„Ziua cea mai mare a Neamului Românesc”

„Ziua cea mai mare a Neamului Românesc”

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, art-emisAstfel numea Eugen Lovinescu ziua de 1 Decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire. Acest act istoric a fost rodul multor ani de lupte şi jertfe, al unei credinţe neclintite în dreptatea neamului românesc, care trebuia să aibă propriul său stat, în care să trăiască, să muncească, să creeze şi să-şi împlinească aspiraţiile. Marea Unire s-a realizat la sfârşitul Primului Război Mondial, izbucnit în iulie 1914. Dupǎ doi ani de neutralitate, România a semnat o Convenţie politicǎ şi o Convenţie militarǎ cu Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia) la 4/17 august 1916, prin care cele patru mari puteri recunoşteau dreptul ţării noastre de a-şi anexa teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria, adicǎ Transilvania, Banatul Crişana, Maramureşul şi Bucovina. De asemenea, promiteau ajutor şi cooperare militarǎ împotriva inamicului comun. Consiliul de Coroanǎ, întrunit în Bucureşti la 14 august 1916 (stil vechi), a hotǎrât intrarea României în rǎzboi alǎturi de Antanta. Ion I. C. Brǎtianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, avea sǎ precizeze: „Noi nu am intrat în rǎzboi ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în rǎzboi ca nişte aliaţi ceruţi”. În Proclamaţia cǎtre ţarǎ, semnatǎ de regele Ferdinand, se aprecia: „Astǎzi ne este dat nouǎ sǎ întregim opera lor [a înaintaşilor], închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfǎptuit numai pentru o clipǎ, unirea românilor de pe cele douǎ pǎrţi ale Carpaţilor”. La rândul sǎu, N. Iorga scria: „Am intrat în acest rǎzboi cu hotǎrârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a cǎpǎta dreptul nostru întreg. Pentru atât, şi pentru mai mult, nu”. Armata română şi-a adus propria-i contribuţie la măcinarea forţelor militare ale Puterilor Centrale, memorabile fiind marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

1918 a intrat în istorie ca Anul Marii Uniri.

Deciziile de Unire au fost rodul unor adunări reprezentative – cele mai largi şi democratice din Europa acelor vremi. La 27 martie, la Chişinǎu, a fost adoptatǎ urmǎtoarea Declaraţie. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţǎrii declarǎ: Republica Democraticǎ Moldoveneascǎ (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunǎre, Marea Neagrǎ şi vechile graniţe cu Austria, ruptǎ de Rusia acum o sutǎ şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului cǎ noroadele singure sǎ-şi hotǎrascǎ soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. În ziua de 28 noiembrie, a fost votat la Cernǎuţi documentul care prevedea: Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţǎrii şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, În numele suveranitǎţii naţionale, Hotǎrâm: Unirea necondiţionatǎ şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pânǎ la Ceremuş, Colacin, şi Nistru, cu Regatul României. Douǎ zile mai târziu, era adoptatǎ Rezoluţia care începea cu aceste cuvinte: Adunarea Naţionalǎ a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungureascǎ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptǎţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 decreteazǎ unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.

Subliniind semnificaţia istoricǎ a Marii Uniri, N. Iorga scria: „De aceea e nezguduitǎ fapta Unirii pentru cǎ toţi au voit-o, şi mai ales acei care, din neam în neam, au muncit şi au suferit pentru cǎ erau români şi pentru a rǎmânea români”. Eugen Lovinescu, în articolul menţionat, aprecia: „Generaţia de astăzi şi-a făcut datoria”, ducând la îndeplinire visul lui Mihai Viteazul, a cărui idee „a trăit vie trei suite de ani în toate piepturile româneşti”. Parafrazându-l pe Eminescu ne putem întreba în anul de graţie 2016: „Au prezentul nu ni-i mare?”. Din păcate, răspunsul este negativ. Au apărut indivizi – unii chiar istorici, precum Lucian Boia – care contestă legitimitatea actelor de Unire din 1918, prezentându-le ca fiind rodul unor intelectuali, care au speculat contextul istoric, în timp ce marea masă a românilor, ţărani inculţi (troglodiţi) nu avea habar de ceea ce se petrecea la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Sunt şi alţii – mai rafinaţi, precum Neagu Djuvara – care consideră că 1 decembrie nu ar trebui să fie Ziua Naţională a României, pentru că e iarnă, frig şi greu de sărbătorit. În fond, asemenea alegaţii se înscriu în acelaşi program de contestare a acestui mare eveniment istoric.

Nici oficialii nu se dezmint. După ce au distrus economia naţională, au vândut pe nimic bogăţiile solului şi subsolului (în schimbul unor comisioane uriaşe primite de ei), au bulversat învăţământul şi cultura, au închis zeci de spitale şi mii de şcoli se lansează în campania electorală cu lozinci prin care vor să sugereze că „le pasă” de România. Afişele partidelor politice sunt pline de lozinci precum: „Luptă pentru România”; „România înainte”; „Îndrăzneşte să crezi în România” etc etc. S-au lansat şi „10 principii”, difuzate sub sloganul „România 100″, în care cetăţenilor li se propune o Românie fără corupţie, o guvernare cu bun simţ, în care fiecare munceşte şi este plătit cinstit, cu o economie competitivă, o ţară cu adevărat educată, sănătoasă, care contează în U.E. şi în N.A.T.O., o Românie a tuturor românilor. Citind aceste lozinci, românii pot zice cu drept cuvânt: „Vorbeşte de funie în casa spânzuratului”. Ei se pot întreba : Cine a patronat corupţia şi cine sunt marii corupţi, din ţară şi din străinătate? (Chiar preşedintele Românei este în proces pentru o casă dobândită cu acte false). Ce bun simţ au cei care se opun măririi cu 15-20% a salariilor profesorilor şi medicilor în timp ce ei şi-au sporit indemnizaţiile cu 300% ? Cum poate interveni guvernul pentru ca muncitorul român să fie bine plătit, când întreprinderile aparţin companiilor multinaţionale? Cum poate guvernul să asigure o economie competitivă, când aceasta este în mâinile străinilor? Ce fel de educaţie se poate face cu învăţători şi profesori plătiţi cu salarii de mizerie şi cu părinţi care nu au mijloacele materiale necesare pentru a-şi trimite copiii la şcoală?Guvernul de tehnicieni – „aterizat de la Bruxelles” – reprezentă România? Adică ţara „tuturor românilor”, a celor peste 50% care (conform statisticilor oficiale ale UE) trăiesc la limita sărăciei?

