MERITĂ VĂZUT! ORTODOXIA CUANTICĂ

MERITĂ VĂZUT!

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Trovanții, fascinantele „pietre vii” care cresc pe dealurile din România

VIDEO –  Trovanții, fascinantele „pietre vii” care cresc pe dealurile din România

Sunt bizare, au forme sferice, elipsoidale sau au aspectul cifrei opt. Au mărimi diferite, de la câțiva centimetri pana la câțiva metri. „Se nasc” într-un deal nisipos, se desprind dintr-o râpă și cad într-o vale. Sunt pietrele din comuna vâlceană Costești, denumite șiințific trovanți.

Acest fenomen neobișnuit ne dovedește încă o dată că natura este un organism viu, în care pietrele cresc și se mișcă, în adevăratul sens al cuvântului. Rezervația Naturală Muzeul Trovanților, din Costești, județul Vâlcea, este un loc creat peste cea mai mare mulțime de astfel de „ființe de piatră”.

Localnicii au început să le acorde atenție trovanților după ce au observat că pietrele rotunjite cresc puțin câte puțin, în special în zilele ploioase. Mărimile trovanților variază de la câteva grame la câteva tone. Cel mai mare trovant măsoară aproape 10 metri înălțime.

Muzeul Trovanților se găsește la o distanță de aproximativ 45 de minute de Râmnicu Vâlcea (parcursă cu mașina) Un alt aspect interesant este că pietrele mai mici par a avea o rată de creștere mai mare decât cele mari. Procesul de creștere a trovanților poate fi comparat cu procesul formării perlelor în jurul unui grăunte de nisip intrat în cochilia scoicii.Pe colinele cu trovanți, pe bolovani se pot distinge zone concentrice care seamănă cu unelele unui trunchi de copac. Caracteristica specială pe care toți trovanții o au în comun sunt formele sinuoase, curbate. Însă trovanții cresc neuniform, iar din acest motiv se dezvoltă în forme dintre cele mai bizare.

Totuși, pieterele nu cresc ca ciupercile. Unii trovanți, la fel ca faimoasele pietre mișcătoare din Valea Morții, California, își schimbă locul uneori.

Trovanții se înmulțesc

Dar geologii nu se mulțumesc cu explicația din popor că trovanții sunt „ființe vii”. Specialiștii pun fenomenul de creștere a trovanților pe seama conținutului de săruri minerale din piatră. Atunci când suprafața este udă, materialul din care este formată piatra începe să se dilate și produce presiune din interior asupra stratului nisipos de la suprafață, ceea ce dă impresia de creștere a pietrelor.

Astfel, se formează bulgări pe suprafața trovanților, noi formațiuni de piatră care cresc apoi până ajung la dimensiuni foarte mari. Pe măsură ce dimensiunile bulgărilor cresc tot mai mult, aceștia se desprind de pietrele pe care s-au format, sub presiunea gravitației, și devin trovanți individuali.

trovanții

Formele curioase ale trovanților lasă impresia că pietrele au fost sculptate. Foto: feel-planet.com

Din acest motiv, fiecare trovant nou, separat, are deja dezvoltat pe suprafață un cel puțin miez acoperit cu un strat subțire de nisip – adică nu diferă cu nimic de ceilalți trovanți din jurul său. Și chiar dacă geologii au reușit să explice fenomenul răspândirii pietrelor, diviziunea nucleelor de trovanți nu este încă pe deplin înțeleasă.

Procesul reproducerii trovanților poate fi comparat cu altoirea plantelor. Recapitulând, avem următoarele: aceste pietre cresc; pietrele mici cresc mai repede decât cele mari; pietrele se multiplică; se mișcă. Cu toate aceste date puse cap la cap, trovanții par o formă de viață anorganică.

Astăzi, Rezervația Naturală Muzeul Trovanților este o importantă atracție turistică. Pietrele sunt o curiozitate pentru foarte multă lume. Pietre asemănătoare trovanților de la Vâlcea mai pot fi găsite în Buzău sau Suceava, dar și în Rusia, în satul Andreevka din regiunea Oryol.

În continuare, urmăriți un scurt documentar despre trovanții din zona Vâlcea și părerile localnicilor despre aceste ciudate formațiuni de piatră.

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

GENEZA LUI EMINESCU

GENEZA LUI EMINESCU

Grid Modorcea, Dr. în arte

b_300_472_16777215_0___images_stories_cronica_cronica-literara_mihai_eminescu-bust

Toată învăţătura Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe Geneza biblică. Aceasta este luată drept reper în toate interpretările lor morale, filosofice, religioase, dar mai ales astronomice, referitoare la naşterea universului, la creaţie, la natura umană. Şi culminează cu filosofia lui Augustin, care face în Confessiones o analiză a genezei în raport cu Dumnezeu. De fapt, el îl defineşte pe Dumnezeu în funcţie de felul cum a creat geneza lumii. Este poate cea mai originală analiză a genezei, temelie pentru teologia universală. Cu timpul, s-au impus şi viziunile ştiinţific asupra genezei universului, culminând cu teoria Big Bang-ului şi cu teoria lui Higgs, a boson-ului, numit şi „particula lui Dumnezeu”, care s-ar afla la baza universului. Dar Higgs e supărat pe cei care o numesc aşa, fiindcă, spune el, „Dumnezeu nu există”, iar boson-ul va distruge universul, îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă! Dar nimeni până acum nu a luat la cunoştinţă concepţia lui Eminescu despre Geneză, pe care poetul a exprimat-o elocvent în poezia Demonism, o poezie în vers alb, precum versetele din Biblie, şi mai puţin cunoscută, fiind considerată o poezie neterminată, postumă, necomentată de critici şi neinclusă în manuale, pusă la index de biserică. De ce? Fiindcă Eminescu are o viziune care nu poate fi pe placul nimănui. Dar viziunea lui Eminescu vine dintr-o profundă cunoaştere a istoriei, a religiei, a bisericii şi a naturii umane. Şi ea este bazată, în esenţă, pe rău. Ce este răul? Îl definea acum 1 600 de ani Augustin: „Răul este lipsa binelui”. Incredibil, nu?! Ce simplu, ce evident! Dacă nu există binele, ce poate să fie? Şi aşa, pe logica asta, îl defineşte şi pe Dumnezeu, şi îndumnezeirea, ca pe ceea ce există. Ceea ce există este Dumnezeu. Ceea ce nu există, este răul.

Dar terorismul de azi există? Putem spune că el nu există şi să-l numim răul!? Tot ce e satanism noi numim a fi răul. Sfera binelui e tot mai restrânsă, iar instaurarea răului a devenit existenţa noastră, cu formele pe care cineaştii le arată în filmele post-apocaliptice. Răul!, iată ce există. Iată esenţa universului. Ba Eminescu merge şi mai departe şi pune răul nu numai la baza lumii, ci şi la baza lui Dumnezeu. Şi ne spune poetul în stil apofatic: „Să nu ne înşelăm. Impulsul prim/ La orice gând, la orişice voinţă,/ La orice faptă-i răul/.” Cred că e singurul poet din lume, singurul vizionar de geniu, care consideră că Dumnezeu e rău. Şi, în consecinţă, şi noi suntem răi, fiindcă din rău ne tragem, fiindcă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică a Răului: „Suntem copii – etern nefericiţi./ Dar în zădar, căci suntem după chipul/ Şi asemănarea lui. Noi suntem răi/ Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi/ Mai ca şi el – dară din neputinţă/ Se naşte ironia vieţii noastre. Şi întrucât… „Făcuţi suntem/ După asemănarea-acelui mare/ Puternic egoist, carele singur/ Îmbrăcat în mărirea-i solitară/ Ridică-n cer înnourata-i frunte”, ne socotim ca şi el, unici, dornici de mărire, de putere, de cuceriri. Cu acest ambâţ facem paşii în istorie: „Şi această dorinţă,/ Temei la state, naţiuni şi cauza/ Războaielor cumplite care sunt/ Paşii istoriei, acest e… răul”. Pe de altă parte, Lucifer e văzut cu totul altfel decât ni-l prezintă Biblia, tradiţia, prin scrierile Sfinţilor Părinţi, prin Filocalia şi Proloage. El e chiar compătimit, văzut în contrast cu Dumnezeu, simbol al răului:

O, demon, demon! Abia-acum pricep/ De ce-ai urcat adâncurile tale/ Contra nălţimilor cereşti;/ El a fost rău şi fiindcă răul/ Puterea are de-a învinge… învinse./ Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut./ Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:/ El e monarc şi nu vrea a cunoaşte/ Decât voinţa-şi proprie şi-aceea/ E rea. Tu ai crezut, o, demon,/ Că în dreptate e putere. – Nu,/ Dreptatea nu-i nimic făr-de putere. Judecata poetului asupra Titanului mort (pământul) din care ne-am născut este cumplită, căci din acest cadavru au apărut viermii, adică oamenii. Iată de ce, poetul începe aşa poezia sa demonică: „O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Bătute-n ea şi soarele-i fereastra/ La temniţa vieţii”. Este o imagine pe care numai un romantic o putea închipui. Universul este aşa, funerar, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât la baza Genezei se află răul! Şi nu avem nici o şansă de a scăpa, de a ne mântui, deşi când ne naştem, suntem buni: „Atuncea când ne naştem, răsăriţi/ Abia din carnea vechiului Titan,/ Noi suntem buni – până suntem copii”. Dacă am rămâne inocenţi, poate ar exista o cale, dar nu rămânem, fiindcă… „Noi viermuim în mase în cadavrul/ Cel negru de vechime şi uscat/ Al vechiului pământ care ne naşte -/ Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,/ Greţoase în deşertăciunea lor.[…] Viaţa noastră?/ Viaţa noastră e o ironie,/ Minciuna-i rădăcina ei”.

Suntem singuri în această raclă, fiindcă Titanul mort, pământul, a murit. A fost „condamnat la moarte”, spune Eminescu, gândindu-se poate la Iisus. Dar pe El nu-l pomeneşte. Pomeneşte doar moartea Titanului, căruia îi spune Titanul Mort, din al cărui cadavru am apărut noi, oamenii, care viermuim spre nefericire: „Şi din viaţa noastră, întemeiată/ Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,/ Şi din ştiinţa morţii – a renturnării/ În corpul mort, din care am ieşit,/ Se naşte veşnica nefericire.// Din moartea Titanului bătrân venim:/ Din carnea-i putrezită, din noroi/ S-au născut viermii negrului cadavru:/ Oamenii./ Spre a-l batjocori până şi-n moarte/ Ne-am născut noi, după ordin divin,/ Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul/ Bătrân cu comica-ne neputinţă,/ Să râdă-n tunet de deşertăciunea/ Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,/ Să poată zice-n cruntă ironie:/ Pământ rebel, iată copiii tăi!”.

Viziune cumplită, să fim viermi cruzi, ce se aseamănă cu Dumnezeu, care ne-a făcut în batjocură, să râdă de noi, să ne privească cum viermuim! Dar nu aşa l-a blestemat Domnul pe Cain, să se târască, să fie ca şarpele care se târăşte, să-şi adune hrana cu greu? La fel şi pe Adam, l-a izgonit din rai, fiindcă a îndrăznit să aibă spirit critic, adică să aibă discernământ, să poate deosebi răul de bine. Imaginile primilor oameni ai Genezei sunt, categoric, viermuitoare! Apocalipsa lui Ioan confirmă viziunea lui Eminescu. În acest spirit, din acelaşi pântec inspirator ca „Demonism”, este şi „Rugăciunea unui dac”, unde eroul este un fel de Cain, ba chiar Iov, care îl imploră pe Dumnezeu să-l blagoslovească cu toate relele. Poetul nu-i cere milă sau iertare, dimpotrivă, spune dacul: „Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec!”. Este o rugăciune a deşerăciunii umane, a disperării, a absurdităţii existenţei, fiindcă poetul nu vede nimic bun în lume, vrea ca totul să se întoarcă împotriva acestui strâmb creator. Fiindcă oamenii sunt viermi cruzi. Demonism există şi în Rugăciunea unui dac, poezie unde găsim o limpede viziune despre geneză, dar comună creştinismului şi mai ales hinduismului, ca în Rig-Veda: Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”.

Şi, asemenea lui Augustin în „Confessiones”, Eminescu îl defineşte pe Dumnezeu ca zeu „înainte de a fi zeii”. Mai mult: „El este moartea morţii şi învierea vieţii!”. Şi pe acest părinte al tuturor createlor şi increatelor, dacul îl roagă să nu-l ierte, să-l umple de bube, să-l facă să se târască, să-l blesteme ca pe un ucigaş, aşa cum a făcut cu Cain. De ce? Inexplicabil în această poezie. Explicaţia o găsim numai în Demonism, o poezie în vers alb, încă neterminată, nepregătită pentru a fi publicată, fiindcă Eminescu îşi transmitea mesajele în rimă, aşa cum Brâncuşi nu dădea drumul în lume la o lucrare până nu o şlefuia cu mâinile lui luni întregi şi uneori ani în şir! De ce dacul recurge la o astfel de rugăciune terifiantă, necreştinească? Blestemul este congener răului. Şi am văzut că la baza lumii stă răul şi omul este condamant, fără putinţă de a-şi schimba condiţia.

Pesimismul poetului marcheză pragul cel mai de jos, cel mai întunecat, a ceea ce un filosof ca D.D. Roşca numea existenţa tragică la români. Dar această poezie, „Demonism”, trebuie reabilitată total. Ca act istoric măcar, ca document al feţei întunecate a poetului. Ea este anatemizată de biserică sau de şcoală, ca şi „Doina”. Dar nu avem voie să trecem senini peste aceste capodopere ale gândirii eminesciene. Ele trebuie să fie studiate mai atent de oameni, aşa cum teologii sunt invitaţi să mediteze la „Demonism”, fiindcă Eminescu ni se revelează ca un profund cititor al Apocalipsei lui Ioan. Ce aveam aici? Ideea răului din vechiul pământ, numit de Eminescu Titanul mort. Dovadă că Dumnezeu, în viziunea lui Ioan, se dezice de facere, de Facerea dintâi. El distruge pământul şi cerul, care au zămislit o lume urâtă, un om monstruos, care a zidit marele păcat, Babilonul, împărăţia Curvei celei mari, şi creează un pământ nou şi un cer nou. Această lumea nouă, în care se află noul Ierusalim, va genera Civitas Dei, pe care Augustin o va identifica cu Biserica. Dar viziunea lui Augustin, deşi preluată de Evul mediu şi făcută reper pentru Biserică, luată reper de biserica occidentală, e departe de a se fi împlinit. Satana s-a eliberat. Ioan l-a aruncat în temniţa Adâncului numai pentru o mie de ani. A mai trecut şi cealaltă mie de ani dată pentru învierea dintâi. Şi nu s-a întâmplat nimic. Nici Mesia nu a venit. Noi trăim încă în lumea închipuită de Eminescu, a vechiului pământ, ne aflăm ancoraţi în viermuiala pe care Mahabharata o numeşte Kali Yuga.

Eminescu ne dă aici cheia răului, ne explică parcă şi nebunia teroriştilor, oricum, nu e departe de ea, deşi viziunea poetului este în spirit romantic, aşa gândeau toţi poeţii blestemaţi, dar prea se potriveşte cu ceea ce mestecă Statul Islamic. Sigur, le-ar da argumente în plus. Iată, ar spune ei, cine este Dumnezeul în care credeţi voi! Da, are dreptate poetul român, e un Dumnezeu care şi-a bătut joc de voi, v-a făcut viermi din trupul unui titan mort. Nu am spus-o noi, arabii, musulmanii, a spus-o un poet european, din alt neam, de altă religie, un ortodox, care a trăit acum 150 de ani, în alt timp, în altă lume, dar a gândit ce trebuie, v-a avertizat, dar voi nu aţi vrut să auziţi, v-aţi astupat urechile! O să vi le destupăm noi cu bombe! Aţi auzit vreodată să se vorbească despre Geneza lui Eminescu? Ba în şcoală este interzisă această poezie, toţi o consideră satanică! De ce nu o citesc teologii noştri?

Evident, Eminescu nu spune că e bine să fie aşa lumea, să arate aşa cum e, fără nici o speranţă, dar el a observat ca nimeni altul lumea în care a trăit, plus că era şi un fabulos cunoscător al istoriei, al religiei şi al bisericii practicante (era la el acasă în bisericuţa familiei de la Ipoteşti sau la mănăstirea Agafton, unde stareţă era mătuşa sa, Olimpiada) şi a creat o viziune poetică asemănătoare cu ceea ce crede el că a fost Geneza lumii. După cum au spus clasicii Maiorescu şi Ibrăileanu, Eminescu a fost un mizantrop, un pesimist inconsecvent, fiindcă în antume este optimist, idealist, ca în poeziile de dragoste, dar în postume este adesea tragic, precum acest vers: „Am blestemat viața în însuși al ei miez”. Fatalismul la români nu a fost o vorbă goală! Dar e loc şi pentru viziunea eminesciană, în paralel cu viziunea Sfântului Augustin, care face o amplă analiză a creaţiei umane, respectiv ideii din Geneză că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Oricărei reprezentări, oricât de inspirate, el îi răspunde cu definiţia genială: „Dumnezeu este spirit, care nu are membre în lung şi lat”.

Sigur, Eminescu nu l-a cunoscut pe Augustin, nu i-a citit paginile despre cum vede acesta pedepsirea răului. Augustin spune că batjocura vine din necunoaşterea legilor. Ba are şi o idee, vorbeşte de „particulele lui Dumnezeu”, adică anticipează teoria lui Higgs, teoria boson-ului. Dar ideea că boson-ul va distruge universul, că îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă, seamănă cu racla despre care vorbea Eminescu! Sigur, poetul prezintă în Geneza sa demonică o imagine vizionară, dar este cosmogonică, adică se referă la creaţie, la geneză. „Demonism” este, categoric, Geneza lui Eminescu, aşa cum l-a văzut el pe Dumnezeu, pe om, ca vierme din Titanul Mort, asemenea lui Dumnezeu, care nu-i iubeşte pe oameni, dimpotrivă, fiindcă oamenii sunt greţoşi. Ce vierme nu e greţos? Dar sunt şi popoare care se hrănesc cu viermi şi consideră că hrana asta e un lux, precum bomboana de pe colivă! Însă Eminescu a fost şi un om de ştiinţă în „Luceafărul”, un alt poem cosmogonic, unde imaginează demiurgia lumii, în consens cu „Lumea ca voinţă şi reprezentare” a lui Schopenhauer, dar mai ales cu viziunea kantiană a pluralităţii de lumi care se nasc şi mor perpetuu, cum zice şi Eminescu: „Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare;”.

Aici lucrurile sunt mai cunoscute, ca şi viziunea lui din „Scrisoarea I”, „Gemenii” şi alte poeme cosmogonice antume. Nu este greu să ne dăm seama că între ştiinţă şi mistică există o punte, aş numi-o calea îndumnezeirii. Şi una şi alta merg pe ea, o definesc, se raportează direct şi indirect, savanţii se folosesc de limbajul mistic, iar mistica împrumută termeni ştiinţifici. Se vine din direcţii diametral opuse, dar se urmăreşte acelaşi scop.

Sursa: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Momente de inspiro (3) Încă topește dorul de El

Momente de inspiro (3)

Încă topește dorul de El

1477952_676094822423351_467707389_n

Timpul de până la plecarea lui l-ai tixit în amintirile ce ți-au umplut întregul de minte și l-ai numit ieri. Un ieri nerușinat, aș zice din cale afară de îndrăzneț,    căci  s-a  înșirat în voia sa peste totul casei: geanți, ceasuri, parfumuri alese, paltoane, pantofi, rochii, bijuterii, cărți, veselă… totul respiră, păstrează, aduc a  El.

Ieri a fost viața spre care mergeați împreună, gând la gând, vis la vis, energici, înțelepți, pozitivi.

Unde, când, cum s-a produs cutremurul nu mai contează. Ruinile aburesc a durere doar în ochii tăi, gloanțele ploii cosesc doar visele tale. Da, nu mai contează ce simți tu, ce vrei tu, cum vrei tu și când, nici de ce ai avea nevoie, condamnată la dezastrul sufletesc ești numai tu. Contează doar acel glas îngeresc, care în fiecare clipă te poate ridica din cea mai rea vreme sufletească doar cu un zâmbet sau cu: „mami, te iubesc mult, mult!” și care cu tot farmecul îngeresc, absolut, nemaipomenit, pentru El, cel care i-a dat zămislire, n-a putut fi o piedică în calea trădării. Da, este greu, insuportabil, câte odată… dar nu tu ai pierdut, El a pierdut, cea ce i-a fost hărăzit de cer.

Încă te topește dorul lui și ai face orice sacrificiu, din nou tu, ca micuțul vostru, să vă cheme pe rând așa cum obișnuia: „mami! tati!…”

Ieri a rămas mai ușor, azi e nesuferit de greu, un sfârșit întotdeauna este dureros, dar nu uita, orice sfârșit este un nou început, iar un început, (îți mai aduci aminte?), întotdeauna este fericit…

Hai, zâmbește, pregătește-ți loc destul pentru un viitor extraordinar! Iartă-L, cerul ne poartă tuturor de grijă și pentru această răscruce vei fi binecuvântată cu o dragoste specială, la fel cum ești Tu, Femeie credincioasă, Mamă deosebită și Om extraordinar!

12 decembrie  2016                   Maria Botnaru

Sursă imagine: google.md

Publicat în MOMENTE DE INSPIRAȚIE | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pelerinaj la biserica Mihai Eminescu

Pelerinaj la biserica Mihai Eminescu

florea-corneliu

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică. Biserica Mihai Eminescu se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic. Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii Mihai Eminescu împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ. Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unu,Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu.

În deceniul trei, al secolului al XX-lea, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceiași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului al XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că „am să-mi fac un album special”

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului al XX-lea, Nicolaie Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan Cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica Mihai Eminescu. Nicolaie Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original,îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturi, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

A urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”. Târziu, am aflat despre Biserica Mihai Eminescu din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în U.E.. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți romanii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți roman cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici a trecut năvălitori comuniști în secolul al XX-lea, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească. Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

Corneliu Florea, septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița

Sursă: http://www.art-emis.ro

 

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, BISERICA NOASTRĂ, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Lasă un comentariu

Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia.

Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia.

Dacă anul 2016 a fost marcat de o actualitate forte în plan naţional şi internaţional, 2017 se anunţă la fel de bogat în evenimente.

Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia, Moscova părând că a decis ordinea de zi în relaţiile internaţionale pe tot parcursul anului 2016.

În Siria a impus o pauză, înainte de a se ajunge la un acord de pace potrivit propriilor termeni după ce, întâi indirect, apoi direct, a devastat ţara.

În Ucraina, unde forţele sale speciale au reluat ofensiva în Donbas, şi în Europa, unde candidaţi pro-ruşi au câştigat mai multe alegeri şi unde ideile Kremlinului câştigă teren.

În Turcia, unde a reuşit să obţină o întoarcere a alianţei; în SUA, unde a contribuit la alegerea preşedintelui Donald Trump, şi la ONU, unde a blocat funcţionarea regulată a Consiliului de Securitate.

Instalarea în funcţie a lui Donald Trump, la 20 ianuarie, inaugurează o nouă eră a politicii, în timp ce prima ameninţare, globală şi multiformă, cea a Rusiei lui Vladimir Putin, dereglează ordinea mondială. Pe scena internaţională, în noua realitate orwelliană a lumii, războiul este calificat drept pace, o victorie sângeroasă a marşului spre concordie. Principiile de bază ale existenţei democratice – adevăr, respectarea faptelor, justiţie, regula dreptului – sunt distruse puţin câte puţin cu ajutorul unei puteri străine.

Pericolul rusesc

Prelungirea mecanică a tendinţelor anului 2016 desenează o lume periculoasă, care ar putea însemna sfâr-şitul ordinii mondiale aşa cum o ştim. După invazia Ucrainei şi anexarea Crimeii, Rusia ar putea fi tentată să testeze rezoluţia ţărilor NATO, şi în special a SUA, de a aplica articolul 5 (garanţia automată a apărării reciproce), de exemplu, făcând o incursiune sub un pretext oarecare într-unul dintre statele baltice. Şi nu este sigur că răspunsul lor ar fi adecvat.

Europa, minată de diviziunile asupra strategiei geopolitice şi prinsă în mai multe alegeri cu formaţiuni prea puţin respectuoase faţă de drepturile fundamentale, ocupată să gestioneze faţa absurdă a Brexit-ului, se va găsi din ce în ce mai marginalizată pe scena internaţională.

Dosarul sirian

syriaceasefire480În Orientul Mijlociu, noua lună de miere care se anun-ţă între Washington şi Moscova, dar și între Ankara și Moscova va duce la dezmembrarea Siriei, la întărirea mişcărilor teroriste şi la o politică mai represivă în mai multe ţări din regiune, în special în Egipt şi Turcia.

Noua incoerenţă a politicii americane, jocul instabil al Rusiei şi diviziunea Europei ar putea slăbi perspectiva de pace în Libia, reformele din Tunisia şi o mai bună includere în jocul diplomatic al ţărilor din Golf, în special Arabia Saudită, fără a mai vorbi de procesul de pace din Israel şi continuarea masacrării civililor în Yemen.

În faţa unei politici ostile a Washingtonului, Beijingul ar putea accelera dominaţia sa în Marea Chinei de Sud şi ar putea să-şi afirme puterea în faţa unei alianţe ruso-americane ameninţătoare în viziunea sa.

Alegeri cu urmări imprevizibile

În Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale, în SUA vine la putere miliardarul Donald Trump, apoi au loc alegeri în Germania și Iran. Plus o eclipsă totală de soare vizibilă în America de Nord.

Din ianuarie în septembrie, calendarul politic francez va fi ritmat de mai multe scrutine, cel mai important fiind cel prezidenţial, cu două tururi, la 23 aprilie şi 7 mai, pentru alegerea succesorului lui François Hollande, şi cel legislativ, din 11 şi 18 iunie.

În 2017, calendarul britanic va fi dominat de punerea în funcţiune a Brexit-ului, care va dura doi ani. Declanşarea articolului 50 din Tratatul de la Lisabona va interveni înaintea lunii martie.

În septembrie vor avea loc legislativele în Germania şi Angela Merkel, realeasă în fruntea CDU, va candida pentru un al patrulea mandat de cancelar.

În martie vor fi organizate legislative şi în Olanda, urmând să fie constituit un nou guvern. Liderul extremei drepte, Geert Wilders, a promis că dacă va fi reales va organiza ieşirea ţării sale din UE.

La 25 martie, Europa va celebra 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care, în preambul, aspira la stabilirea „unei uniuni mai strânse între popoarele europene”. Dar iată că, şase decenii mai târziu, UE este zguduită de o importantă criză identitară şi politică.

La 17 mai, iranienii îşi vor alege noul şef de stat.

În primăvară, în Turcia, preşedintele Erdogan vrea reformarea Constituţiei printr-un referendum, pentru a beneficia de noi pre-rogative. Dacă reforma va fi adoptată, el se va putea prezenta la prezidenţiale în 2019 şi să rămână la putere până în 2024.

În iunie se vor marca cei 50 de ani de ocupaţie a Cisiordaniei, iar liderul chinez, Xi Jinping, ar putea obţine un nou mandat în China.

În 2017, Franţa este principalul risc în Europa – dacă basculează de partea Rusiei prin victoria Marinei Le Pen, care a anunţat că va cere ieşirea ţării din UE, proiectul european nu va putea fi continuat doar cu Germania.Sursa : RomaniaLibera

O parte a problemelor enumerate, le gasiti si in acest videoclip,impreuna cu alte probleme mai putin cunoscute publicului larg.

Sursă: https://templierblog.wordpress.com

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | 3 comentarii

Chemarea mea a fost, dintotdeauna, să devin pilot

Chemarea mea a fost, dintotdeauna, să devin pilot

grama_teodora

Teodora Iulia Grama a copilărit printre aviatori și, în ciuda faptului că familia avea alte planuri pentru cariera pe care să o urmeze, ea a ales Aviația. La doar 25 de ani este inginer, cu studiile realizate în Anglia, la o facultate de profil de prestigiu. Deși avea ocazii să profeseze în străinătate, și-a dorit să se întoarcă în România, să pună cunoştinţele acumulate în timpul facultății, alături de entuziasmul „tineresc” și optimist – la dezvoltatea domeniului aeronautic din România. Din păcate, viața i-a demonstrat că, de cele mai multe ori, lucrurile nu se întâmplă așa cum ne dorim sau… visăm. Acum, Teodora Grama este pilot cadet în cadrul școlii „Central European Flight Academy”, un program Wizz Air, la finalul căruia va deveni prim ofiţer pe Airbus 320, în cadrul companiei aeriene. Cum costurile unui astfel de curs sunt colosale pentru bugetul unei familii cu câștiguri medii, din România, ea a pus bazele unui site[1], cu ajutorul căruia nu doar că a strâns o parte din banii necesari școlarizării, dar vrea să îi inspire și pe alții într-o astfel de carieră. Până aici însă, este o poveste lungă, dar incredibilă, pe care Teodora Grama s-a gândit să ne-o împărtășească. O lecție de viață care ne demonstrează că cele mai de preț monede în atingerea idealurilor „prea înalte” sunt persuasiunea, optimismul și pasiunea. (Sebastian Radu).

Fericire, emoție, împlinire – pilotajul este chemarea mea

Teodora Grama: Încă din copilărie am dezvoltat o puternică pasiune pentru aviație și am știut că acesta este domeniul pe care vreau să-l urmez (contrar așteptărilor familiei care a crezut că o să mă fac doctoriță, ca mama). Habar nu avea tatăl meu, parașutist militar, ce impact aveau asupra mea toate zilele alea de vară petrecute alături de el la aerodrom, zborurile cu AN-2, AN-24 sau mărețul Hercules (C-130), urmărindu-l la „părăsirea aeronavei”; ce mai, toată vara eram în compania aviatorilor. În ultimul an de liceu, am avut norocul să asist la o prezentare a unui O.N.G. despre facultățile din Marea Britanie. Așa că, după îndelungate ore de cercetare personală, m-am prezentat la ai mei cu inițiativa „Teo pleacă să facă Inginerie Aerospațială în Anglia”. După îndelungi negocieri, calcule și explicații, treaba era hotărâtă iar ai mei erau peste măsură de încântați. În special tata care se apucase deja să anunțe pe toată lumea decizia noastră, deși eu nu dădusem încă admiterea. Coventry University a fost cea mai potrivită alegere pentru mine: un program foarte bun de inginerie aerospațială, un oraș englez micuț, unde familia mea își permitea să mă susțină din punct de vedere financiar, facilități educaționale la care puteam doar visa înainte să ajung acolo. Printre acestea pot enumera un Harrier Jump Jet în dublă comandă pe care făceam practică, incluzând un simulator instalat la bordul aeronavei, alte 3 simulatoare individuale, tunel aerodinamic dezvoltat de echipa de Formula 1 Mercedes A.M.G. Petronas, ș.a.

Pe parcursul anilor 2 și 3 de facultate, am realizat că îmi doresc mult să mă întorc acasă, că poate cunoştințele dobândite pe perioada facultății ar putea contribui la o mai bună dezvoltare a industriei aeronautice din România, că modul meu ceva mai optimist de a vedea lucrurile va aduce un suflu nou într-un mediu relativ pesimist și că, deși aveam prospecte uriașe de carieră în Anglia, să lucrez în România în cadrul unei instituții din domeniul aeronautic ar fi fost mai satisfăcător, din punct de vedere profesional, ar fi avut un impact mai mare. Toate acestea, combinate și cu faptul că, în timp ce mă pregăteam să dau admiterea, tatăl meu și-a pierdut viața într-un accident de mașină, lăsând-o pe mama mea, singură, mă făceau să îmi doresc teribil de mult să mă întorc acasă, în România. Am mers la câteva interviuri unde nu am îndeplinit baremurile pentru admitere, dar am avut parte și de multe refuzuri bazate pe simplul fapt că sunt prea tânără sau că nu am experiență profesională anterioară. Culmea, pentru aceeași poziție în Marea Britanie, aceste lucruri nu ar fi fost o problemă. Dimpotrivă, englezii au încredere în pregătirea pe care studenții lor o primesc în timpul facultății, în puterea lor de muncă și dorința de a învăța la locul de muncă, dar și în abilitatea de a gândi „outside the box”, gândire care ar putea aduce soluții inovatoare pentru probleme vechi. Într-un final am reușit să mă angajez în domeniu, în cadrul unei companii de ground handling (îndrumare la sol). Interacționând în fiecare zi în mod direct cu avionele și cu echipajele de zbor, am realizat că eu îmi reprimasem o dorință din liceu: aceea de a deveni pilot. Îmi doream să urmez cursurile de obținerea licenței de pilotaj imediat după terminarea învățământului obligatoriu, dar ai mei m-au sfătuit să merg întâi la facultate, ceea ce s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Facultatea m-a ajutat să mă maturizez și să dobândesc cunoștințe care, acum, în cadrul cursurilor Integrat Airline Transport Pilot License (A.T.P.L.)[2], îmi folosesc și mă ajută foarte mult. Pentru mine, să fii inginer de aviație era interesant, dar chemarea mea a fost dintotdeauna să devin pilot.

Am început să mă pregătesc pentru admitere, să vorbesc cu oameni din domeniu, dercetare, aplicații peste aplicații.Teodora Grama-2 Într-un final, aproximativ anul trecut, am primit vestea cea mare: am fost acceptată în programul în care sunt acum, program de tip „from zero to hero” (de la 0 ore de zbor direct la manșa Airbus-ului 320), care durează aproximativ 22 luni, program desfășurat în Nyiregyhaza, un orășel mic din nord estul Ungariei și Amsterdam, unde se desfășoară partea de simulator A320. Sunt în al nouălea cer, la propriu. Nu numai că urmează să devin pilot, deci să îmi îndeplinesc visul, dar am și șansa să zbor pentru o companie extrem de apreciată, care are baze în România. Pentru mine e win-win, profesional și personal. Singura problemă pe care o am în momentul de față este costul programului. Programul meu de pregătire costă 119.700 euro, sumă pe care nicio familie obișnuită din România nu o deține. Așa a luat naștere site-ul meu. Din dorința de a convinge cât mai mulți oameni să mă ajute să îmi îndeplinesc visul, dar și de a atrage atenția asupra greutăților prin care cineva în postura mea trebuie să treacă. Și cred că problema asta se poate extinde și în alte domenii. Guvernul român și băncile din România nu oferă burse sau soluții de finanțare pentru astfel de situaţii. Guvernul nu are bani alocați pentru așa ceva, iar băncile motivează că oferta mea de muncă nu are destulă greutate ca să îi determine să facă o așa investiție, nu există astfel de „produse bancare”.

Sebastian Radu: Ce ai învățat, prin prisma activității din Aviație?

Teodora Grama: Nici nu știu de unde să încep să răspund la întrebarea asta. Aviația m-a învățat, în primul rând, disciplina și importanța acesteia. Nu poți să te urci în avion și pur și simplu să decolezi, nu poți să te apuci să repari un anumit sistem fără o pregătire în prealabil. Iar această pregătire este critică pentru o desfășurare în siguranță a activității. Aviația este un domeniu în care siguranța primează. În al doilea rând, prin prisma activității, am învățat că niciun vis nu este prea îndrăzneț, că nimic în viață nu este imposibil de realizat. În același timp, am învățat că lucrurile bune în viață nu vin ușor sau rapid, ci necesită multă muncă iar din când în când o să ai parte și de eșecuri; important este să nu renunți în fața acestora.

S. R.: De ce ai dat ingineria pe pilotaj?

T.G.: Cred că ține de personalitatea mea. Ingineria îmi place, ingineria aeronautică este extrem de interesantă și complexă, dar nu era ceea ce îmi doream să fac pentru tot restul vieții mele profesionale. În schimb, de fiecare dată când mi se oferă ocazia să zbor, mai ales fiind la comandă, sunt cuprinsă de un sentiment pe care cu greu îl pot descrie în cuvinte. Fericire, emoție, împlinire / pilotajul este cu siguranță chemarea mea.

S. R.: Dacă ai avea ocazia, ce sfat i-ai da eului tău când te-ai apucat de zbor?

T.G.: Să abordez orice experiență cu ceva mai mult curaj și încredere în mine. Primul zbor în simplă comandă, primul zbor de navigație, prima aterizare la un aeroport străin… Orice lucru care poate părea extrem de dificil la început devine mult mai ușor după câteva încercări.

S. R.: Cum percepi acest domeniu, ca femeie? Este mai greu să reușești decât dacă ai fi bărbat?

T.G.: Statistici de anul trecut arată că procentajul femeilor piloți este de undeva între 3 și 5% din totalul piloților, la nivel mondial. Cred că acest procentaj a mai crescut un pic anul acesta. Cu toate acestea, tot nu reprezintă o proporție prea mare. Unii oameni încă sunt reticenți în privința abilităților femeilor de a pilota avioane. Unii nici nu știu că femeile pot fi piloți. Însă nu știu de ce. Sunt tratată exact la fel ca și colegii mei, am trecut prin aceleași teste, suntem toți departe de familie și prieteni aici; pe scurt, ne e la toți la fel de greu. Sigur, unii oameni fac glume răutăcioase dar am învățat că dacă le tratez exact așa, ca pe niște glume, sau mai mult, răspund chiar eu cu o glumă, de obicei răutățile încetează. Deci ca să răspund la întrebarea ta, nu, nu consider că e mai greu să reușești în aviație decât dacă ai fi barbat. Nu e ușor să reușești indiferent de sex, dar nici imposibil. Și dacă sunt femei care citesc aceste rânduri și care se gândesc să pornească în acest domeniu vreau să știe că au tot ce le trebuie pentru a ajunge piloți extraordinari.

S. R.: Ce sfaturi ai putea să le oferi celor care poate își doresc să urmeze o carieră în aviație?

T.G.: În primul rând, să nu se lase descurajați de costurile mari de școlarizare, să nu renunțe în fața eșecurilor și să învețe cât mai mult. Să se documenteze, există multe oportunități și oameni dornici să ajute. Să citească site-ul meu[3] și să-mi scrie dacă au întrebări specifice.
A consemnat Sebastian Radu

––––––––––––––
[1] teodoragrama.com
[2] Integrat Airline Transport Pilot License – Curs de formare integrat pentru obţinerea licenţei de zbor pe avioane de transport comercial.
[3] teodoragrama.com şi http://teodoragrama.com/getting-my-wings-2/

footer

sursă: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, CURIOZITĂȚI, OAMENI CELEBRI | Etichetat , , , , , , | 1 comentariu

Secretul murdar al științei: Au existat grădini zoologice cu oameni

Secretul murdar al științei: Au existat grădini zoologice cu oameni

Cum ar fi să ne plimbăm printr-o grădină zoologică unde exponatele nu sunt animale, ci oameni? Ați spune că e o idee exagerată și crudă și că așa ceva e imposibil să existe. Ne pare rău să vă dezamăgim. Până nu demult, astfel de locuri au existat în Occident: ființe umane ținute în captivitate și expuse în fața altor oameni, care plăteau bani pentru a le vedea.

Niște curiozități

Expozitie de oameni

Foto: anub.ru

Primele expoziții umane își au originile în secolul al XVI-lea. De exemplu, Cardinalul Ippolito de Medici deținea o vastă colecție de oameni de diverse rase și nații, printre care mauri, tătari, turci și africani. De-a lungul următoarelor secole, numeroși exploratori și comercianți obișnuiau să expună în fața publicului curios indigeni capturați în timpul călătoriilor prin America de Sud sau de Nord. Astfel, în anii 1870, expozițiile de oameni exotici au devenit populare în multe țări, astfel de grădini zoologice umane fiind construite la Paris, Hamburg, Anvers, Barcelona, Londra, Milan și New York.

Indigeni Selk Nam

Grupul de indigeni Selk’Nam a făcut furori în Europa

Potrivit Wikipedia.com, comerciantul de animale sălbatice Carl Hagenbeck a avut un mare succes în Europa cu două expoziții – una cu indigeni samoani și sami (1874) și una cu nubieni (1876). În 1889, cu permisiunea guvernului chilian, Hagenbeck a capturat 11 indigeni din tribul Selk’Nam, pe care i-a expus în întreaga Europă. Totuși, Hagenbeck a fost cel care a creat conceptul de grădină zoologică „deschisă”, fără cuști, și a încercat să recreeze pe cât posibil habitatul natural al indigenilor pe care-i plimba prin lume.

Francezii, experți în expoziții umane

În încercarea de a-și demonstra puterea colonialistă, Franța a construit în Jardin d’Agronomie Tropicale (Grădina de Agronomie Tropicală) șase sate specifice coloniilor franceze din Madagascar, Indochina, Sudan, Congo, Tunisia și Maroc. Expoziția a durat din luna mai până în octombrie 1907.

Expozitia colonialista

Foto: messynessychic.com

Potrivit MessyNessyChic.com, expoziția a atras peste un milion de vizitatori, iar satele au fost construite în așa fel încât să reflecte viața în colonii, de la arhitectură și până la practicile agricole. Dorința francezilor de a imita la perfecție viața indigenilor era foarte mare, așa cum se vede în imaginea de mai jos. În cadrul unei expoziții ținute în Marsilia, francezii au recreat o fabrică din Congo, iar pentru un plus de autenticitate au adus mai mulți congolezi, care să „lucreze” în această fabrică.  Fabrica din Marsilia

Grădinile zoologice umane au continuat în secolul XX

Desigur, francezii nu au fost singurii care au construit grădini zoologice umane, iar această practică a continuat până în secolul XX.  Martore ale mentalității înapoiate și intoleranței față de oamenii de alte rase stau numeroase fotografii, precum cele de mai jos.

Ota Benga

Foto: npr.org

Ota Benga, un pigmeu din Congo, a fost expus la Grădina Zoologică din Bronx, New York, în 1906. Era forțat să-i distreze pe trecători trăgând la țintă cu arcul sau jucându-se cu urangutanii alături de care era expus. Câțiva ani mai târziu, puternic traumatizat, Ota Benga s-a sinucis, împușcându-se în inimă.

Sarah Baartman

Foto: messynessychic.com

În 1910, Sarah „Saartje” Baartman, o indigenă Khoikhoi, a fost convinsă să se lase expusă în Europa ca o curiozitate. Baartman suferea de o afecțiune genetică din cauza căreia avea fesele extrem de mari și a fost o atracție pentru curioși.

Mama si fiul

Foto: simpalsmedia.com

O mamă și fiul ei, expuși într-un sat de negri din Germania.

Expozitia Internationala de la Paris

Foto: zefirka.net

Un grup de indigeni expus la Expoziția Universală de la Paris, din 1931, care a atras 34 de milioane de vizitatori.

Fetita africana

Foto: theplaidzebra.com

O fetiță africană, expusă într-o grădină zoologică umană în 1958 (Bruxelles, Belgia).

Aflați mai multe despre acest subiect din documentarul prezentat în continuare: „Secretul murdar al științei – Grădinile zoologice cu oameni”

Sursă: http://www.incredibilia.ro

http://www.FilmeDocumentare.com

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, CURIOZITĂȚI, DOCUMENTE, ISTORIE | Lasă un comentariu

„Ziua cea mai mare a Neamului Românesc”

„Ziua cea mai mare a Neamului Românesc”

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, art-emisAstfel numea Eugen Lovinescu ziua de 1 Decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire. Acest act istoric a fost rodul multor ani de lupte şi jertfe, al unei credinţe neclintite în dreptatea neamului românesc, care trebuia să aibă propriul său stat, în care să trăiască, să muncească, să creeze şi să-şi împlinească aspiraţiile. Marea Unire s-a realizat la sfârşitul Primului Război Mondial, izbucnit în iulie 1914. Dupǎ doi ani de neutralitate, România a semnat o Convenţie politicǎ şi o Convenţie militarǎ cu Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia) la 4/17 august 1916, prin care cele patru mari puteri recunoşteau dreptul ţării noastre de a-şi anexa teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria, adicǎ Transilvania, Banatul Crişana, Maramureşul şi Bucovina. De asemenea, promiteau ajutor şi cooperare militarǎ împotriva inamicului comun. Consiliul de Coroanǎ, întrunit în Bucureşti la 14 august 1916 (stil vechi), a hotǎrât intrarea României în rǎzboi alǎturi de Antanta. Ion I. C. Brǎtianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, avea sǎ precizeze: „Noi nu am intrat în rǎzboi ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în rǎzboi ca nişte aliaţi ceruţi”. În Proclamaţia cǎtre ţarǎ, semnatǎ de regele Ferdinand, se aprecia: „Astǎzi ne este dat nouǎ sǎ întregim opera lor [a înaintaşilor], închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfǎptuit numai pentru o clipǎ, unirea românilor de pe cele douǎ pǎrţi ale Carpaţilor”. La rândul sǎu, N. Iorga scria: „Am intrat în acest rǎzboi cu hotǎrârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a cǎpǎta dreptul nostru întreg. Pentru atât, şi pentru mai mult, nu”. Armata română şi-a adus propria-i contribuţie la măcinarea forţelor militare ale Puterilor Centrale, memorabile fiind marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

1918 a intrat în istorie ca Anul Marii Uniri.

Deciziile de Unire au fost rodul unor adunări reprezentative – cele mai largi şi democratice din Europa acelor vremi. La 27 martie, la Chişinǎu, a fost adoptatǎ urmǎtoarea Declaraţie. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţǎrii declarǎ: Republica Democraticǎ Moldoveneascǎ (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunǎre, Marea Neagrǎ şi vechile graniţe cu Austria, ruptǎ de Rusia acum o sutǎ şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului cǎ noroadele singure sǎ-şi hotǎrascǎ soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. În ziua de 28 noiembrie, a fost votat la Cernǎuţi documentul care prevedea: Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţǎrii şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, În numele suveranitǎţii naţionale, Hotǎrâm: Unirea necondiţionatǎ şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pânǎ la Ceremuş, Colacin, şi Nistru, cu Regatul României. Douǎ zile mai târziu, era adoptatǎ Rezoluţia care începea cu aceste cuvinte: Adunarea Naţionalǎ a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungureascǎ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptǎţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 decreteazǎ unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.

Subliniind semnificaţia istoricǎ a Marii Uniri, N. Iorga scria: „De aceea e nezguduitǎ fapta Unirii pentru cǎ toţi au voit-o, şi mai ales acei care, din neam în neam, au muncit şi au suferit pentru cǎ erau români şi pentru a rǎmânea români”. Eugen Lovinescu, în articolul menţionat, aprecia: „Generaţia de astăzi şi-a făcut datoria”, ducând la îndeplinire visul lui Mihai Viteazul, a cărui idee „a trăit vie trei suite de ani în toate piepturile româneşti”. Parafrazându-l pe Eminescu ne putem întreba în anul de graţie 2016: „Au prezentul nu ni-i mare?”. Din păcate, răspunsul este negativ. Au apărut indivizi – unii chiar istorici, precum Lucian Boia – care contestă legitimitatea actelor de Unire din 1918, prezentându-le ca fiind rodul unor intelectuali, care au speculat contextul istoric, în timp ce marea masă a românilor, ţărani inculţi (troglodiţi) nu avea habar de ceea ce se petrecea la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Sunt şi alţii – mai rafinaţi, precum Neagu Djuvara – care consideră că 1 decembrie nu ar trebui să fie Ziua Naţională a României, pentru că e iarnă, frig şi greu de sărbătorit. În fond, asemenea alegaţii se înscriu în acelaşi program de contestare a acestui mare eveniment istoric.

Nici oficialii nu se dezmint. După ce au distrus economia naţională, au vândut pe nimic bogăţiile solului şi subsolului (în schimbul unor comisioane uriaşe primite de ei), au bulversat învăţământul şi cultura, au închis zeci de spitale şi mii de şcoli se lansează în campania electorală cu lozinci prin care vor să sugereze că „le pasă” de România. Afişele partidelor politice sunt pline de lozinci precum: „Luptă pentru România”; „România înainte”; „Îndrăzneşte să crezi în România” etc etc. S-au lansat şi „10 principii”, difuzate sub sloganul „România 100″, în care cetăţenilor li se propune o Românie fără corupţie, o guvernare cu bun simţ, în care fiecare munceşte şi este plătit cinstit, cu o economie competitivă, o ţară cu adevărat educată, sănătoasă, care contează în U.E. şi în N.A.T.O., o Românie a tuturor românilor. Citind aceste lozinci, românii pot zice cu drept cuvânt: „Vorbeşte de funie în casa spânzuratului”. Ei se pot întreba : Cine a patronat corupţia şi cine sunt marii corupţi, din ţară şi din străinătate? (Chiar preşedintele Românei este în proces pentru o casă dobândită cu acte false). Ce bun simţ au cei care se opun măririi cu 15-20% a salariilor profesorilor şi medicilor în timp ce ei şi-au sporit indemnizaţiile cu 300% ? Cum poate interveni guvernul pentru ca muncitorul român să fie bine plătit, când întreprinderile aparţin companiilor multinaţionale? Cum poate guvernul să asigure o economie competitivă, când aceasta este în mâinile străinilor? Ce fel de educaţie se poate face cu învăţători şi profesori plătiţi cu salarii de mizerie şi cu părinţi care nu au mijloacele materiale necesare pentru a-şi trimite copiii la şcoală?Guvernul de tehnicieni – „aterizat de la Bruxelles” – reprezentă România? Adică ţara „tuturor românilor”, a celor peste 50% care (conform statisticilor oficiale ale UE) trăiesc la limita sărăciei?

„România 100″ = mărgele şi panglici colorate

Românilor li se flutură pe sub ochi „principii”, pentru a-i amăgi, fără ca cei care vorbesc despre „România 100” să se angajeze la ceva concret. Acţiunea lor îmi aminteşte de acei colonişti europeni care-i atrăgeau pe băştinaşi cu mărgele şi panglici colorate, pentru ca la momentul potrivit să-i extermine. Un program adevărat şi sincer ar trebui să cuprindă angajamente şi date concrete, pentru 1 Decembrie anul 2018, ca de exemplu:
– Se vor realiza 2 000 km de autostradă care să asigure conexiunea rapidă între Moldova, Muntenia şi Transilvania.
– Se va construi metroul care să lege Gara de Nord de Aeroportul Internaţional Otopeni.
– Se vor trage 100% din fondurile europene, acordându-se prioritate construirii a următoarelor şcoli, spitale, teatre, stadioane.
– Se vor aloca 6% din P.I.B. pentru învătământ (aşa cum prevede legea).
– În decembrie 2018, salariaţii din România (medici, profesori, funcţionari administrativi, muncitori etc) vor avea asigurat salariul la nivelul mediu existent în UE.
– Românii care se întorc în ţară vor primi locuinţă cu chirie plătită de stat timp de trei ani şi un salariu mediu pe economie timp de şase luni.
– Se vor consolida şi renova (după caz) muzeele de istorie şi artă din toate judeţele. Se va redeschide, la capacitatea normală, Muzeul Naţional de Istoria României. [Sau, mai bine: se va termina construcţia acestui Muzeu, începută înainte de 1989].
– Se vor inaugura Monumente ale Unirii în Bucureşti şi Alba Iulia.
Evident, pot fi şi multe alte obiective. Ele ar putea deveni realitate.
Cu o condiţie:
Cei care conduc ţara să reprezinte cu adevărat poporul român. Cu alte cuvinte: să urmeze exemplul generaţiei Marii Unirii.

Notă: Acest text are la bază articolul apărut în „Tribuna Învăţământului”, din 28 noiembrie – 4 decembrie 2016.

footer

Sursa: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

IMPERATIVUL ZILEI: Oare nu e nici o ieșire?

Oare nu e nici o ieșire?

basarabia1603

De  ceva timp locuiesc în orașul București, la copiii mei. A fost un vis al meu să mă stabilesc aici cu traiul, da, un vis pe care îl asemuiam cu un  început fericit de viață, dar acum, când am trăit vre-o trei luni,  m-am pomenit că nu locul te face fericită, ci starea de spirit pe care o porți zi de zi ca pe un strai sufletesc. Îmi închipuiam, că evadând din infernul rusesc, orașul Tighina, unde am locuit 37 de ani, în Tara mea, România, îmi voi găsi liniștea și împăcarea, echilibrul, pe care nu-l puteam obține în orașul rusificat, unde nu te puteai exprima îm limba română, fără a fi insultat, nici măcar în transportul public.

Acum, aflându-mă în mijșocul familiei, alături de un nepoțel extraordinar, ce îmi turuie la ureche ziua plină dulcele grai matern, acum durerea pentru Basarabia a devenit o povară, care nu-mi sloboade cugetul nici măcar pentru o secundă, pentru că tot dramatismul, în care supraviețuiesc românii basarabeni, se răsfrânge asupra generațiilor în creștere, în care ne punem toate speranțele.

Și, aflându-mă acasă, aici, îmi dau seama că am trecut Prutul cu toate grijile și gândurile, care mă chinuiau acolo, pentru că sufletul ține la locul unde s-a născut, unde a copilărit, de fapt acestea și sunt rădăcinile, ce-i dau puteri, sevă pentru a trăi.  Ca niciodată vreau  întregire, ca niciodată mă doare sufletul de micuții din grădinițe și școli, care, în dependență de partidul politic, ce  „domină” teritoriul, își formează atitudinea față de limba și neamul românesc. Când și cum, Doamne, se poate de rezolvat o problemă a unui neam dezbinat? Oare nu e nici-o ieșire?

7 decembrie 2016       Maria Botnaru

Sursă imagine: www. google. md

Publicat în IMPERATIVUL ZILEI | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu