faţă de memoria identitară”. Cea mai mare doleanţă a profesorilor este introducerea a minim două ore de istorie pe săptămână în planul-cadru al învăţământului la gimnaziu, o cerinţă care nu este respectată în nici una din cele trei variante propuse de Ministerul Educaţiei pentru clasele V-VII. „Nu este nici prima, nici ultima acţiune pe care o facem. În septembrie am avut un proiect la care au participat oameni de seamă, istorici, profesori universitari care s-a finalizat cu Memorandum-ul de la Neamţ , unde s-au identificat carenţele educaţionale provocate de numărul redus de ore de istorie pentru învăţămîntul gimnazial şi liceal. Acel apel nu a avut rezultat, am lansat şi această scrisoare deschisă şi am consulatat şi colegii din ţară, iar marţi, 12 ianuarie voi trimite punctul lor de vedere la minister”, spune Elena Preda, inspector şcolar şi cadru didactic la Colegiul Naţional Ştefan cel Mare din Târgu Neamţ.

„Sunt tăiate elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria”

Profesorii din Neamţ susţin că au încercat să aducă toate argumentele posibile pentru reintroducerea a măcar două ore de istorie pe săptămână la gimnaziu, însă eforturile lor au fost în zadar. „Suntem singura ţară din Europa unde istoria se predă o oră pe săptămână, România a ajuns la pragul de jos al demnitătii naţionale. Ultima dată au fost două ore în anul şcolar 1995-1996, acum 20 de ani. Pe noi ne deranjează că sunt tăiate exact elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria. Acum văd că apar probleme şi cu limba latină. […] Nu este nici prima, nici ultima acțiune pe care o facem. În septembrie am avut un proiect la care au participat oameni de seamă, istorici, profesori universitari care s-a finalizat cu Memorandum-ul de la Neamț, unde s-au identificat carențele educaționale provocate de numărul redus de ore de istorie pentru învățămîntul gimnazial și liceal. Acel apel nu a avut rezultat, am lansat și această scrisoare deschisă și am consulatat și colegii din țară şi voi trimite punctul lor de vedere la minister”, spune Elena Preda, inspector școlar și cadru didactic la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț.
––––––––––––
[1] Mădălina Corina Diaconu http://www.cunoastelumea.ro/ne-asteapta-zile-bune-se-reduc-orele-de-romana-istorie-si-geografie-si-se-scoate-limba-latina-din-scoli/
[2] informatia-zilei.ro
[3] hotnews
[4] huffingtonpost.com
[5] sondaj realizat de „Roper Public Affairs pentru National Geographic Society”.
[6] Florin Jbanca http://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/revolta-profesorilor-istorie-plecat-neamt-am-ajuns-pragul-jos-demnitatii-nationale-1_5693f00937115986c661416a/index.html

Sursă: http://www.art-emis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Coco Chanel: „Femeia trădează într-un singur sens, acela al simţurilor”

Coco Chanel: „Femeia trădează într-un singur sens, acela al simţurilor”

Burghezele miliardare, amantele neliniştite, metresele exigente, în căutarea unei armonii vestimentare, i-au cerut acestei femei lipsite de bani să facă din eleganţă şi lux unica ei chemare în viaţă. Coco Chanel a revoluţionat moda. A murit într-o zi de 10 ianuarie, 1971.

Un articol de Monica Andrei|9 Ianuarie 2015

În 19 august 1883, Jeanne Devolle a născut în mare grabă, în azilul “Maison-Dieu” din Saumur, o fetiţă. Lăsată să aleagă, o călugăriţă îi pune prenumele Gabrielle. Pe actul de stare civilă, tatăl e absent, ca şi în viaţă. O îmbrăţişa, o săruta, îi promitea mamei că o ia în căsătorie, apoi dispărea într-o călătorie. La şase ani, fata rămâne orfană.Tatăl aventuros, care avea darul vorbirii şi o imaginaţie bogată ce fermeca toate femeile din Saumur, îşi duce fetiţele la mănăstirea Aubazine.

Surorile cresc şi învaţă într-un decor cu ziduri din piatră, unde singura bogăţie erau nişte cărți. Duminicile, elevele plecau pe jos până la colinele Coiroux unde admirau un peisaj împădurit, o clopotniţă cu un mozaic misterios şi figuri încremenite în piatră. Toate derivau dintr-o singură cifră: cinci. Misterul a tulburat-o profund pe Gabrielle Chanel. Îşi va aminti peste ani despre cifra puternică în jurul căruia se va clădi averea unui imperiu şi un nume de parfum.

Un început există în toate. Gabrielle Chanel trăia într-o epocă a frumuseţilor rubensiene, când trupul slab producea oroare, iar plăcerile stomacului dominau. Şi cea mai modestă femeie ştia că o masă bună cerea iubire, odihnă, visare, şi viziunea calmantă a suprafeţei albe: faţa de masă. Este primul lucru pe care Gabrielle îl coase, în vacanţă, la mătuşa Julie. Apoi învaţă să facă primele pălării, să împodobească un corsaj cu o batistă, abil şifonată şi zdrenţuită în chip de garoafă, şi să scoată dintr-un cupon de pânză gulere şi manşete.

Totul părea perfect; lumina tăciunilor din fierul de călcat se îmbina cu vinul sângeriu din asfinţitul ce săruta fereastra casei mătuşii. Aici, orfanele de la Aubazine au regăsit un cuvânt pe care anii de la mănăstire îl goliseră de sens: acasă. Împreună cu sora sa, Gabrielle cosea minunat. La toate acestea se adaugă trei detalii, care aveau să-i rămână pe veci în minte mai târziu: gulerul colegilor de pe strada Liceului, cravata lor înnodată ca o rozetă şi negrul bluzei.

Adevărul ascuns al lui Coco

Trecerea de la prăvălia specializată în trusouri şi îmbrăcăminte pentru bebeluşi la viaţa de noapte din Moulin, dominată de locotenenţii Regimentului 10 Vânători, nu s-a făcut fără şovăieli. De aici, ajunge la La Rotonde, un local care n-avea farmecul celebrului Moulin Rouge. Era departe şi de acele localuri de „café concert” îndrăgite de Toulouse Lautrec.

Bruneta cu fizic neobişnuit, cu privire gravă, melancolică și gât lung era când de o timiditate de fată de pension, când de un tupeu infernal. Gabrielle închiriază o cameră în apropiere, învaţă să se machieze, să danseze, să cânte. Împrumută o rochie neagră cu paiete, mulată pe corp, destul de decoltată, cam scurtă, căreia îi coase un volan din tul ce se evaza până la jumătatea gambei. O rochie care nu aparţinea niciunei ţări, niciunei epoci, niciunui trecut… Noua angajată ştia două cântece, dar “Ko ko ri ko” era cel purtător de noroc. Militarii dornici de distracţie o aplaudau şi tot ei bisau: „Coco”.

Traia în culisele visului ei. Nu spectacolul reuşitei atrage atenţia, ci arta de a face din ea o persoană de nepătruns şi consecvenţa de a ascunde în puşcăria minţii ei trecutul. Pentru că, adevărul despre om e mai întâi ceea ce ascunde el şi apoi ceea ce se vede.

Gabrielle se simţea bine printre aceşti spectatori înfierbântaţi, căci nu avea în cap alte idei şi alte ambiţii decât să izbutească, să reuşească, să pună capăt unei stări de inferioritate ce-i măcina sufletul. Fumatul, reluatul în cor al cupletelor, băutul din picior şi în masă peste măsură, ambiţiile ecvestre, bombardatul cântăreţei cu sâmburi de cireşe erau ritualurile serii. Cu dorința ei inflexibilă de a ajunge cineva, de a ieși la luminile rampei într-un spectacol de operetă, ajunge până la urmă să facă pălării şi rochii.

Noroc în meserie, deziluzii în amor

Dacă îmbăcămintea a fost centrul existenţei ei, în dragoste, a cunoscut numai deziluzii. Gabrielle se mută la Paris unde îi descoperă pe Debussy, Proust, Renoir, Bonnard. A ştiut să recunoască talentul celor mai notabili artişti găsind în rândurile lor prietenii de care s-a simţit onorată. Barbaţii care i-au atins sufletul, bogaţi şi celebri, artişti boemi, au decis altfel. „Calica ta mă face să mor”, striga printr-o scrisoare câte o mamă de băiat înstărit, cu rang în societate. Şi aceste mame burgheze făceau parte din elegantele Parisului ce purtau pălării imense şi rochii grele pe corp, pantofi înguşti, cu tocuri înalte, ce le împiedicau mersul. Din ale lor saloane, ele erau cele care adulmecau „nelegitimele”. Pentru ele, Chanel avea ceva de amazoană. Universul ei nu semăna cu a lor: copiii, familia, bijuteriile, salonul, moda şi… nimic. Totuşi, ele aveau dreptul la întâlniri incognito şi amoruri ratate, de care să nu ştie lumea, pentru că ar fi făcut subiectul unei rubrici de scandal care trebuia evitată.

Chanel

Gabrielle Chanel trăieşte într-o epocă crudă, o Belle Epoque a altora şi vrea să se impună. Étiennne Balsan nu a introdus-o niciodată în societate. Cuceritor, prin manierele de prinţ ale cărui regat era format din cai, avea casa lui, departe de privirea lornioaneleor, nevestelor virtuoase, văduvelor de temut. Totuşi, îşi permitea pe lângă Gabrielle câte o metresă care afirma în gura mare că bărbaţii francezi ştiau să facă dragoste bine.

Oftează în gând şi-şi vede de munca ei. E convinsă că „pentru o femeie, a trăda nu are decât un singur sens: exact acela al simţurilor”.

Iubea, era iubită, avea 28 de ani. Ce mai conta? Arthur Capel, zis Boy, o dezamăgeşte profund. Bastardul unui bancher, plin de bani, o iubeşte la nebunie şi se însoară cu o doamnă care are o sută de kilograme; apoi îşi vede de sport, cai şi domnişoare care nu visau decât succese şi bani.

Împreună au pus bazele imperiului Chanel. Nu au renunţat niciodată unul la altul. Regina modei decide să facă pălării pentru prietenele lui. Şi-a dorit cu ardoare să se căsătorească cu Boy, dar el a venit într-o zi la ea, deja căsătorit. Insă rămâne singura lui confidentă.

Arthur Capel o introduce în lumea teatrului. Face costume şi pălării pe care le împodobeşte, pentru că numai ea ştia că „podoaba nu e decât un reflex al inimii”; Picasso semnează decorul.
Toate relaţiile ei sentimentale se terminau după caz – comedie sau dramă – cu uşi trântite, strigăte (M-am săturat!”, anunţul unei despărţiri definitive…); și totul se relua de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa au durat jumătate de veac. Niciunul n-a cerut-o de nevastă.

Întâi războiul, apoi căsătoria lui Boy o determină să fie liberă de tot, de bărbaţi, de dragoste. A avansat, a muncit, s-a înconjurat de oameni mari: Picasso, Jean Cocteau, Max Jacob, Misia Sert. A avut prietenii lungi cu bărbaţi care au iubit-o: Braque, Teriade, Pierre Reverdy; apoi a aflat despre moartea lor din ziare.

„Negrul nu se demodează niciodată”

Formată, descoperită de bărbaţi, această fiinţă pasională a muncit toată viaţa pentru femei. Fiecare dintre colecţiile ei era o enigmatică întoarcere în trecut, o modalitate de a-şi masca trecutul, acel trecut despre care nu vorbea niciodată. Minciuna confecţionată învinge. „Părinţii mei erau oameni obişnuiţi care se luptau cu pasiuni obişnuite”, îi spune Gabrielle unei prietene din copilărie. I-a minţit pe ziariştii care o descoseau, pe scriitorii care doreau să-i scrie memoriile, pe prietenii care nu-i cereau nimic.

Viaţa ei abundă în contraste. A acumulat o imensă avere din munca ei cu acul.

Părea invincibilă, iar magia strălucirii şi extraordinarea ei seducţie au contribuit la succesul a ceea ce a întreprins. Îmbrăca o haină bărbătească şi sublinia latura feminină. Într-o zi, aragazul a făcut explozie, i-a ars părul, iar foarfeca a reparat ce se mai putea. Inventând o pieptănătură nouă şi păr scurt, creează o modă. Adoptă pentru ea un guler şi cravata panglică. E altceva în epocă şi e pe loc imitată. Gulerului îi adaugă o cravată din crêpe de Chine şi decide să se îmbrace în negru pentru că, spunea ea, “negrul nu se demodează niciodată”.

Odată cu ea se naşte în istoria costumului taiorul negru, cu acelaşi guler şi cravată. De atunci, devine stil vestimentar: Chanel! Soţia preşedintelui american asasinat, Jackie Kennedy îmbrăcase la Dallas un taior Chanel în anul de doliu. Era mândră. Moda ei trăieşte singură şi nu are decât un drept, cel al prezentului asupra trecutului. Scotocea prin dulapurile amanţilor în căutare de idei noi. Din croiala bluzei marinăreşti şi din materialul de genul “puloverul rândaşilor” realizează un model prin care trupul era sugerat. Adaugă fusta dreaptă, lungă, atât cât să se vadă gleznele pe stradă; devine ţinuta momentului.

Prin invenţiile ei în modă, încet, încet dispărea o epocă. Îmbogăţiţii cumpără orice, dar mai ales când e vorba de lux. Coco Chanel a făcut costume de baie cu chilot bufant, a fabricat rochii folosind jerseul ca material de lux şi a creat un parfum dupa o reţetă „împrumutată”.

Ajuns împărat, Napoleon promulgă o lege prin care interzice femeii din Franţa să îmbrace pantaloni, obligând-o să poarte rochie lungă. Legea stă în vigoare vreo 200 de ani. Gabrielle Chanel învaţă echitaţie, îmbracă şalvari, cu glezna la vedere, și urcă în şa bărbăteşte. A reuşit cu mândrie şi furie să uimească.

Un sfârşit discret…

În ultimii ani ai vieţii, era surprinsă stând în picioare, adormită în mijlocul camerei, conversând. Cu o pereche de foarfece în mână, pregătea cu gesturi de orb o haină pentru o femeie care nu exista. Avea 84 de ani, făcea crize de somnambulism şi continua să reziste. La 88 de ani, întorcându-se de la plimbare, într-o duminică (pentru că în cursul săptămânii muncea), s-a întins pe pat. Camerista nu reuşise să o convingă să-şi scoată pantofii. Motiva că era obosită.

În camera lăcuită în alb, de la Hotelul Ritz din Paris, avea un pat şi o noptieră pe care erau două obiecte: statueta Anton de Padova şi o icoană dăruită de Stravinski. Acesta era decorul în care a murit singură, în duminica din 10 ianuarie 1971. Pentru că suntem întotdeauna singuri când murim. Şi când scriem…

Sursă: http://www.ziarulmetropolis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Etichetat , , , , , , , , , | Un comentariu

Sufletul este veselie şi bucurie

Sufletul este veselie şi bucurie

bucuria-de-a-trai (1)

Oamenii au această idee că Dumnezeu nu e niciodată ilar, nu are umor, nu poate să râdă, şi că toată lumea trebuie să aibă o atitudine serioasă atunci când se referă la Divin. Vrei să ştii care este prima atitudine a lui Dumnezeu? Iat-o: “Este tot numai veselie şi bucurie”.

Din cele 5 atitudini (bucurie, dragoste, acceptare, binecuvântare şi recunoştinţă),  bucuria este prima. Nu vă luaţi prea în serios. Faceţi haz de voi înşivă. Daţi-le şi altora posibilitatea să facă la fel.  Cineva bine spunea: “O să te maturizezi în ziua în care ai făcut zdravăn haz de tine însuţi”. Fără voioşie şi bucurie nu există nimic. Veselia şi bucuria sunt Sufletul.

Sufletul este ceea ce voi numiţi veselie şi bucurie.

Veselie şi bucurie pură. Veselie şi bucurie fără sfârşit. Veselie şi bucurie nealterată, nelimitată, fără restricţii. Aceasta este natura sufletului. Un zâmbet este o fereastră spre sufletul tău. Râsul este uşa.

Dar dacă sufletul este aşa de bucuros, voi de ce nu sunteţi? E o întrebare minunată. Răspunsul se afla în mintea ta. Trebuie “să-ţi ieşi din minţi” pentru ca să fii bucuros, dacă vrei să eliberezi veselia şi bucuria care se află în inima ta. Inima voastră este coridorul dintre suflet şi minte. Veselia şi bucuria din sufletul vostru trebuie să treacă prin inimă, astfel “nu va intra niciodată în minţile voastre.”

Sentimentele sunt limbajul sufletului.

Dacă aveţi o minte închisă, ele se vor retrage în inimă. De aceea, când sunteţi foarte, foarte  trişti, spuneţi că vi se rupe inima.  Şi de aceea, când sunteţi foarte, foarte fericiţi, spuneţi că vă plesneşte inima de fericire.Deschideţi-vă minţile, permiteţi sentimentelor voastre să fie exprimate, să fie împinse în afară, iar inima voastră nici nu se va rupe, nici nu va plesni, ci va fi un canal prin care energia vieţii va curge liber în sufletul vostru. Veselia şi bucuria sunt viaţa care se exprimă. Curgerea liberă de energie a vieţii este ceea ce voi numiţi veselie şi bucurie.

Esenţa vieţii este Unimea – unimea cu Tot Ceea ce Există. Aceasta înseamnă viaţa: unitatea care se exprimă. Sentimentul de unitate este sentimentul pe care voi îl numiţi dragoste, de aceea în limbajul vostru se spune că esenţa vieţii este dragostea. Veselia şi bucuria sunt, prin urmare, dragostea care se exprima liber. Ori de câte ori exprimarea liberă şi neîngrădită a vieţii şi dragostei – adică, experienţa unităţii şi unimii cu toate lucrurile şi cu toate fiintele conştiente  – este interzisă sau limitată prin orice circumstanţe sau condiţii, sufletul care este veselia şi bucuria însăşi nu se exprimă pe deplin. Veselia şi bucuria neexprimate pe deplin reprezintă sentimentul pe care voi îl numiţi tristeţe.

Dar cum poate sufletul să fie trist, dacă esenţa lui este voioşia? Deoarece aţi înţeles greşit natura universului. Deoarece încă vezi lucrurile ca separate. Nimic nu este separat. Nu există nimic în Univers care să fie separat de altceva. Fierbintele şi recele sunt acelaşi lucru, în grade diferite. Tot aşa sunt şi tristeţea şi veselia. Tristeţea şi veselia sunt doar două nume. Ele sunt cuvinte pe care le-am folosit pentru a descrie niveluri diferite ale aceleaşi energii. Expresii diferite ale Forţei Universale.
Aceasta este energia însăşi a vieţii, aceasta curgere pe care o numeşti tristeţe/veselie. Această energie poate fi exprimată într-un mod pe care l-aţi numit veselie şi bucurie permanentă. Asta deoarece energia vieţii poate fi controlată. Voi puteţi mări viteza vibraţiei de energie a vieţii, de la tristeţe la veselie şi bucurie aşa cum schimbaţi un termostat de la rece la cald. Dacă aveţi bucurie şi veselie în inimi, puteţi vindeca orice moment.

Dar cum să purtăm veselia şi bucuria în inimi, dacă ea nu este acolo? Este acolo. Nu puteţi simţi veselia până când nu o lăsaţi să iasă. Cum? Ajutându-l pe altul să o simtă. Lăsaţi să iasă bucuria care se afla înăuntrul altuia şi, în felul acesta, voi daţi drumul la bucuria care se află în interiorul vostru.

Puteţi realiza treaba asta cu ceva simplu, cum ar fi un zâmbet.

Sau un compliment. Sau o privire plină de dragoste. Prin aceste metode puteţi elibera veselia şi bucuria în celălalt, cât şi prin multe altele. Cu un cântec, cu un dans, sau cu mişcarea unei pensule, sau cu modelarea lutului, sau făcând vorbele să rimeze. Ţinându-vă de mână sau lăsând minţile să se întâlnească, sau sufletele să se împrietenească. O dată cu crearea reciprocă a orice care este bun şi frumos şi folositor.

Puteţi elibera veselia şi bucuria celuilalt prin toate aceste metode, cât şi prin multe altele. Prin a împărtăşi un sentiment, a spune un adevăr, a pune capăt furiei, a alina o judecată de valoare. Prin bunăvoinţa de a asculta şi bunăvoinţa de a vorbi. Prin decizia de a ierta şi alegerea de a lăsa să treacă de la tine. Prin hotărârea de a da şi bucuria de a primi. Îţi spun că există o mie de modalităţi de a elibera bucuria şi veselia în inima celuilalt. Există sute de mii de căi şi vei şti cum să procedezi în momentul în care te hotărăşti să o faci.

joy3

Du-te deci şi trăieşte astfel încât să poţi răspândi bucuria şi veselia în sufletul tău, să le simţi în inima ta şi să le cunoşti în mintea ta. Dumnezeu este viaţa la nivelul vibraţiei celei mai înalte, care este bucuria însăşi. Dumnezeu este tot numai bucurie şi veselie!

 Prietenie cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch

Sursă: http://www.astrodeva.wordpress.com

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

La praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos. „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit” de Elena Solunca Moise

La praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos. 

„Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”

de Elena Solunca Moise

mariabotnarublog

Începeam şirul sărbătorilor de iarnă cu cinstirea Sf. Mare Ierarh Nicolae, pe care-l vedem mereu ca un bătrân neobosind să aducă daruri fără ca cineva să-l fi văzut vreodată şi nici când sau cum anume o face. El împlineşte îndemnul lui Hristos: „Fiţi buni, cum Tatăl vostru Cel ceresc bun este!”. Vrednic fiu al unui popor „biruitor”, Sf. Nicolae îngenunchează răul cu binele făcut în taină desăvârşită şi îndeamnă a-i urma pilda fără să uităm că „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” sunt de la Dumnezeu, El o face prin sfinţii care ascultă lucrător voia Sa. Milostivirea curăţă păcatele şi face creanga de măr uscată să se împodobească alb cu florile iertării. A urmat sărbătoarea de lumină a Naşterii Domnului Hristos care fi-va cu noi „până în vecie!”, când am cântat cu păstorii, ne-am închinat cu magii, am privit steaua călăuzitoare care s-a ascuns când a ajuns deasupra peşterii care L-a primit în ieslea inimii pe Cel ce a venit să fie Lumina lumii. Plecând genunchii trupului şi sufletului ne-am rugat Maicii Preacurate şi Pruncului Hristos împărtăşindu-ne din bucuria sfântă mare cât întreaga istorie, căci timpul s-a făcut istorie, a căpătat sens – mânuirea, eliberarea de moarte. Am continuat cu cinstirea Sf. Vasile cel Mare,întâi stătătorul anului, deopotrivă sfânt şi geniu din a cărui moştenire sporim şi azi în duhovnicie, în bună iconomie a vieţii Bisericii şi pilduitoare petrecere a vieţii în mănăstiri după cele trei voturi: sărăcia, castitatea şi ascultarea. În a şasea zi a anului ne înclinăm cu reînnoită uimire în faţa Botezului Domnului, Epifania sau Teofania adică arătarea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu. În sfârşit, în a şaptea zi cinstim pe Sf. Ioan Botezătorul, cel care văzându-L de departe pe Hristos a mărturisit „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. A spus apoi cu smerenie „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”. Avea dreptate: Hristos Domnul nu avea nevoie să fie botezat pentru că,ştim prea bine, s-a îmbrăcat cu toate ale oamenilor, în afară de păcat pentru că anume a venit să ridice păcatul de pe pământ. Nu venise, deci, să i se ierte păcatele, ci El să ierte păcatele oamenilor. Şi totuşi, s-a supus cu smerenie pentru că, aşa cum avea să spună, „nu a venit să dărâme Legea, ci să o plinească”. Aşa era, sau ar fi trebuit să fie dar Legea devenise deşartă, golită de substanţa dătătoare de viaţă de către fariseii, care o propovăduiau gălăgios cu   vorba şi o încălcau cu fapta, consacrând pentru veacuri un comportament indemn. În acest pustiu, plinind cuvântul Domnului, Sf. Ioan Botezătorul glăsuia: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor…Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui.” Era mare nevoie de pocăinţă, îndreptare a căilor Domnului pentru că fariseii le strâmbaseră după voile lor pervertite, făcându-se idoli, obligând la închinăciuni şi jertfe, sfârşind în întunericul unei crize din care nu aveau nicicum ieşi urmând rătăcirile minţii lor. Nevoie absolută era de o îndreptare a căilor Domnului şi nu se putea face decât prin pocăinţă, printr-o schimbare a minţii, metanoia, adică întoarcere a ei spre Dumnezeu după ce, neascultându-L, s-a dat pe sine morţii; o schimbare a minţii urmată necesar de schimbarea modului de a fi orientat spre Domnul, Dumnezeu. Spunea David: „Că Tu îmi vei aprinde făclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu”.

Faceţi roade vrednice de pocăinţă

Mai spunea acest apostol al pocăinţei că „Eu vă botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-l ştiţi, Cel care vine după mine, Care a fost înainte de mine şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”. Vorbele lui erau cele pe care Domnul Însuşi i le-a încredinţat: „Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este cel ce vă botează cu Duh Sfânt”. Botezul cu apă era spre iertare, cel cu Duh Sfânt este spre îndumnezeire. Fără de păcat fiind, Hristos nu avea nevoie să intre în apele Iordanului, dar apele împăcătoşite trebuiau curăţate şi intrarea Lui în apă le-a purificat împreună cu întregul pământ. A venit spre „plinirea Legii” care prin El a dăruit omului eliberarea de blestemul morţii la care singur s-a osândit din neascultare. Sf. Ioan a fost, în felul lui, şi primul mărturisitor pentru că a zis că nu-L cunoştea dar asculta de Cuvântul Domnului care i-a spus că peste Cel care va fi să vadă Duhul Sfânt coborându-se şi odihnindu-se acela va boteza cu Duhul Sfânt: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. A intrat Hristos în Iordan şi când Sf. Ioan înaintemergătorul s-a atins de capul Său cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât ca porumbel iar glasul Tatălui a înştiinţat întreaga zidire: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit.” Da, aşa e: Hristos a venit să sfinţească nu să se sfinţească. Iubirea pentru Dumnezeu-Fiul întrupat ca om nu se putea manifesta decât ca bună-voire pentru omul căzut spre a-l ridica la demnitatea dintâi şi, odată cu el, zidirea întreagă. Iubirea se face voire bună lucrătoare a poruncii lui Dumnezeu Tatăl care vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”, anume a Adevărului care ne face liberi, eliberaţi de moarte astfel încât „nimeni să nu piară”. Presimţea David când spunea că „Tu îmi vei aprinde făclia mea, Domnul, Dumnezeul meu va lumina întunericul din mine”. Sfinţii Părinţi spun că fără pocăinţă nu poate exista iertare, fiindcă omul rămâne încătuşat în întunericul interior. Pocăinţa poate fi înţeleasă şi ca o formă supremă a iubirii – a lui Dumnezeu pentru om căruia îi arată calea regală a eliberării spre a-şi lucra asemănarea cu el; a iubirii omului pentru Dumnezeu care vede în pocăinţă singura şansă de împăcare cu Cel în faţa căruia a greşit. Fără pocăinţă nu poate exista iertare şi pentru că păcatul e împietrire a sufletului în cădere, pocăinţa fiind singura posibilitate de a întoarce căderea spre ridicare, cum facem la metanie când ne plecăm fruntea şi apoi o înălţăm spre lumina care ne primeşte ca o binecuvântare. De la el deprindem că pocăinţa trebuie să fie adevărată şi se cunoaşte după fapte, îndemnând mustrător: „faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”. Aceste roade sunt cele ale unui nou mod de a fi în respectul poruncilor divine, desăvârşite în porunca Iubirii dată de Hristos; între ele reţinem curăţenia sufletească, iertarea, smerenia, îngăduinţa, blândeţea, îndelunga-răbdare, încununate de fapta bună făcută în numele Domnului.

Cu şase luni mai mare decât Mântuitorul, preţios dar al rugăciunilor înălţate de Zaharia şi Elisabeta, Sf. Ioan înaintemergătorul l-a cunoscut pe Hristos încă din pântecele mamei sale, l-a propovăduit râvnitor spunând că, după el, vine Cel ce este mai mare şi „căruia nu-i sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea leg încălţările…El vă v-a boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Desfăşurarea faptelor îngăduie să transpară o anumită coerenţă tainică a vieţii spirituale atunci când după botezul lui Ioan urmează cel al lui Hristos. Puntea între cele două este smerenia care i-a fost răsplătită Sf. Ioan Botezătorul , fiindu-i dat să-L vadă şi să-L recunoască pe Hristos. Să ne amintim că, la început Sf. Ioan s-a sfiit să-L boteze însă, după ce i-a spus Hristos, a făcut cuvenita ascultare şi ea o recunoaştere a Celui care trebuie să fie ascultat chiar şi de „cel e mai mare dintre cei născuţi din femeie”. Botezându-ne, la rându-ne, mărturisim „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, ne-am însuşit un mod de a gândi şi a fi urmând porunca „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Aşa făcând, să stăruim a da viaţă unei alegri demne de chipul care e întipărit în adâncul cel mai adânc al sufletului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Sf. Ioan care îl precede pe Hristos deschide cale celor care vor să-I urmeze Lui, ctitorind un nou rost al vieţii spunând ca odinioară Sf. Ap. Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

… S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu

Urmând Legea, Hristos a intrat în apele Iordanului şi atunci cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel şi s-a odihnit deasupra lui Hristos iar Tatăl a înştiinţat; „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit”. Să ne amintim că tot un porumbel a vestit lui Noe încetarea potopului, semn al iertării lui Dumnezeu. Acum e mai mult decât iertare, este mântuire, eliberare şi biruinţă asupra morţii. După botez, Hristos a început să propovăduiască cu aceleaşi cuvinte „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Pocăinţa nu este, nu este nu poate fi scop în sine lunecând repede spre forme maladive, ci este lucrătoare numai având un scop – întâmpinarea împărăţiei lui Dumnezeu, despre care însuşi Mântuitorul vorbeşte în câteva dintre parabolele Sale. Şi totuşi, Sf. Ioan Înaintemergătorul a avut un moment de cumpănă când a trimis la Hristos să întrebe dacă El este Cel care trebuie să vină sau mai trebuie să aştepte. Răspunsul este unul al faptelor: „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte”; toate semne neîndoielnice ale restaurării condiţiei umane.

După Botez, Hristos a postit patruzeci de zile, apoi trei zile a flămânzit după care a fost ispitit de diavol în pustia Carantaniei. Răspunsurile Sale vin   să preîntâmpine, într-o înlănţuire binecuvântată, porunca Iubirii pe care ne-o va dărui mai târziu. Mai întâi se spune limpede „Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. Nu este negată, nici pe departe, importanţa pâinii de toate zilele pe care o cerem în rugăciunea Împărătească, ci este desăvârşită prin cuvântul Domnului care se face pâine a vieţii celei veşnice. Este lecţia pe care ne-au lăsat-o moştenire primii părinţi care neascultând de Domnul s-au făcut intrare morţii şi reţinem că nu se cade a da ascultare diavolului chiar atunci când e binevoitor; sau mai ales atunci. Oare nu el a spus Evei că nu vor muri dacă gustă din pomul cunoaşterii binelui şi răului? Urmează a doua ispită „Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, adică să cunoşti rostul tău anume de rob al lui Dumnezeu şi să-l împlineşti fără a lăsa trufia să te ducă în pustiul deşertăciunii cu amăgirile ei. Cât de minunată şi aducătoare de mântuire este mărturisirea sinceră a acestei condiţii ne-o arată Preasfânta Fecioară Maria care a spus îngerului venit să-i vestească dumnezeiasca întrupare: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În sfârşit, ultima ispită le recuperează şi întrece pe celelalte iar răspunsul e pe măsură şi ne-ar fi de folos să-l rostim în fiecare zi: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui Unuia singur să-I slujeşti”. Atunci demonul a dispărut în hăul de unde a apărut şi, în locul lui au venit îngerii. Închinare şi slujire, împreună cuvânt şi faptă roditoare în ascultarea lucrătoare spre eliberarea de toate capcanele pe care diavolul nu oboseşte să ni le întindă la fiecare pas. Iar Hristos a fost ascultător Tatălui ceresc în toate până la moarte prin răstignire urmată de Înviere şi Înălţare după care, din nemărginit-ai Iubire l-a trimis pe Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului” care este pretutindeni şi pe toate le împlineşte. Ca un corolar, pe şase august, când cinstim schimbarea la Faţă a Mântuitorului, glasul Tatălui îndeamnă: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultaţi!”. Să-L ascultăm pe Fiul lui Dumnezeu ca să învăţăm cum să facem voia Celui care a făcut „cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”.

Pe frontonul templului lui Apollo scria Gnothi Seauton- Cunoaşte-te   pe tine însuţi şi Socrate a aşezat aceste cuvinte la temelia culturii europene a cărei evoluţie tinde astăzi spre secularizare pentru adoptă ca măsură exclusivă „omul”. Hristos ne cheamă să căutăm, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Şi această împărăţie a lui Dumnezeu, încredinţează Sf. Ap. Matei este în noi înşine şi are chipul Celui ce ne-a făcut din pământ şi a suflat peste noi Duh Sfânt, reînnoindu-L prin Fiul Său a cincizecea zi de la Înviere din morţi când „a călcat cu moartea pre moarte”. Din toate cele câte le caută omul în timp şi spaţiu, nu odată rătăcind, singură „împărăţia lui Dumnezeu” este vrednică a fi dorită cu ardoare şi urmărită cu stăruinţă Spre ea ne poartă pocăinţa, îngemănare a cunoaşterii de sine   şi zidirii, urmând neabătut pe Hristos, Biruitorul morţii, Cel prin care, spun colindele, şarpele a fost ucis pentru totdeauna iar, „raiul cel închis poarta şi-a deschis” spre înnoirea întregii noastre firi.

Sursa: http://www.ziaristionline.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Nu renunta niciodată la visele tale! Dar niciodată!

Nu renunta niciodată la visele tale!                        Dar niciodată!

23-05-01

15 motive pentru a continua să faci ceea ce iubești, indiferent de ceea ce spun cei din jurul tău.

1. Winston Churchill a rămas repetent în clasa a şasea și a pierdut toate competițiile electorale pentru funcții publice până când, la vârsta de 62 de ani, a devenit prim-ministru. Mai târziu, avea să scrie: “Nu renunța niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată – în nimic, mare sau mic, măreț sau neînsemnat. Nu renunța niciodată cu excepţia cazurilor în care o faci pe considerente de onoare sau de bun simţ Niciodată, niciodată, niciodată – nu renunța niciodată.”

2. Thomas Edison era considerat de către profesorii săi “prea prost pentru a învăța ceva”. A fost concediat de la primele două locuri de muncă pentru ca era “neproductiv”. Ca inventator, a avut 1.000 de încercări nereuşite până să inventeze becul. Când un reporter l-a întrebat “Cum v-aţi simţit eșuând de 1.000 de ori?”, Edison a răspuns: “Nu am eșuat de 1000 de ori, ci becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi”.

3. Albert Einstein nu a vorbit până la vârsta 4 ani şi nu a citit până la 7 ani. Părinţii au crezut era debil mintal, iar unul dintre profesori l-a descris ca fiind “lent la minte, pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat din şcoală şi i-a fost refuzată admiterea la Scoala Politehnică din Zurich.

4. Louis Pasteur a fost un elev mediocru, iar la lucrarea de licenţă s-a clasat pe locul al cincisprezecelea din 22 de studenți la chimie.

5. Henry Ford a dat faliment de cinci ori înainte de a reuşi cu Uzinele Ford.

6. Walt Disney a fost concediat de către un editor de ziar deoarece era “lipsit de imaginaţie şi de idei bune”. A dar faliment de mai multe ori înainte de a construi Disneyland.

7. Fred Astaire a fost catalogat astfel de către directorul MGM în fața căruia, în 1933, a dat primul test: “Nu poate juca. Nu poate cânta. Uşor chel. Poate dansa puțin”. Mai târziu, avea să spună: “Cu cât urci mai sus în carieră, cu atât îți sunt permise mai multe greșeli. Iar odată ajuns în vârf, dacă faci suficiente greșeli, acesta este considerat a fi stilul tău”.

8. Sidney Poitier a fost “răsplătit” astfel de către directorul de casting după prima sa audiție: “De ce nu te oprești din a face oamenii să își piardă timpul și nu te duci să te faci spălător de vase sau ceva?”. A fost momentul în care, îşi aminteşte Poitier, a decis să își dedice viaţa actoriei.

9. Charlie Chaplin a fost iniţial respins de către şefii de la Hollywood pentru că pantomima sa a fost considerată “un nonsens”.

10. Beethoven mânuia penibil vioara, iar profesorul său a spus despre el că “nu există nicio speranţă să devină compozitor”.

11. Van Gogh a vândut doar o singură pictură în timpul vieţii sale. Şi chiar și aceasta surorii unuia dintre prietenii săi. Acest lucru nu l-a oprit să continue să picteze peste 800 de lucrări.

12. Rodin era considerat cel mai slab elev din școală, iar tatăl său s-a exprimat tranșant: “Am un idiot drept fiu”. A fost respins de trei ori la admitere la Ecole des Beaux-Arts.

13. Stravinsky a fost a izgonit din Paris de către critici și de către publicul furios după premiera operei “Încoronarea primăverii”.

14. Jack London a primit şase sute de respingeri din partea editorilor înainte de a vinde prima sa poveste.

15. Jerry Seinfeld “a înghețat” pe scena clubului în care a avut loc prima sa reprezentație și nu a fost capabil să scoată vreun cuvânt. Batjocorit de public, a revenit noaptea următoare şi și-a terminat numărul în aplauze frenetice.

005

Sursa: http://www.webcultura.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Un comentariu

Cheorghe Constantin Nistoroiu: Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea

Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Radu Preda - Jurnal cu Petre Ţuţea

Jurnal cu Petre Ţuţea (Bucureşti, Editura Lumea Credinţei, 2015).

„Ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!”.(Petre Ţuţea).

Radu Preda s-a născut la Galaţi, în anul 1972. După studii strălucite în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti, continuă jurnalistica la Academia Evanghelică de Presă de la Frankfurt pe Main, iar la Heidelberg, Paris şi Roma studii doctorale. Devine conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, apoi fondator şi director al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER) şi preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (I.I.C.C.M.E.R.). A publicat: „Jurnal cu Petre Ţuţea” (1992) şi a condus revista „Renaşterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, iar alături de scriitorul creştin Costion Nicolescu, editează revista „Deisis” a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală; „Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere” (1999); „Comunismul. O modernitate eşuată (2009); Ortodoxia şi ortodoxiile. Studii social-teologice” (2010). Jurnalul cu şi despre Petre Ţuţea este scris la 18 ani de adolescentul Radu Preda şi, devenit doi ani mai târziu Cartea sa de debut, poate chiar şi de referinţă. Sub îndrumarea şi binecuvântarea părintelui Anania, Radu Preda are şansa de a deveni ucenicul intermediar al neliniştilor metafizice ale Zorilor mistici ortodocşi, asumate de marele Gânditor creştin Petre Ţuţea, adunate apoi sub forma unui scenariu iniţiatic, numit învăţătura prin învecinare. Scenariul propriu-zis se desfăşoară pe două căi: una a dialogului, cea a unui fluviu imens, înzestrat cu o multitudine de aflueţi, curgând ba limpede şi tumultos, ba lin şi armonios; cealaltă cale, întinsă peste simţirea ucenicului ca o culme tainică a tăcerii, a meditaţiei, străfulgerată de uimire, amplificată de fascinaţie, de bucurie, de iubire.

Jurnalul cu Petre Ţuţea aşează Ucenicul şi Maestrul, autorul şi Gânditorul-autor într-o lumină pură, filocalică, românească. Toate visele, năzuinţele, crezurile şi împlinirile lui Ţuţea erau întru desăvârşirea creştină a Naţiei sale. Iată unul din visele sale rare: „Visam o republică religioasă, ceea ce era o absurditate. Religia este legată de aceste două mari principii: principiul monarhiei şi principiul ierarhiei. Călcate acestea, realizează spiritul de cireadă umană. Eu raportez religia şi la cantitatea de ordine etico-socială posibilă prin prezenţa ei. […] Religia creştină are o virtute pe care n-a avut-o nici un sistem filosofic în istorie: egalitatea absolută, nedemagogică, a oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt oameni. Creştinismul nu e depăşit în istorie de nimic… E mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon. […] Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am proiectat forme de rânduire socială. Uite, în republica lui Cicero poate trăi oricine. În a lui Platon, mai mult el. Că oamenii pot trăi şi în state anapoda, vezi Uniunea Sovietică. […] Până acum, în Europa geniul politic nu l-au avut decât latinii şi geniul filosofic grecii, iar germanii au fost copiişti zeloşi. Platon, făcându-şi sieşi republică, a arătat că a avut numai geniu filosofic, iar nu şi politic. Dovadă că drept grecesc nu există, în timp ce drept roman e o perfecţiune a ordinii.” (op. cit. p. 25, 70,30).

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul primeşte existenţa ca dar divin, dar împlinirea vieţii, desăvârşirea ei se atinge doar prin fascinaţia şi sfinţenia dăruirii de sine către semeni, astfel, ca în reciprocitatea dăruirii să redevenim Daruri întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam. Dăruirea de sine cu bucurie curată este o aleasă împlinire de sine. Petre Ţuţea este „Fiul risipitor” al Cerului, care a dăruit tuturor celor chemaţi, lumina Harului lui Dumnezeu, împărtăşită prin mireasma sufletului său aprins. Plinătatea vieţii creştine este o permanentă dăruire de sine, jertfă care înmugureşte, înfloreşte şi rodeşte în taina Crucii. Puterea Crucii îşi trage seva din iubirea lui Hristos şi din susurul de credinţă şi tezaurul de virtuţi al Strămoşilor. Petre Ţuţea este expresia binecuvântată a dăruirii de sine. Petre Ţuţea este unitatea de măsură apologetică a Românismului. Gândirea lui Petre Ţuţea prin varietatea expresiilor, aşează unitatea cugetului său creştin într-o pluralitate şi diversitate de fenomen mistic ce fascinează permanent. Iubirea sa pentru Dumnezeu şi Neam transcende într-o varietate de daruri. Exprimarea sa caldă, profundă, autoritară, atrăgătoare ţese o varietate de forme asemănătoare instrumentelor şi sunetelor lor, care propagă vieţii o simfonie unitară, uluitoare, a cărei notă fundamentală irupe în suflet ca o liturghie a trăirii minunate. Întreaga sa cultură ortodoxă, izvorâtă din forţa vitală a Tradiţiei, pusă într-un raport existenţial cu Creatorul este transmisă cu o fineţe interpretativă ce reflectă adâncimea mistică a sufletului său dogoritor. Datinile, tradiţiile religioase, obiceiurile şi folclorul circumscrise Credinţei ortodoxe au dat forţa moral-spirituală a identităţii noastre. Petre Ţuţea nu este doar „Mitropolit de Aiud”, ci şi Patriarh al spiritualităţii noastre naţionaliste. Meditaţiile sale vibrante, străfulgerate de focul mistic, adâncimea smereniei, îi conturează aura unei noi dimensiuni a conştiinţei sale întru devoţiunea ei ortodoxă. Petre Ţuţea este prin adâncimea luminii sale teologice, prin seninătatea, calmul, cinstirea şi supracinstirea pe care le aduce Neamului şi lui Dumnezeu, un Model, un Pedagog, o Icoană ortodoxă: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.” (op. cit. p. 20)

Vorbind despre Generaţia sa de Vârf, desprinsă din şcoala inegalabilului filosof creştin Nae Ionescu, la rândul lui ţâşnit din profunda şi multimilenară înţelepciune a poporului dacoromân, musceleanul de aur, Petre Ţuţea se justifica liturgic: „ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român.” (ibid. p. 29). Petre Ţuţea este şi rămâne pentru noi un Apostol al spiritului naţionalist-ortodox. Însemnătatea culturii sale creştine expusă intrinsec filosofic, corelează perfecţiunea Gânditorului creştin prin excelenţă. Petre Ţuţea este un Tratat de pedagogie creştină, un Mărturisitor mistic al Teologiei ortodoxe, o Călăuză filocalică a Filosofiei hristice, o Lumină sofianică a Cuvântului divin. Petre Ţuţea, fiind un imediat, nu devine o posteritate legendară, el rămâne o flacără mistică ce arde filocalic şi veşnic în Candela ortodoxiei dumnezeieşti. Învăţătura sa vie, profundă, brodată pe un caracter de autoritate, specific doar Adevărului, îi conferă genialitatea ortodoxă fără egal ca luminător al gândirii filosofice a Religiei creştine. Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea este gânditorul mistic şi teologul fundamental prin excelenţă. Erudiţia sa alimentată din seva Hristică, prin suferinţa mistică acumulată în închisori, actualizează Ethosul, reînnoindu-l şi împlinindu-i fiinţa.

„Petre Ţuţea este singura minte genială întâlnită de mine în Balcani”. (Emil Cioran)

Petre Ţuţea este filosoful creştin fundamental al Culturii Ortodoxe a Duhului. Cultura sa pătrunzătoare îl situează într-o unitate de spirit, într-o sobornicitate ortodoxă, manifestată deplin şi dăruită aproape tuturor. „Creştin, Ţuţea realizează o punte de legătură între dialogul platonic şi dialogul apologetic… Dialogurile cu Ţuţea au o construcţie lirică şi cromatică. Ţuţea îmi dăruieşte o summa poetică a poveştilor lumii.” (ibid. p.50). Cultura sa enciclopedică şi suferinţa întru Hristos şi Patrie asumată în temniţele atee, poartă pecetea şi mărturia transfigurării sale pe calea creştinului autentic. Cultura spiritului autentic trebuie să se fundamenteze doar pe premise teologico-ortodoxe. În cadrul sistemului său filosofic, Ţuţea a pogorât Cerul peste neliniştile sale metafizice. Esenţa sa filosofică este de fapt o teologie ortodoxă a chintesenţei ancorată în specificul ei plenar, sofianic şi filocalic. Petre Ţuţea este Suma Sofianică a Filocaliei româneşti. Premisele gândirii sale creştine, provoacă uimirea, declanşează lumina şi devin atitudini răsfrânte în concluzii eminente. Cultura Duhului care sălăşluieşte în el, îi întregeşte Opera gândirii pe care o expune ca pe o simfonie de mare virtuozitate. Filosofii creştini de talia lui Ţuţea sunt nişte Vulcani ai gândirii ortodoxe, a căror erupţie din plinătatea focului trăirii lor mistice, fascinează o lume care-i vede în magnifica lor strălucire. La rândul său, gânditorul creştin Petre Ţuţea este fascinat de aura Sfântului-străvechi ideal de viaţă hristic-ortodoxă, în context general, iar în mod expres în persoana Marelui Apostol Pavel: „Pavel este cât toată Mediterana”. Dacă lumea în cursul ei istoric s-a închinat Idealului ca întrupare: înţelepciunea antică prin prooroci şi profeţi, chipului martiric, icoanei sfântului, ipostazei de erou-semizeu, de cavaler trac sau medieval, de erudit-enciclopedic, de pedagog creştin, de duhovnic mistic, de înaltă demnitate aristocrată, Sfinţenia însă a rămas în toate ipostasurile ei doar sub chipul umano-divin, ca ideal al viitorului transcendent. Toate modelele sunt călăuzitoare creştinilor, dar de urmat trebuie să-i urmeze doar pe Sfinţi. „Cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. E posibilă minunea ca o faptă a lui, dar la geniu nu. Geniul face isprăvi, nu minuni… Dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română…” (ibid. p. 75)

Drumul lui Petre Ţuţea pe pământul dacoromân a fost cel al unui Român, cel al unui Creştin ortodox, cel al unui Model de Călăuză spirituală şi Pedagog creştin. „Calitatea de model, spune tânărul autor, dar destul de matur în gândirea sa creştină, Radu Preda, poate fi atribuită unei existenţe atunci când omul, în loc să fie reflexul luptei pentru existenţă, este reflexul luptei mai înalte: acea pentru mântuire… Or, în planul credinţei, al iconomiei bisericeşti, modelele, căile prin excelenţă ale transcendenţei, sunt sfinţii; iar printre noi, şi la scara noastră laică, modele sunt mărturisitorii, cei care fac legătura, în conştiinţa teoretică, între cer şi pământ. Mărturisitor, Ţuţea este un exemplu de « călugărie albă »: deprins cu o existenţă minimă în închisoare, Ţuţea a continuat şi în libertate, până la moarte, felul acesta de viaţă, în care nu de puţine ori asceza se intersecta cu sărăcia, iar aceasta comunica cu mizeria şi nevoia. ” (ibid. p. 55). Înfrumuseţat cu un vibrant foc naţionalist creştin, stârneşte emoţie serafică în cei care-l cunosc direct sau indirect, prinzându-ne pe toţi într-o reală admiraţie şi meditaţie mistică. Petre Ţuţea nuanţează filocalic mistica Adevărului, esenţele spiritului: Dumnezeu, Omul, Viaţa şi Mântuirea. Toată viaţa şi întreaga sa cultură alcătuiesc un Tratat al neliniştilor matafizice înmugurite în Zorii purpurii ai Ortodoxiei. Călăuza lui Petre Ţuţea a fost întotdeauna Adevărul revelat. Întreaga sa trăire este un prinos adus Străbunilor, prin independenţa milenară a spiritului lor strămoşesc.

Petre Ţuţea, nu numai că a fost, dar el este şi va fi pururea.

Fără asentimentul din lăuntru al fiinţei noastre, ca persoane sau Neam, nu poate încolţi nici o marginalizare ori profanare din afară. Lupta împotriva îngenuncherii ca naţie şi urcuşul spiritual pentru devenirea ca fiinţă mistică a Neamului este stindardul sub care s-a înrolat filosoful Petre Ţuţea şi Generaţia sa de aur. Această înflăcărată luptă patriotică este anticipată şi admirabil versificată de poetul britanico-indian Rudyard Kipling (1835-1936), care a primit în anul 1907, premiul Nobel, cu poezia « Dacă », poezie în care se regăseşte crezul mistic al Generaţiei lui Petre Ţuţea în vârtejul duşmanilor din lăuntru şi din afară: „De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău/ Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vine…/ De poţi, atunci când toţi te cred nebun şi rău/ să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;/ De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea,/ De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,/ Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea/ Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;/ De poţi visa, fără să te robeşti visării,/ De poţi gândi, fără să faci din asta un ţel,/ De poţi să nu cazi pradă nicicând dezesperării,/ Succesul şi dezastrul privindu-le la fel;/ De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,/ Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,/ De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine/ Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;/ De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,/ Iar tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut/ Şi-atuncea făr-a scoate vreo vorbă de durere/ Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput./ Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,/ Îl vei putea sili să-ţi mai slujească încă/ Numai cu străşnicia voinţei tale-ncât/ Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă,/ De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă/ Te poţi plimba cu regii fără a te-ngâmfa,/ De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,/ Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;/ Şi dacă poţi să umpli clipa trecătoare/ Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom: Al tău va fi pământul, cu darurile-i toate/ Şi ceea ce-i mai mult, să ştii, vei fi un OM!”

Notă: Îmi exprim mâhnirea şi indignarea pentru ilustraţia copertei, născută de Vasile Gorduz, care consider ca profanează Icoana Mărturisitorului ortodox cu chipul său minunat Petre Ţuţea, culmea sub privirile pretinşilor prieteni: Codrescu şi Bucuroiu. Autorul, Radu Preda, la rândul său trebuie să fie mai atent pe viitor privind editurile care-l solicită,pentru a nu se mai repeta o astfel de blasfemie care se răsfrânge asupra Chipului sfinţeniei şi implicit asupra lui Dumnezeu-Sfinţenia sfinţilor.

Sursă: http://www.art-emis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, OAMENI CELEBRI | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 109 alți urmăritori