„România 100″ = mărgele şi panglici colorate

Românilor li se flutură pe sub ochi „principii”, pentru a-i amăgi, fără ca cei care vorbesc despre „România 100” să se angajeze la ceva concret. Acţiunea lor îmi aminteşte de acei colonişti europeni care-i atrăgeau pe băştinaşi cu mărgele şi panglici colorate, pentru ca la momentul potrivit să-i extermine. Un program adevărat şi sincer ar trebui să cuprindă angajamente şi date concrete, pentru 1 Decembrie anul 2018, ca de exemplu:
– Se vor realiza 2 000 km de autostradă care să asigure conexiunea rapidă între Moldova, Muntenia şi Transilvania.
– Se va construi metroul care să lege Gara de Nord de Aeroportul Internaţional Otopeni.
– Se vor trage 100% din fondurile europene, acordându-se prioritate construirii a următoarelor şcoli, spitale, teatre, stadioane.
– Se vor aloca 6% din P.I.B. pentru învătământ (aşa cum prevede legea).
– În decembrie 2018, salariaţii din România (medici, profesori, funcţionari administrativi, muncitori etc) vor avea asigurat salariul la nivelul mediu existent în UE.
– Românii care se întorc în ţară vor primi locuinţă cu chirie plătită de stat timp de trei ani şi un salariu mediu pe economie timp de şase luni.
– Se vor consolida şi renova (după caz) muzeele de istorie şi artă din toate judeţele. Se va redeschide, la capacitatea normală, Muzeul Naţional de Istoria României. [Sau, mai bine: se va termina construcţia acestui Muzeu, începută înainte de 1989].
– Se vor inaugura Monumente ale Unirii în Bucureşti şi Alba Iulia.
Evident, pot fi şi multe alte obiective. Ele ar putea deveni realitate.
Cu o condiţie:
Cei care conduc ţara să reprezinte cu adevărat poporul român. Cu alte cuvinte: să urmeze exemplul generaţiei Marii Unirii.

Notă: Acest text are la bază articolul apărut în „Tribuna Învăţământului”, din 28 noiembrie – 4 decembrie 2016.

footer

Sursa: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

IMPERATIVUL ZILEI: Oare nu e nici o ieșire?

Oare nu e nici o ieșire?

basarabia1603

De  ceva timp locuiesc în orașul București, la copiii mei. A fost un vis al meu să mă stabilesc aici cu traiul, da, un vis pe care îl asemuiam cu un  început fericit de viață, dar acum, când am trăit vre-o trei luni,  m-am pomenit că nu locul te face fericită, ci starea de spirit pe care o porți zi de zi ca pe un strai sufletesc. Îmi închipuiam, că evadând din infernul rusesc, orașul Tighina, unde am locuit 37 de ani, în Tara mea, România, îmi voi găsi liniștea și împăcarea, echilibrul, pe care nu-l puteam obține în orașul rusificat, unde nu te puteai exprima îm limba română, fără a fi insultat, nici măcar în transportul public.

Acum, aflându-mă în mijșocul familiei, alături de un nepoțel extraordinar, ce îmi turuie la ureche ziua plină dulcele grai matern, acum durerea pentru Basarabia a devenit o povară, care nu-mi sloboade cugetul nici măcar pentru o secundă, pentru că tot dramatismul, în care supraviețuiesc românii basarabeni, se răsfrânge asupra generațiilor în creștere, în care ne punem toate speranțele.

Și, aflându-mă acasă, aici, îmi dau seama că am trecut Prutul cu toate grijile și gândurile, care mă chinuiau acolo, pentru că sufletul ține la locul unde s-a născut, unde a copilărit, de fapt acestea și sunt rădăcinile, ce-i dau puteri, sevă pentru a trăi.  Ca niciodată vreau  întregire, ca niciodată mă doare sufletul de micuții din grădinițe și școli, care, în dependență de partidul politic, ce  „domină” teritoriul, își formează atitudinea față de limba și neamul românesc. Când și cum, Doamne, se poate de rezolvat o problemă a unui neam dezbinat? Oare nu e nici-o ieșire?

7 decembrie 2016       Maria Botnaru

Sursă imagine: www. google. md

Publicat în IMPERATIVUL ZILEI | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Momente de inspiro (2): Prietenii de vreme rea

Prietenii de vreme rea

1020

Nu lăsa lacrima să-ți fie unica prietenă de vreme rea,

nu te încrede în puterea ei purificatoare, ce tămăduiește, alină, mângâie,

nu-i deschide izvor în sufletul tău, deși e asemuită cu picătura ploii,

care se poate sacrifica deplin,toți știm, că ea poartă uneori ochi de gheață…

Nu, nu te încrede în lacrimă, e puținul ce te poate reface doar prin rostogolirea ei amăgitoare…

Deschide-ți sufletul vântului, să spulbere roiul de gânduri cu lacrimi!

Primește viața în locul gol, rămas după cineva drag,

ce s-a destrămat de sufletul tău, las-o să curgă în hăul rămas după evadarea lui ilogică…

Unica ieșire este să urci tu în tine, pe scara cu trepte din vise, cu zâmbetul reaprins, căci el știe să aline, să mângâie, să renască…

Ia-ți Timpul de prieten la vreme bună, și, mai ales acum, la vremea rea…

Numai el te va îndruma să ajungi la iubirea ce-o meriți…

5 decembrie 2016          Maria Botnaru

sursă imagine: http://www.google.com

Publicat în MOMENTE DE INSPIRAȚIE | Etichetat , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

1 December, Anno Domini 2016 – Vivat, crescat, floreat Romania Magna!

1 Decembrie, Anno Domini 2016 – Vivat, crescate, floreat România Magna!

b_300_472_16777215_0___images_stories_editorial_1_december_anno_domini_2016

Români, „De la Nistru pân-la Tisa!”

Cetăţeni ai României de pe ambele maluri ale Prutului, din Basarabia şi Bucovina ruptă în două, din Ţinutul Herţa, de dincolo de Tisa şi de Dunăre, din toate pământurile furate ale Ţării. Din S.U.A., Canada sau Australia, Germania, Marea Britanie, Franţa şi din celelalte ţări ale Europei, din Rusia, China, Japonia, India, Vietnam, Indonezia… sau trăitori pe teritoriile altor naţii care v-au adoptat.
Măcar pentru o zi, această Zi Sfântă – 1 decembrie – lăsaţi preferinţele voastre, partizanatele politice sau de altă natură şi acordaţi „Prioritate «Zero»” neamului care ne-a zămislit, cu bunele sau mai puţin bunele lui, Neamului Românesc!

Urmaţi, nu doar astăzi, ci pentru tot restul zilelor, apelul la neuitare şi UNIRE al marelui patriot, Ion Antonescu:

„Fii bun, fii drept şi nu uita că deasupra intrigilor şi urilor este PATRIA, este VEŞNICIA NEAMULUI şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată!”.

Cuvintele nu vor izbuti, niciodată să cuprindă, în săraca lor, exprimarea viziunii de dincolo de lume şi de veacuri, care călăuzeşte paşii temerari ai oştenilor şi patrioţilor români căzuţi pentru Neam şi Ţară. Jertfa lor a capătat proporţia unui proces religios, fiindcă ea ţine de Credinţă, în faţa căreia genunchii noştri nu ştiu decât să se plece şi fruntea să atingă umilită ţărâna. Acea ţărână a Patriei îngroşată cu sânge şi apărată cu Onoare de strămoşi.

Cinstiţi cum se cuvine Patria Română, pe înaintaşii, pe eroii şi martirii Istoriei Poporului Român, pe toţi cei care respectă şi onorează cu gândul, cu vorba şi cu faptele lor, legile şi datinile acestui sfânt pământ, România!

Astăzi este Ziua Naţională a ROMÂNIEI şi a tuturor românilor.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

LA MULŢI ANI, TUTUROR ROMÂNILOR!

LA MULŢI ANI, TUTUROR CETĂŢENILOR CINSTIŢI ŞI ONEŞTI AI ROMÂNIEI, INDIFERENT

CĂREI NAŢII APARŢIN!

Vivat, crescat, floreat Romania Magna!
Redacţia ART-EMIS
1 December, Anno Domini 2016

footer

La mulți ani România, la mulți ani ROMÂNI de pretutindeni!

Publicat în IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

Fidel – „El Lider Maximo”

FIDEL – „EL Lider Maximo”

Col. (r) Ovidiu M. Curea  

Fidel Alejandro Castro Ruz

Deci, Fidel a murit. La 25 noiembrie 2016, la vârsta de 90 de ani împliniți în 13 august (născut în 1926). În 1992, scriitorul american de origine argentiniană Andrés Oppenheimer, editorialist la „The Miami Herald” și „El Nuevo Herald”, laureat al premiilor Pulitzer, Ortega y Gasset, Rey de España și Emmy lansa o carte care s-a transformat rapid într-un succes de librării, „Castro’s Final Hour” (Ora finală a lui Castro), prin care anunța sfârșitul lui Castro. Spiritul de contrazicere a lui Fidel s-a manifestat, însă, și aici. L-a contrazis pe Oppenheimer cu 24 de ani în ceea ce privește sfârșitul său fizic, iar despre sfârșitul regimului său, mai avem de vorbit. Coordonatele biografice ale lui Fidel Castro, prin numărul şi modul lor de interpretare, îl plasează în spaţii multiple, în cel al francmasoneriei, al burgheziei, al socialismului, al C.I.A., al oportunismului, al aventurismului, al poligamiei, al crimei, al ocultei internaţionale etc. etc. Se spune despre el că şi-ar fi eliminat prieteni şi camarazi care îi puteau sau i-ar fi putut ameninţa poziţia şi evoluţia. Poate. Că printre aceştia s-ar fi putut număra şi Camilo Cienfuegos sau chiar legendarul Che. Poate. Un lider nu are prieteni, are susținători. Dacă ar avea prieteni nu ar mai fi lider. Luaţi toate figurile istorice ale omenirii și veți constata că personajele respective sunt cele care au provocat cele mai multe sacrificii umane. În funcție de punctul de vedere din care lucrurile sunt privite, ei au ucis sau au executat. Au ucis sau au executat în numele civilizaţiei, al binelui, al patriei, al lui dumnezeu, dar niciodată în numele lor. Au ucis adversari, concurenţi, străini sau conaţionali. Cu cât au trecut peste mai multe cadavre, cu atât s-au menţinut mai mult timp la putere şi cu atât mai celebri au devenit: Alexandru Macedon, Traian, Napoleon, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Ecaterina, Petru, Richard, Ludovic al oricâtelea, Stalin şi alţii, şi alţii, şi alţii. Altfel nu ar fi ajuns unde au ajuns şi nici nu s-ar fi putut menţine în poziţiile respective.

Desigur, va rămâne întotdeauna întrebarea dacă fărdelegile lor au împiedicat producerea altora mai mari şi dacă, tocmai de aceea, ar fi fost chiar necesare. Balanţele dintre aceste „daune colaterale” şi rezultatele obţinute vor arăta tot timpul rezultate diferite, în funcţie de cel care le priveşte şi le potriveşte. Biografii s-au întrecut şi se vor întrece, în continuare, în a studia balanţa faptelor, în a lămuri amănuntele biografice ale personajelor istorice şi, fără îndoială, la fel vor face şi cu Fidel Castro. Deasupra datelor pur biografice ale lui Fidel Castro se ridică, însă, întrebările legate de longevitatea sa deosebită în fruntea Cubei. Cum a fost posibilă? Care a fost secretul lui? A fost vreunul? L-au iubit cubanezii pe Fidel? Îl iubesc? De ce? L-au susţinut sau au fost obligaţi să îl susţină? În viitor îl vor renega? Îl vor uita sau nu? Ca întotdeauna, evenimentele se produc în urma unei cazualităţi complexe formată din concurenţa unei întregi serii de fapte şi stări. Evenimentele din jurul lui Fidel Castro nu fac excepţie. În complexul cauzal care a determinat menţinerea sa la putere o perioadă atât de îndelungată, o coordonată constantă a fost, fără îndoială, faptul că Fidel Castro a înţeles şi a respectat cu stricteţe un adevăr simplu şi elementar, că un lider nu poate exista fără mase, fără sprijinul lor, fără legătura cu ele, că masele sunt cele care îl definesc și îl determină în acest rol. Cultivarea şi menţinerea legăturii cu masele a fost principala sa preocupare încă din perioada luptelor din Sierra Maestra. După încheierea luptelor, imediat a făcut reforma agrară şi i-a trimis pe cubanezi acasă mulţumiţi, cu sentimentul victoriei împlinite: luptaseră împotriva tiraniei şi acuma aveau pământ, pe care îl câştigaseră ei, prin ploi, prin noroaie, prin foamete şi gloanţe. Cubanezii erau mândri de ei şi îşi iubeau liderul care le dăduse încrederea în ei și îi dusese la victorie.

După câştigarea puterii, Fidel Castro a urmărit să rămână în continuare lider, fapt care i-a favorizat îndelungata menţinere la putere. În istorie, nu toţi liderii au reușit să ajungă la putere, iar alţii, după ce au câştigat puterea, nu au mai făcut efortul să se menţină şi în rolul de lideri. Le-a fost de ajuns să fie conducători, regi sau președinți, considerând că atinseseră obiectivul final. Au urmărit să înăbuşe orice tentativă de împotrivire din partea celor care după ce l-au propulsat ar avea puterea să-i și răstoarne, transformându-se astfel în tirani. Fără a neglija pericolul apariţiei unui alt lider, gen Camilo Cienfuegos, Fidel Castro a lucrat permanent la imaginea sa de lider al cubanezilor. Pe parcursul vieţii, în orice mişcare, orice acţiune, orice luare de poziţie internă sau externă, Fidel Castro a avut tot timpul în vedere ecoul ce se va fi produs în rândul maselor sale de cubanezi şi repercutarea acestuia în imaginea sa de lider. A dat maselor senzaţia că se consultă permanent cu ele. Le-a explicat întotdeauna câte ceva, direct, prin mass media, prin aparatul de stat sau de partid. Câte ceva care, chiar dacă nu era de cea mai mare importanţă sau de cea mai mare urgenţă, le fixa totuși cubanezilor atenţia şi îi făcea să se simtă părtaşi la evenimente. Interne şi internaţionale. A manevrat cu deosebit talent telenovela cubaneză luând subiectele din realitatea cotidiană şi istorică. Nu este un secret pentru nimeni că telenovela nu este un simplu gen artistic pentru televizor, cum nici fotbalul nu este un simplu joc sportiv. Ele sunt forme de captare, canalizare şi control a energiei maselor. Telespectatorii prinşi de o telenovelă încep să se confunde cu personajele, să trăiască împreună cu ele, să facă parte din mediul respectiv. Aleargă să prindă episod după episod, să trăiască, măcar o oră pe zi, printre familiile de milionari, să triumfe cu eroul neînfricat care răzbună orice nedreptate şi injustiţie, să se împlinească într-o iubire sublimă pe care a visat-o dar pe care nu a întâlnit-o. Personajele principale pozitive acţionează întotdeauna după cum ar dori telespectatorul, acesta devine coautor la deciziile, acţiunile şi la succesul personajelor. Alături de ele devine erou şi telespectatorul. Alături de Fidel cubanezii s-au simțit băgaţi în seamă, s-au simțit și ei eroi precum liderul lor, căruia i-au apărat imaginea care se răsfrângea și asupra lor. Nu împreună au învins dictatura batistiană? Nu împreună au rezistat ani de zile împotriva imperialismului şi blocadei americane?

Pentru a menţine treaz interesul maselor Fidel Castro a ştiut că ele nu trebuie lăsate din mână dar nici plictisite, că trebuie făcute părtaşe şi la bucurii dar şi la necazuri, şi la vise şi speranţe dar şi la neîmpliniri. Castro a ascultat cu atenţie şi, nu de puţine ori, cu neputinţă asumată, necazurile cubanezilor dar nu a ezitat să se plângă şi el acestora de necazurile sale, pe care le-a făcut repede necazuri ale întregii Cube. În anul 2000, în ajunul reuniunii la nivel înalt a Organizaţiei Statelor Americane de la Ciudad de Mexico, ajunsese de notorietate zvonul că Vicente Fox, preşedintele Mexicului, la sugestiile făcute de Washington, i-ar fi cerut lui Castro să nu participe la eveniment. Când mexicanii au sărit în sus ca să infirme oficial zvonul, Fidel Castro a difuzat la posturile de radio şi televiziune convorbirea înregistrată dintre el şi Vicente Fox în care acesta din urmă, într-adevăr, îi cerea lui Fidel Castro să nu participe la conferinţă. E inutil să mai spunem ce val de simpatie pentru El Comandante s-a stârnit în Cuba cu această ocazie, ce sentimente de solidaritate s-au născut pe baza frustrării resimţite de toţi cubanezii. Fidel, omul şi liderul lor, se plânsese cubanezilor de discriminarea şi de nedreptatea la care fusese supus de străinătate iar cubanezii îl înţelegeau şi îl iubeau, pentru că, altădată, şi ei s-au simţit discriminaţi şi nedreptăţiţi (cine nu s-a simţit vreodată discriminat şi nedreptăţit?).

În cadrul aceleiaşi strategii de menţinere a legăturii cu masele Castro a avut grijă să nu ascundă gunoiul sub preş făcându-se că nu există. L-a arătat cu umor, dezaprobându-l, desigur, dar neuitând să-i facă vinovaţi principali pe alţii, oricine, dar nu pe cubanezii săi sau pe liderul lor, acestora rezervându-le, pentru credibilitate, o vină la nivel de mustrare. Unul din multiplele lipsuri din viaţa cubanezilor a fost insuficienţa energetică datorită căreia, când îţi este lumea mai dragă, se întrerupea curentul electric. Cu ocazia unei vizite făcute de Hugo Chavez la Havana, la sfârşitul convorbirilor urma să se desfăşoare, în nocturnă, un meci festiv de base-ball, între o selecţionată venezueleană, avându-l în rol de căpitan jucător lansator, pe însuşi Chavez şi o selecţionată cubaneză condusă de pe margine de Fidel Castro. Întrebat de ziarişti care crede că va fi rezultatul meciului, Fidel i-a asigurat de victoria sigură a cubanezilor. „Dacă la pauză conduce Venezuela”, a explicat El Comandante, „stingem lumina de pe stadion şi nimeni n-o să ne poată bănui de nimic, întrucât la noi întreruperea curentului electric, datorită blocadei, e un lucru frecvent”. Cine să se mai revolte, atunci, de penele de curent? Nimeni. Realitatea lipsurilor a fost privită cu umor și cu toţii s-au rugat să nu se stingă lumina în timpul meciului. Bineînţeles, lumina nu s-a stins şi echipa Cubei a câştigat.

Faptul că Fidel Castro a conștientizat profund importanța legăturii cu masele și că nu a acționat doar instinctiv în acest sens a fost confirmat chiar de afirmațiile sale directe făcute în cursul interminabilelor dar niciodată plictisitoarelor discursuri. Referindu-se la evenimentele din România de la sfârşitul anului 1989, considera că acestea au fost posibile datorită faptului că liderii români pierduseră orice legătură reală cu poporul: ei vorbeau, ei auzeau şi ceilalţi se făceau că ascultă. Ascendentul primar al lui Fidel asupra cubanezilor de rând l-a constituit faptul că provenea din pătura avută. Se născuse în „cuna de oro” (leagăn de aur), tatăl său fusese moşier iar el renunţase la toate bogăţiile acestuia neforţat de nimeni, din convingere, pentru a fi la fel cu ei, cu cei simpli. Apoi Fidel era un intelectual dovedit şi recunoscut de toată lumea. Lansat pe pista istoriei cubaneze de împrejurări şi de mediu, Fidel Castro a avut talentul şi capacitatea de a se adapta la meandrele ei şi de a se folosi din plin de ele, ajutat de modul profund de cunoaştere şi respectare a spiritului poporului cubanez. I-a cunoscut pe cubanezi bine, i-a simțit şi nu a încercat să îi schimbe. I-a ştiut înceţi şi nu i-a grăbit cu munca. Oricât de greu ar fi fost în ţară, le-a asigurat necesarul strict plus rom, tutun, muzică şi dans. Nu le-a interzis religia, fie că era catolică sau afro-americană (santería). Nu le-a interzis luptele de cocoşi şi pariurile, nici practica bacşişurilor, pe care a controlat-o însă, legalizând-o. (La restaurante, pe lista de preturi, este trecut bacşişul 10%, care, l-a sfârşitul zilei se împarte între lucrători). Căsătoria şi divorţul nu au fost încorsetate în morala proletară din alte țări. Astfel, divorţul se pronunţă chiar la cererea unei singure părţi, considerându-se că fără dorinţa ambilor soţi căsătoria nu mai are nici un sens. Copiii rezultaţi din relaţii extraconjugale au aceleaşi drepturi cu cei născuţi în familiile oficiate. Nu le-a împuiat capul cu învăţământul de partid, cu învăţătura marxistă, cu socialismul ştiinţific, cu etapele de edificarea a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Atunci când i-a simţit nemulţumiţi s-a declarat solidar cu nemulţumirea lor, găsindu-le un vinovat de serviciu, unul credibil, din străinătate. In mod genial, scriitorul columbian Federico Garcia Marqués îl aprecia pe Fidel Castro ca fiind „el líder que encarnó al mismo tiempo el Gobierno y la oposición del país” (liderul care a încarnat în acelaşi timp guvernul şi opoziţia din ţară). A lăsat cubanezilor întotdeauna impresia că se consultă cu ei, că nimic nu face doar pentru că aşa vrea el sau că aşa consideră el că este bine. Orice conflict sau problemă internaţională de interes a expus-o public, desigur, aşa cum îi venea bine, dar menajându-le orgoliul printr-o explicaţie şi făcându-i, astfel, să se simtă implicaţi, nu ignoraţi senioral. Li s-a adresat ca unor oameni, nu ca unor slugi, aşa cum au fost trataţi cubanezii în perioada colonială. Talentul său oratoric ieşit din comun, dublat de necesara carismă, i-au asigurat întotdeauna dialogul cu interlocutorii de care avea nevoie. Chiar şi lungile discursuri ale lui Fidel Castro luau forma unui dialog. Simula un lapsus şi cerea ajutor din public. Îi mulţumea celui care îi răspundea şi, pe loc, lega un scurt dialog cu acesta, dialog ce putea fi valabil pentru oricine din sală. Îl întreba de unde este, ce lucrează, dacă a venit cu greu la conferinţă, cine îi ţine locul la muncă. Altă dată, lua cuvântul fluturând câteva foi de hârtie, anunţând că, de data aceasta, vrea să fie scurt: şi-a scris discursul ca să nu se întindă cu vorba până peste ora 17,00 pentru ca la 18,00 să poată fi liberi cu toţii şi să meargă acasă pentru a putea urmări la televizor derbiul dintre echipele de base-ball Santiago de Cuba şi Pinar del Río. În altă ocazie, când din neatenție îi scăpau de pupitru câteva bilețele pe care își însemnase subiectele despre care urma să vorbească, se repezea să le culeagă de pe jos explicând cu umor: „Trebuie să vă spun și despre ce scrie aici, pentru că pe urmă, discursul care va apărea mâine în ziare nu va mai coincide cu cel pe care vi l-am prezentat aici”.

În alte dăți, când discursul său depăşea câteva ore bune, anunţa înţelegător că, dacă cineva are nevoie să meargă la baie, poate ieşi în linişte din sală fără ca nimeni să se supere. Într-una din aceste situaţii, Garcia Marquez, care se afla la prezidiu, intervine şi i se adresează lui Castro, în amuzamentul întregii săli: „Che, Usted nunca va a morirse de prostatis. Yo, ya salí dos veces al baño pero Usted nada” (Prietene, cu siguranţă că n-o să mori de prostată. Eu deja am ieşit de două ori la baie dar tu niciodată). A avut curajul dialogului cu masele, dialog în care a avut întotdeauna grijă să păstreze iniţiativa. Un exemplu elocvent în acest sens stau evenimentele de la începutul anilor 90 (prin 1994), când, după degradarea dramatică a situaţiei economice interne determinată de destrămarea U.R.S.S., principalul partener comercial al Cubei, la Havana, s-a produs o revoltă stradală soldată cu spargerea şi devalizarea unor magazine, revoltă ce risca să ia amploare. În aceste condiţii, Fidel Castro s-a prezentat rapid în faţa mulţimii răzvrătite şi i-a asigurat că le înţelege nemulţumirile. I-a îndemnat să-şi verse furia asupra sa, ca principal vinovat, dar să nu-şi distrugă bunurile pe care şi le-au creat cu greutate, prin muncă şi prin sacrificii. Să-l omoare pe el, dar să nu nimicească magazinele ţării. Numai în pace, cu sau fără el, vor putea trece peste greutăţile prezente, aşa cum au făcut-o de nenumărate ori, în istorie. După câteva minute de consternare şi linişte, din mulţime s-a auzit mai întâi un firav „Viva Fidel”, apoi un vuiet general „Viva Fidel”, după care revolta anti Castro s-a transformat într-un marş de protest împotriva imperialismului criminal, marș avându-l în frunte pe nimeni altul decât pe Fidel.

Castro a evitat cea mai mare şi frecventă greșeală a unui om inteligent, aceea de a-i considera pe cei din jurul său proşti. Dimpotrivă, i-a considerat și tratat ca fiind la fel de inteligenţi şi de vicleni ca el chiar după ce i-a învins, convins sau manipulat. Nu i-a desconsiderat, nici nu i-a ridiculizat, din contră, le-a recunoscut calităţile, amplificându-şi în felul acesta succesul asupra lor. Pentru cubanezi, Fidel Castro a devenit o instituţie: instituţia Fidel. O instituţie unică şi puternică, mai puternică decât instituţia regalităţii de la alte popoare, pentru că dacă cea de-a doua este multiplicabilă şi repetabilă, instituţia Fidel începe şi se termină cu el. După Fidel şi chiar din timpul vieţii sale instituţia Fidel a trecut în legendă. Legendele rămân, indiferent de fluctuaţiile politico-sociale, iar personajele legendare precum Fidel marchează puternic istoria unui popor. Bun sau rău pentru străini, bun sau rău pentru cubanezi, Fidel Castro a devenit o etichetă cubaneză, un „brand”, precum havanele sau romul cubanez.

Ce va fi după Fidel? Este întrebarea pe care şi-o pune multă lume. Vor fi schimbări dramatice? Va fi revoluţie? Vor reveni americanii? Schimbări vor fi, ele au început chiar din timpul lui Fidel și au continuat în timpul fratelui său Raul. Dramatice, nu. Americanii vor reveni numai atât cât au nevoie, adică puţin. Vor fi reforme, vor fi nemulţumiri legate de reforme, iar acestea se vor opri. Experimentul din Europa de Est a fost făcut, nu mai este nevoie de altul. Cubanezii nu renunţă la nimic din ceea ce este al lor, bun sau rău. Nu au renunţat şi nu şi-au renegat niciodată istoria. Drapelul, creat în 1850 şi adoptat în 1906 este acelaşi şi astăzi, iar imnul este, în mare, acelaşi de la crearea sa, din 1868. De aceea nu vor renunţa nici la Fidel, nu îl vor uita și nu îi vor ignora voit memoria. Îl vor considera întotdeauna al lor şi nimeni, niciodată, nu li-l vor putea lua, așa cum a fost el, bun sau rău.

Sursa: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | 2 comentarii

Momente de inspiro (1): Iarăși despre dragoste

Momente de inspiro (1): Iarăși despre dragoste 

Am răscolit și azi blogosfera, pentru că e un lucru minunat, e atât de ușor a depista ce și cum gândesc atâțea oameni, pe care nici măcar nu știi cum îi cheamă, dar te apropie gândurile pe care le expun pe bloguri.

Momentul de inspiro mi-a venit de pe blogul, pe care îl citesc, de fiecare dată, cu sufletul la  gură

 https://tacereapasilortarzii.wordpress.com/2016/11/23/avem-nevoie-de-recreatie…

  Nu există suflare omenească să nu se fi întrebat, dacă a cunoscut iubirea adevărată. Din experiența sa, încearcă să dea un răspuns, așa cum a nțeles-o, cum a trecut-o, cum a împărtășit-o, dăruit-o, oferit-o, folosit-o, furat-o, trădat-o, exploatat-o…  s-ar putea de lungit acest fir pe multe pagini, agățând un verb de altul… 

– Ce este dragostea în viața omului?  –  mi-am întrebat prietenii mei, un cuplu, care  trăiește împreună mai bine de 35 de ani. 

Ea a zâmbit enigmatic, în loc de replică, el a bolmojit nemulțumit sub mustăți:

– Mă întrebi azi despre dragoste, când am atâtea griji, sănătate n-am, bani nici atât… să mă fi descusut la 20 de ani, îți spuneam ceva la acest subiect…                                                       I-am privit cu admirație, pentru că mai văd eu cum li se înseninează privirile, când li se găsesc,  acele scântei, ce răsar, când sunt duși pe glume frumoase vis-a-vis de cuplul lor, vorbesc mai mult decât modestia, cu care sunt înzestrați de ceruri.                                                                                                                                                      Le-am zâmbit cald, zicând:

– Poate de-aceea cu timpul vin pe capul omului maladiile, deoarece se domolește, se stinge fiorul, care-l provoca în anii tineri la vis, la realizări, la dans, la călătorii… la zbuciumul adevărat al vieții… căci anume dragostea ne lungește zilele, ne întinerește, ne face fericiți. În privința voastră sunt liniștită, că nu prea sunteți căzuți în gălbenări,  n-o mai faceți pe modeștii… Nimic grav, că nu vreți s-o definiți, esențial e că o trăiți și acum, căci până la urmă, cât de banal ar suna, tot ce ne rămâne nu sunt banii, nici averea, ci iubirea.

      S-au scris atâtea tratate despre acest sentiment miraculos, dar nu s-a găsit o formulă, ce ar defini-o exact și nu e de mirare, căci fiecare o trăiește, o primește și o dăruiește după cum o simte sufletul și numiți-o cum vă convine: stimă, admirație, afecțiune, simpatie… important e să-ți umple sufletul până peste, altfel viața nu are rostul cuvenit, trece pe alături.  Nu înțeleg și nu voi înțelege niciodată formula dragoste necondiționată, a trecut și prin sufletul meu, o stare când viața devine ca o loterie, o stare de nesiguranță, când trăiești doar cu ziua de azi, ca și cum mâine nu va mai fi nimic. Unde este locul aspirațiilor, viselor de viitor în această relație, dacă nu e nici responsabilitate, nici siguranță…  poate cuiva îi convine!

Iubirea, dacă e iubire adevărată, e un templu sfânt, înălțat de sufletele celor doi, devenind un întreg,  altfel e ceva unilateral, ce ține de acum, aici și atât, adică nimic serios…  necondiționat. V-ați întrebat vreo dată câți copii rămân nenorociți din cauza iubirii necondiționate, pentru că-n orice moment unul din părinți vrea altă iubire,  la fel… necondiționată?!

Să iubiți și să fiți iubiți cu adevărat!

 23 noiembrie 2016 Maria Botnaru

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, MOMENTE DE INSPIRAȚIE | 2 comentarii

Esența vieții prin cuvintele lui Paulo Coelho

Esența vieții prin cuvintele lui Paulo Coelho

Paulo Coelho e cunoscut printre cititori ca autorul cuvintelor frumoase, a vorbelor de duh, un Poptamas mai evoluat, dacă e să fim răutăcioși. Nu mă pasionează ca scriitor de ficțiune, dar am observat că a ajuns la sufletul multora. După ce am finalizat Al cincilea munte, scriere din care am extras citatele de mai jos, am înțeles în mare măsură de ce îl admiră atât de multă lume. Aflați și voi:

1. „dacă mergem înainte, tristeţea dispare”

2. „Trebuie să ştim când se încheie o etapă din viaţa noastră. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât e necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii. „

3. ” Un copil poate oricând să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte.”

4. „omul trebuie să-şi aleagă şi nu să-şi accepte destinul.”

5. „viaţa mea căpăta sens, dacă eu o voiam.”

6. „viaţa nu-i făcută din ce doreşte omul, ci din ce făptuieşte.”

7. „În momentul acesta, mulţi oameni
au renunţat să mai trăiască. Nu se mânie, nu plâng, aşteaptă doar să treacă timpul. N-au acceptat provocările vieţii, iar viaţa nu-i mai provoacă.”

8. „Când întârzii culesul, fructele putrezesc, nu se lăsă comandantul. Iar când amâni rezolvarea problemelor, ele devin tot mai mari.”

9. „Cel mai priceput războinic e cel care ştie să-şi facă din duşman prieten.”

10. „Preotul ştia că, dintre toate armele de distrugere pe care le-a putut inventa omul, cea mai teribilă şi mai puternică era cuvîntul. „

11. ” Şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, avea nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască.”

Sursă – https://mirabelablog.wordpress.com

sursă poză – google.com

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

Cristian Răchițan :„Medicamentele au devenit atât de agresive, încât te tratezi de una şi creezi alte două boli“

prietendevremerea

INTERVIU Cristian Răchitan, medicul vedetelor în New York: „Medicamentele au devenit atât de agresive, încât te tratezi de una şi creezi alte două boli“Românul Cristian Răchitan este un doctor celebru în Statele Unite, acolo unde locuieşte de aproximativ 30 de ani. Este specializat în naturopatie şi are pacienţi celebri.Cristian Răchitan ţine să precizeze că este newyorkez de peste 30 de ani, medic naturopat (o ramură a medicinei alternative care valorifică remedii naturale, precum apa, aerul sau soarele pentru tratarea bolilor) şi a intrat în Top 5 „cei mai buni diagnosticieni din lume”. Mulţí dintre pacienţii care îi calcă pragul cabinetului din New York sunt miliardari, vedete ca Barbra Streisand sau Mel Gibson, politicieni celebri. A plecat din România atunci când nu împlinise 20 de ani şi spune că a avut norocul de a fi cerut în căsătorie de o tânără care lucra la Casa Albă pentru preşedintele Reagan. Medicul a acordat un interviu pentru ziarul „Adevărul”:

Adevărul: Cum pot fi oamenii fericiţi într-o lume în care stresul, nemulţumirile legate de viaţa…

Vezi articol original 1,343 de cuvinte mai mult

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

SOCRATE AL ROMÂNILOR, PETRE ȚUȚEA!

SOCRATE AL ROMÂNILOR, PETRE ȚUȚEA!

Petre Ţuţea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar şi în închisoare. Din cauza persecuției, a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după prăbușirea regimului comunist scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

Hărțuit în permanență de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea şi-a exprimat convingerile legionare până în ultimele clipe ale vieții. Continuu sub observația agenților securității comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, șicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuința sa modestă de lângă Cișmigiu au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.

„Tot ce-am suferit, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniță… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinței unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit” – Petre Țuțea.

Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din București, pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: „Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Țuțea a răspuns simplu: „ Român absolut, asta înseamnă!” (Sursa)

Sursă: http://www.filmedocumentare.com

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

8 mari opere care l-au inspirat pe Gabriel García Márquez

8 mari opere care l-au inspirat pe Gabriel García Márquez

8 mari opere care l-au inspirat pe Gabriel García Márquez

 Despre Gabriel García Márquez se crede că a scris povestiri și romane care au izvorât pur și simplu din imaginația lui, și mai puțin din întâmplări trăite de-a lungul vieții. Ceea ce e greșit, după cum susține însuși autorul: „Cel mai mult mă amuză când sunt lăudat pentru imaginarul din operele mele, deși adevărul este că nu există un singur rând în toate cărțile mele care să nu fi avut o bază reală.”
A crescut într-un mic sat din Columbia și s-a inspirat foarte mult din locurile natale pentru romanul său Un veac de singurătate. De altfel, multe dintre motivele din povestirile scurte își au rădăcini tot în satul în care şi-a petrecut copilăria. Dar în afară de experiențele proprii, și cititul a contribuit la formarea sa ca scriitor.
Într-un interviu pentru „The Paris Review” din 1981, romancierul spunea: „Am pierdut înclinația grandioasă de a citi doar „literatură”. Citesc orice. Încerc să fiu la curent cu tot”. Totuși, modul lui de a scrie a fost influențat și reprezintă o îmbinare fină între creațiile lui William Faulkner, Franz Kafka, F.M. Dostoievski sau Juan Rulfo. Iată o listă cu 8 cărți care l-au marcat profund pe scriitor încă din adolescență.

Muntele vrăjit
(Thomas Mann)
Cele mai bune cărți pe care le-am citit în liceu au fost cele pe care le citeam cu glas tare alături de colegii de cameră înainte de culcare.
Márquez povestește despre succesul pe care l-a avut acest roman și despre cum directorul liceului a fost nevoit să intervină pentru a-i trimite la culcare. Ei își doreau să stea treji toată noaptea, nerăbdători să afle dacă Hans Castorp și Clavdia Chauchat vor apuca să se sărute curând. Se mai întrebau cum se vor termina discuțiile-duel între Naptha și prietenul său, Settembrini. Lectura, care dura deja de mai mult de o oră, era sărbătorită în dormitorul colegial cu ropote de aplauze.

Ulise
(James Joyce)
Scriitorul își amintește cum un prieten al său, student la Drept și pasionat de Biblie, i-a pus această carte în mână și i-a spus: „Aceasta este cealaltă Biblie!”
Márquez spune că prima oară a citit-o pe bucăți, a tot reluat-o chinuindu-se să-i placă, până când și-a pierdut răbdarea. Într-un final a renunțat, ca mai apoi, la maturitate, să se întoarcă la ea. De data aceasta, prin prisma ei, s-a descoperit atât pe sine, cât și noi tehnici ale limbajului. Mulți dintre cei care i-au citit primele scrieri i-au spus că acestea au influențe caracteristice lui James Joyce.

Zgomotul și furia
(Wiliam Faulkner)
A conștientizat că citise Ulise sau Zgomotul și furia prematur, descoperindu-i mai târziu pe Joyce și Faulkner în frumusețea și simplitatea lor:
De fapt, cam tot ce-mi părea pedanterie și ermetism la Joyce și Faulkner mi s-a dezvăluit atunci cu o frumusețe și simplitate terifiante.

Oedip Rege
(Sofocle)
Scriitorul Gustavo Ibarra Merlano l-a învățat rigoarea de care sistemul său improvizat și împrăștiat de idei avea atâta nevoie. Totodată, l-a învățat și blândețea. Acesta cunoștea tot ceea ce exista despre poeziile și cultura greacă și latină.
Márquez își amintește că nu a fost pasionat niciodată de literatura clasică greacă sau latină, pentru el fiind de-a dreptul plictisitoare și fără sens. Singura carte pe care o citise în liceu fusese Odiseea, însă și din ea a extras doar frânturi de idei.
Înainte de a-și lua la revedere de la el, Ibarra a ales din biblioteca sa o carte îmbrăcată în piele pe care i-a înmânat-o cu o oarecare solemnitate: „Poți ajunge un scriitor bun, dar nu vei ajunge foarte bun dacă nu cunoști clasicii greci.”

Casa cu șapte frontoane
(Nathaniel Hawthorne)
Această carte i-a fost recomandată tot de Gustavo I. Merlano. Spune că l-a marcat pe viață.

O mie și una de nopți
A rămas impresionat de modul realist în care sunt prezentate descrierile: scenele de zbor cu covorul deasupra orașului și deasupra munților. Multe dintre ideile din O mie şi una de nopţi le regăsim în operele scurte ale acestuia.

Metamorfoza
(Franz Kafka)
Nu a mai putut adormi niciodată cu seninătatea pe care o avea înainte de a citi nuvela. Un prieten i-a împrumutat-o. După primul fragment, a realizat că nu mai întâlnise până atunci o relatare atât de ciudată, atât de surprinzătoare. Dacă ar fi citit acest gen mai devreme, poate că s-ar fi apucat de scris mai repede. Imediat după ce a terminat de citit Metamorfoza, a început să scrie la rândul său povestiri.
Când am terminat „Metamorfoza”, am resimțit un jind irezistibil de a trăi în acel paradis alienat.

Doamna Dalloway
(Virginia Woolf)
A fost pentru prima oară când a auzit de această scriitoare, pe care Gustavo Ibarra o numea Bătrâna Woolf, ca și pe Faulkner – Bătrânul Faulkner. Tot acesta i-a pus pentru prima oară în mână cartea Doamna Dalloway, prezicându-i că o va învăța pe dinafară. Gabriel García Márquez spune că atunci s-a simțit ca și cum tocmai ar fi descoperit lumea.

Cititul romanelor încă în perioada de formare ca scriitor a contat foarte mult pentru Márquez. Într-un interviu care a avut loc în biroul lui din spatele casei din San Angel Inn, acesta dezvăluia faptul că înainte de a se apuca de scris și citit, inspirația lui a venit pur şi simplu din creionarea personajelor sau a întâmplărilor din desenele animate.
La liceu a profitat de biblioteca impresionantă, dar și de cunoștințele bogate ale prietenilor săi. La Universitatea din Bogota, Márquez a cunoscut oameni de bază, care i-au deschis porțile către lumea scriitorilor contemporani.
Prietenii lui l-au încurajat și au fost entuziasmați de operele sale de început. Când crea un pasaj din vreun roman de-al său, scriitorul întotdeauna se gândea cum vor reacționa prietenii lui și dacă le va plăcea sau nu ceea ce vor citi: „În cele din urmă, toate cărțile sunt scrise pentru prieteni.” După ce a terminat Un veac de singurătate, l-a cuprins o frustrare. Explicaţia? Nu îi cunoștea pe toți cititorii lui și se simțea de parcă milioane de priviri erau ațintite asupra lui, fără ca el să știe măcar ce gânduri le treceau acestora prin minte.
În acelaşi interviu, Gabriel García Márquez spunea că a scrie este la fel de greu ca şi asamblarea de la zero a unei mese. Îţi trebuie un pic de magie, în rest multă muncă fizică: „99% transpiraţie, 1% inspiraţie!”
Hemingway l-a impresionat când a comparat scrisul cu boxingul. Scrisul presupune foarte multă concentrare şi minte lucidă. E cunoscut faptul că Faulkner sau Hemingway consumau cantităţi mari de alcool și aveau o reputaţie proastă, însă atunci când venea momentul să creeze, preferau să rămână lucizi. Actul scrierii implică sacrificiu, deci era de neconceput pentru el să se îmbete sau să se drogheze cât timp se afla la biroul de lucru. Astfel, Márquez le răspundea celor care îl întrebau dacă unele romane s-au născut în urma unor experiențe psihedelice sau bahice:
Creaţia, pentru mine, presupune şi o stare bună de sănătate. Generaţia Pierdută a înţeles acest lucru. Erau oameni care iubeau viaţa.
Tot în numărul 82 al „The Paris Review” (1981), Márquez își încheie interviul spunând:
Sunt absolut convins că voi scrie cea mai bună carte a vieții mele, dar nu știu care va fi sau când. Atunci când o simt – și o tot simt de ceva vreme încoace – rămân în tăcere, astfel că dacă trece pe lângă mine, să o pot prinde.
Articol trimis de Olimpia Rusu.

Sursă: http://www.ampress.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu