TUDOR GHEORGHE, Omul, patriotul înflăcărat al României. Gala premiilor Constantin Brâncoveanu

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, OAMENI CELEBRI | Lasă un comentariu

Scrisoare deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Parvu –

Scrisoare deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin
Parvu 

Popor român!

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai
fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul
popor european  care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun
eu, o spune istoria popoarelor.  O fi mult, o fi puţin, nu ştiu dar
ştiu că eşti  unic în Europa, această Europă care te loveşte, te
jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta,  când tu eşti
singurul popor născut , crescut şi educat în graniţele sale ?Eşti
primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun
tăbliţele de la Tărtăria , şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.
Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste
meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi
prima civilizaţie care se  semnează pe acest pământ. Scrierea
sumeriană a apărut 1000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu
văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat ?Ai fost
singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar
dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici
unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care
au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de
Dacii liberi,  nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi
transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat
pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te
laşi dezbinat ?Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă
tremura de teama islamului.
Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat
Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de
salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei
revendica drepturile ?Din tine au apărut: Eminescu, Enescu,  Brâncuşi,
Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae
Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai
mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că
acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta?
Astăzi, popor român  pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se
facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma ? –

Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au
nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale
tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât
mai mult.
Tu taci;  –
Astăzi , ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi
mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ sunt exploatate de
alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple visteriile străinilor
de neam.
Tu taci; –
Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile
românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru
cei mulţi.
Tu taci; –
Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să
muncească, sau să îşi vândă inteligenţa pentru că ţara lor nu are
nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad
Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de
slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de
voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face
figurine de plastilină din ei.
Tu taci; –
Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii,
linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici,
gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra
privilegiile.
Tu taci; –
Astăzi, parlamentul şi guvernul  ţării, divăniţii de azi, arendează
pământurile  şi întreprinderile  “nerentabile “ la indicaţiile unor
străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini,
spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei
primesc peşcheşul iar ţara rămâne pe butuci.
Tu taci; –
Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca
fii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ,
cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:
1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele
experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului,
sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care
habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă
nedescoperită.                                                 Tu
taci;
2. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise “ la expoziţie“ în afara
ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un
răspuns, se fac că au uitat de ele.
Tu taci;
3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de
interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor
ideea şi dovezile de unitate naţională.
Tu taci ; –

Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier
vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart
banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu
suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem
nevoie de serviciile tale”. Tu taci ;
–          Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată,pusă în
slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar Hatmanul Suprem
vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi
nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa
aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea
politici sale dezastruoase,  de parcă nimic din ceea ce se întâmpla
românului azi nu i se datorează lui.
Tu taci;
–                     Dispar din instituţii ale statului arhive cu
invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară.
Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să
investigheze  spun că nu e nimic deosebit. –
Tu taci; –

Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei
care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns deşi există
dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. –
Tu taci; –                    –
În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc alţii se fac că
lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor
şi nu li se întâmplă nimic. –
Tu taci; –
–          Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere,
bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare,
bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu
se uită pe internet sau nu primesc un SMS. –
Tu taci; –
–          Dacă te îmbolnăveşti , nu ai unde să te duci, s-au închis
spitalele , s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti
operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau
deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu
10 boli pe care nu le aveai  la intrare. –
Tu taci; –

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă
maghiari, pentru că e român , chiar de Ziua Naţională a României. Nu
se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României,
(de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei tac
când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi
pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o
manifestare oficială. –
Toţi tac. –
Tu taci; –

Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în
buzunar şi îţi iau banii  pentru că eşti prea bogat în viziunea lor
sau nu meriţi ce ai câştigat , iar ţara nu are bani. Se împrumută
lăsându-te dator pe sute de ani fără să le pese ce vor face şi de unde
vor plăti datoriile cei ce le vor urma. –
Tu taci; –

Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul,
îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac
experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul
trădătorilor din fruntea ţării,  care le aplică legile într-un Codex
Alimentarius care te duce la pieire. –
Tu taci; –
–          Parlamentarii îşi votează legi speciale, se
protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le
fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se
unul pe altul. –
Tu taci; –                    –
Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a
Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc
propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul dar să mai te
consulte pe tine . –
Tu taci; –                    –
Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de
recuperat  o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii
români? Refuză să investigheze cazul pentru că nu vor să îi supere pe
cei ce îi ţin pe jilţuri fără să le pese de interesul naţiunii trădând
jurământul făcut la investire. –
Tu taci; –

Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi –
Tu taci; –

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra
ta,românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti,
să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va
scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare
neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de
cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul
acestui neam. –

Cât o să mai taci ? –
Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se
şteargă dintr-o trăsătură de condei tot ce ti-au lăsat părinţii, nu
îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai  celor ce nici nu existau pe
când tu ştiai să scrii. 

http://www.ioncoja.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Lasă un comentariu

Să nu fii un jidan căcăcios!

Să nu fii un jidan căcăcios!

De fiecare data cand citesc un articol in care se prezinta mizeria morala a unor indivizi, fara indoiala culti si cititi (de la care te-ai astepta sa fie si exemple de cea mai inalta moralitate), gandul ma duce fara sa vreau spre acel evreu de mare caracter, care, fiindca a refuzat sa-si tradeze prietenii, a ales constient puscaria: 13 ani de inchisoare! Iata un fragment din ultima mea carte referitor la acest subiect:

Pe 31 decembrie 1959, Nicu primeşte „invitaţia” de a se prezenta la Securitate pentru a i se lua o declaraţie. El fusese de faţă la o discuţie între prieteni, care interesa în cel mai înalt grad pe băieţii cu ochi albaştri. Nicu era convins că dacă va da declaraţia aşa cum doreau „organele”, ea va servi la condamnarea acestora la ani grei de închisoare. Printre ei erau Constantin Noica, Alexadru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Pillat, Marieta Sadova. Cum putea el să trădeze?

Şi atunci îşi face curaj şi nu recunoaşte nimic. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Nu ştie nimic, nu mai ţine minte nimic, a uitat tot, n-a băgat de seamă ce s-a discutat, era cu mintea aiurea, în altă parte. Tatăl lui, Oscar, un bătrânel de 82 de ani, mic de statură, cu un umăr lăsat şi care mergea greu, l-a îndemnat la plecare cu vorbele:

— Să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!

Cu asemenea încurajări alese, a pornit plin de avânt spre sediul Securităţii unde trebuia să se prezinte, hotărât să-l ia pe „nu ştiu” în braţe şi, dacă va fi nevoie, chiar să mintă cu neruşinare. Tatăl lui l-a obligat să-şi ia cu el un geamantan cu lucruri de primă necesitate, care pe anchetatori avea să-i
dezamăgească profund. Valiza aceea dovedea că Nicu se hotărâse încă de acasă să nu recunoască nimic, preferând arestarea decât să-şi trădeze prietenii.

La Securitate Nicu are o revelaţie. Acolo era prietena lui, care devenise colaboratoarea securiştilor. Trecuse de partea cealaltă a baricadei. Atunci, în acea clipă, realizează că securitatea adusese elemente noi în arta delaţiunii. Dacă cei dinaintea lor, siguranţa statului, poliţia şi jandarmeria te înfudau cu ajutorul duşmanilor, securiştii te atacau prin prieteni, logodnice, familie.

Dar el nu s-a lăsat convins nici aşa. Pe asemenea „oameni” nu era un păcat să-i minţi, îşi spunea. Era chiar o datorie. Când l-au strâns cu uşa, l-a luat pe „nu” în braţe. Nu ştia nimic, n-a văzut nimic, nu şi-a amintit nimic. Orice tertipuri securiste au folosit anchetatorii, toate s-au spart de capul cel tare al lui Nicu. Au jucat cu el ţonţoroiul, comisia s-a făcut că pleacă, s-au răzgândit apoi, au tras perdelele peste geamuri ca întunericul să inducă teama, l-au luat pe linie sentimentală, că dacă el va fi închis, ce se face bietul lui tată, care rămâne singur şi fără niciun ajutor la bătrâneţe?

Dar căpăţânosul, nu şi nu şi iarăşi nu! Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă! N-au putut scoate nimic de la el, aşa că securitatea l-a trimis acasă, dându-i timp de gândire. Poate poate îi vine mintea la cap! Dar acasă a fost şi mai greu, fiindcă Mititelu l-a luat pe bietul Nicolae, abia scapat de o belea, sub foc încrucişat:

— La ce-ai mai venit acasă, nenorocitule! Îi va spune plin de mânie unicului fiu. Mititelu (Asa-i spunea Nicu lui taca-sau) avea dreptatea lui fiindcă acceptând să se mai gândească, dădea speranţe celorlalţi nenorociţi că ar putea să cedeze. Dar cu aşa tată, varianta asta cădea de la sine.

Mititelu fusese om aprig în tinereţe. A luat parte în primul război mondial ca
ofiţer la luptele crâncene de la Mărăşeşti, primind pentru fapte de vitejie decoraţia Virtutea Militară. Era inginer de profesie şi arhitect, fiind proprietarul unei fabrici de mobilă. Nicolae şi-l amintea cum, în timpul agitaţiilor comuniste din 1919, umbla prin atelierele fabricii în uniformă militară şi cu sabia scoasă din teacă. E de la sine înţeles ce spaimă i-a cuprins pe agitatorii ovrei când au dat nas în nas cu un jidan furios ce umbla ca turbat, învârtind sabia pe deasupra capului. Pe loc li s-au muiet chicerili de spaimă.

Mititelu era şi pui de filozof, pentru că îi va spune fiului că dacă-şi va trăda prietenii, va avea zile bune, dar nopţile îi vor fi cumplite. La puşcărie însă, deşi va avea zile grele, nopţile îi vor fi liniştite şi senine. Concluzia lui a fost că Nicu va ajunge oricum la închisoare. Mititelu cunoştea bine psihologia securistă. Chiar dacă fiul lui ar apare ca martor al acuzării, peste un timp tot îl vor înhăţa. Nu intra în socotelile lor ca unii participanţi la o activitate considerată subversivă să zacă în puşcărie şi alţii sa fie omişi. Duşmanul de clasă trebuia stârpit în totalitate.

Nicu a fost trimis acasă, cu speranţa că după trei zile va reveni pocăit şi dornic de colaborare. Dar securiştii, mizând pe influenţa Mititelului, nu ştiau
ce-i poate pielea. El a fost un om năzdrăvan. A lucrat până la vârsta de 79 de ani, când a ieşit la pensie. Cu puţin timp înainte de pensionare, o dată când l-a căutat la fabrică, Nicu l-a găsit cocoţat pe nişte schele, lipit de
tavan. Asta-i lipsea moşului, să se caţere acolo unde nici cei tineri nu aveau curajul să se urce.

De la el fiul a primit sfatul bun să aleagă nopţile cu somn liniştit. Nicu însuşi era un căpăţânos fără pereche. Nu degeaba i-au încăput în ea unsprezece limbi străine, pe care le vorbea cursiv! În felul acesta căpăţânosul avea să primească o condamnare de treisprezece ani. A avut, printre alţii, camarad de suferinţă pe Păstorel, cel care a primit doar şase ani, probabil un act de clemenţă fiindcă a scris cu mult talent poezioare patriotice închinate partidului:

Zece membri de partid

Visau viaţă nouă,

Unul a vorbit în vis.

Şi-au rămas doar nouă!

Nouă membri de partid

De marxism s-au copt!

Unul s-a răscopt din ei.

Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid

Au trecut la fapte,

Unul a trecut la Tito!

Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid

Fac afaceri grase.

Unul a intrat la zdup

Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid

Au strigat lozinci.

Unul a strigat greşit

Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid

Când au fost la teatru.

Unul n-a aplaudat

Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid

Şi cam toţi ovrei,

Unul a plecat în Eretz

Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid

Vorbeau de război!

Unul a vorbit cam mult,

Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid

Mândri ca păunul.

Unul a înnebunit,

Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,

Cel mai lămurit.

A plecat cu Onete-ul

Şi n-a mai venit!

Zero membri de partid,

Luptă pentru pace.

Că partidul nostru drag

Ştie el ce face!

Sau alta, mult mai îndesată:

Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte

Prin partidul comunist!

PS: Este vorba de Nicu Stenihardt, cel care a scris „Jurnalul fericirii”

Sursă: http://www.ioncoja.ro

 

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, ISTORIE | Lasă un comentariu

ADUNAREA NAȚIONALĂ din 16 mai 2015, CHIȘINĂU, ROMÂNIA

Posted in DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Lasă un comentariu

ADEVĂRURI SIMPLE

b_300_472_16777215_0___images_stories_autori_BolbojaVasile-art-emis (1)

ADEVĂRURI SIMPLE

Trăim în vremuri confuze şi deruta oamenilor este la cote înalte. Speranţele oamenilor în mult trâmbiţatul capitalism s-au spulberat precum frunzele copacilor toamna. Altminteri super-speranţele erau, în oarecare măsură, nejustificate. Oricât de mincinoasă era propaganda socialistă mai cuprindea şi sâmburi de adevăr. Mai erau şi relatările celor plecaţi, trăitori în plin capitalism. Şi nu ne referim la cei din ţările înapoiate din Africa, America Latină sau din Asia sudică. Ne referim chiar la cei trăitori în lumea occidentală. S-a atras atenţia asupra „neajunsurilor” unui capitalism necontrolat dar am fost inoculaţi cu ideea unui „capitalism… uman”. Unii politicieni români susţineau că noi trebuie să păşim abrupt pe calea cea nouă (şi totuşi veche) a capitalismului. Mai erau şi amintirile bătrânilor noştri care nu au fost încântaţi de mult lăudatul capitalism românesc interbelic. Atunci, în România Mare, a fost o emulaţie, fără precedent, în lumea literar-artistică, în crearea unui fundament industrial, a unui relativ solid sistem bancar, cu unele plusuri aduse de neîncetatul progres tehnic (exemple : electricitate, auto, aviaţie, radio). Nu însă şi în cel al nivelului de trai al claselor „de jos-talpa ţării”. Au fost şi spirite lucide care au atras atenţia românilor, încă din anii 1990, de marile probleme pe care le ridică noul capitalism şi pe care trebuie să le depăşim, să le înţelegem şi să ne adaptăm lor. Şi, ne convine, nu ne convine, unul dintre ei a fost atât de blamatul Silviu Brucan. A fost un cinic toată viaţa lui, în trecerile dumnealui de la stalinism, la socialism de sorginte românească, la neocapitalism. Amintim, sumar „zicerile sale neocapitaliste”: şocul apariţiei rapide a discrepanţei de averi, al traumatizantului şomaj, al consumului de droguri, al nesiguranţei fizice şi altele cărora noi, românii, trebuia (şi trebuie!) să le „facem faţă”. Şi, indiferent de părerea noastră, trebuie să recunoaştem că a ştiut ce spune. Mai adăugăm şi „implementarea” noului criteriu valoric capitalist, recte american: măsura valorii oricărui om este averea pe care o deţine ceea ce a indus corupţia românească pe „cele mai înalte culmi”… Apoi, în România neocapitalistă, a început o propagandă, bine dirijată, menită să distragă atenţia de la problemele vitale şi să o deturneze către unele secundare. Nu putem omite mass-media vizuală, care, fie prin dezinformări politice, fie prin programe de ultimă speţă cu conotaţii sexuale, fie prin abordarea unor teme terne, avea scopul de a deturna atenţia românului de rând.

Dar cel mai important rol l-a avut, şi-l are !, conhorta de partide politice născute după ’89 precum ciupercile după ploaie. Cu mega-promisiuni, cu dispreţ pentru „popor” şi interes maxim pentru membri lor de vârf, cu etichetări de stânga, de dreapta sau spre neutrul centru. Ce însemnă o politică „de centru”? Astăzi noi ştim că totul vine de la „centru”. Intern sau extern! Mai ştie cineva azi ce doctrină au partidele noastre ? Pe care să o urmeze consecvent. Căci toţi şi-au pus emblemele de „populari” şi „naţionali” pe care le poartă ca pe un stindard. Şi susţin, cu tărie, prin vorbe, că ţin cu „poporul” cu „naţiunea” deci sunt cât se poate de… populari şi naţionali dar, în realitate, sunt atât de departe de „popor” şi de „naţiune”! Jos, la talpa ţării, confuzia este totală. Milioanele de muncitori care doreau „dărâmarea comunismului” şi s-au manifestat ca atare (a se vedea marile demonstraţii din Bucureşti din 1989) s-au trezit, acum, că au apărut „mari capitalisti care îi exploatează”. Păi ce doreau ei? Capitalism fără… capitalişti ? Aşa ceva nu există nicăieri în lume!. Culmea este că cei care au apărat „structurile comuniste până la capăt „au avut „cheag şi… spirit de iniţiativă” şi au devenit. mari capitalişti. Şi trist, ei au uitat că au apărat, unii chiar cu arma în mână, socialismul şi acum îl înfierează. Le este foarte drag neocapitalismul românesc. Normal, cu averea lor. Mai înţelege cineva ce se întâmplă în România? În această confuzie generală se mai poate găsi un drum, cât de cât, drept? Sau care să ducă nu la un liman iluzoriu, ci măcar la un echilibru în perimetrul mult trâmbiţatei, prin toate colţurile lumii, „dreptate socială” ? Să încheiem, optimişti!, cu o zicală veche de când lumea: „Speranţa nu moare niciodată”.

Sursă:www.art-emis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

ION COJA BLOG: PAHOD NA MOLDOVA

PAHOD NA MOLDOVA!

Pe 14 iunie, Rusia e pornită să ia Chişinăul cu Greceanîi, Bălţiul — cu Usatîi şi, surpriză, Orheiul — cu Shor. Soroca e de mult sub comunişti, Cahulul, la fel. Rămâne Ungheniul… şi putem garanta că riscul dezlănţuirii unei serii de rebeliuni locale este asigurat. Suntem gata sa rezistăm?

Cel mai disputat subiect pe agenda internaţională din ultima jumătate de an (alături de criza ucraineană) s-a epuizat. E vorba de parada militară de pe Piaţa Roşie de la Moscova, la care, din cei 51 de şefi de state invitaţi oficial, doar 20 au acceptat prezenţa. Anexarea Crimeii şi războiul de gherilă din estul Ucrainei au dat peste cap aşteptările Moscovei. Cazul, deşi i-a făcut destui nervi lui Putin, s-a trecut. Parada a avut loc, Rusia a scos pe Piaţă şi a ridicat în aer tot ce a crezut că este „muşchi militar” şi poate impresiona sau îngrozi lumea. La Chisinău, oficialii, spre deosebire de Putin, nu au avut în plan o paradă militară, pornind, probabil, de la premisa că locul armatei nu poate fi decât unul din două: fie în cazărmi, fie pe front. La noi, ca şi în Ucraina, Belarus şi în alte părţi, s-a recurs la comemorarea celor pierduţi în război. Însă faptul că nu am avut de 9 mai, pe Piaţa Marii Adunări Naţionale, trupe şi blindate încă nu înseamnă că la Chişinău nu am avut o paradă militară. Da, fără militari în robă, fără tancuri, lansatoare de rachete sau escadrile militare, dar paradă am avut, indiferent cât de mulţi au conştientizat acest lucru. Moscova a avut grijă să-şi scoată la marş de 9 mai, la Chişinău şi nu numai, coloana a V-a, pe care o are deghizată în R. Moldova fie în partide politice, fie în ONG-uri (peste 200, toate finanţate şi gestionate de Ambasada Rusiei), fie în organizaţii paramilitare. Coloane întregi de manifestanţi (ostaşii frontului vizibil şi invizibil al Rusiei în R. Moldova) au mărşăluit de 9 mai sub steagurile fostei URSS sau sub tricolorul Rusiei, intonând imnuri patriotice ruse, purtând pe ei sau ţinându-se lanţ, pe câteva sute de metri, de-a lungul unei pânze negru-oranj, simbolizând „svastica” expansionismului velicorus, cu copii încolonaţi şi ei în marş, costumaţi în uniforme militare şi cu mitraliere (fie şi improvizate) aninate milităreşte de gât, cu alde Dodon & Greceanîi şi Voronin în frunte la Chişinău, cu Usatîi la Bălţi, cu Vlah la Comrat sau Şevciuk la Tiraspol. E altceva decât ceea ce am văzut la Moscova? În aparenţă — da, dar în esenţă — o singură diferenţă: costumaţia. În rest, aceeaşi armată, cu aceeaşi stare de spirit. Nu a fost altfel, în acest an, nici la Tiraspol. Greu de explicat, dar, în premieră, s-a trecut şi aici fără paradă militară, dar tot sub steaguri străine. Ce a vrut Rusia să demonstreze? Că nu mai are armată dincolo de Nistru? Sau că nu mai are rost să sperii Chişinăul cu trupe militare regulate, din moment ce ai o coloană a 5-a tot mai bine pusă la punct? Contează sau nu, dar este curios să ştim că, deşi nu a făcut niciun fel de 9 mai la Doneţk şi Luhansk (din considerente de securitate pentru civili — zic ruşii), Moscova s-a avântat, în schimb, să facă mare 9 mai la Odesa. Atât doar că nu i-a prea reuşit. Portalul rusesc Regnum.ru a scris în repetate rânduri, de la 1 mai încoace, că în Odesa e teroare, că lumea e vânată pe străzi ca pe vremea lui Stalin şi Beria, iar securitatea ucraineană (SBU) s-a transformat în poliţie politică. Acuzaţiile vin după ce, pe 1 mai, „anti-maidanul” de la Odesa (rebeliunea pro-rusă) a eşuat în încercarea de a destabiliza situaţia în oraş, în ajunul unui an de la tragedia din 2 mai 2014, când, în urma altercaţiilor dintre forţele pro-ruse şi pro-maidan, şi-au pierdut viaţa circa 50 de persoane. Kievul a intervenit în forţă de 1 mai la Odesa, în alertă au fost puse trupele cu destinaţie specială „Alfa”, iar mai mulţi activişti ai aşa-zisului Consiliu Suprem al Republicii Populare Basarabia au fost arestaţi. Potrivit presei ucrainene, cazul a umbrit dispoziţia de 9 mai, iar evenimentul s-a redus la depuneri de flori la monumentele gloriei militare din Odesa. Deşi 9 mai a trecut, situaţia în oraş şi în regiune rămâne tensionată. Şi nu e vorba atât de 9 mai, cât de intenţiile Rusiei de a destabiliza Odesa. Planurile Moscovei sunt mai vechi, Odesa fiind al doilea punct strategic, după Donbas, pe care Rusia vrea să-l transforme într-un nou Doneţk sau Luhansk. Cazul cu Republica Populară Basarabia este din acelaşi scenariu cu republicile Doneţk şi Luhansk, atât doar că, în cazul Odesei, planul este cu o bătaie mult mai lungă şi prevede crearea celei de-a doua Rusii în sud-estul Ucrainei nu doar din contul teritoriului reg. Odesa, dar şi anexării la el a R. Moldova. „E sigur, nu e un mit. Este un proiect mai vechi al Moscovei, pe care strategii ruşi îl modifică de la caz la caz şi de la o situaţie la alta. La începutul anillor 90, acest proiect presupunea „întregirea regională” a regiunii Odesa cu 4 raioane din R. Moldova: Comrat, Taraclia, Ciadâr-Lunga şi Vulcăneşti, şi pe care Rusia îl vede azi într-o altă configuraţie.” Este declaraţia deputatului rus S. Gavrilov, responsabil de relaţiile economice cu Transnistria, pe care e greu să nu-l crezi. Mai ales că pe marginea acestui proiect s-au făcut mai multe declaraţii din partea mai multor oficiali ruşi. Întrebarea e alta. Va rezista Ucraina? Şi doi: este gata R. Moldova să facă front comun cu Ucraina împotriva aceluiaşi pericol? Pentru Ucraina, căderea Odesei ar fi o pierdere enormă, pentru R. Moldova — o tragedie totală. Dacă ia Odesa, pohodul Rusiei spre Moldova e asigurat. Nu ştim ce fac serviciile noastre speciale, dar lucrurile se complică. De la o vreme, a devenit tot mai vizibil faptul că Rusia nu vrea să mai recurgă la forţă în relaţiile cu vecinii ei tradiţionali. E prea scandalos. A găsit o altă soluţie: alegerile. A câştigat cu Dodon la parlamentarele-2014, după care başcanatul la Comrat cu Vlah, iar pe 14 iunie e pornită să ia Chişinăul cu Greceanîi, Bălţiul — cu Usatîi şi, surpriză, Orheiul — cu Shor. Soroca e de mult sub comunişti, Cahulul, la fel, rămâne Ungheniul şi putem pune pariu că riscul dezlănţuirii unei serii de rebeliuni locale este asigurat. Suntem gata? Ucraina se fortifică. Pe 12 mai Rada Supremă a adoptat o serie de modificări radicale la Legea cu privire la situaţia de război în Ucraina. E un act normativ care va face ordine peste tot în Ucraina, mai ales în zonele perturbate de Rusia. Dar Ucraina a întârziat exact cu un an cu adopatrea acestei legi.

Chişinăul e gata să anticipeze lucrurile?

Petru Grozavu,

Sursa: http://www.ioncoja.com

Sursă imagine: din internet

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

Universitatea din Bucureşti îl onorează pe “Profesorul Moarte” Peter Singer, susţinător al pruncuciderii, zoofiliei, pedofiliei şi căsătoriilor homosexuale cu Doctor Honoris Causa

Universitatea din Bucureşti îl onorează pe “Profesorul Moarte” Peter Singer, susţinător al pruncuciderii, zoofiliei, pedofiliei şi căsătoriilor homosexuale cu Doctor Honoris Causa

Peter Singer - Universitatea Bucuresti

După ce în urmă cu putin timp un propagandist olandez al pedofiliei mascat în profesor de „sexologie” a fost invitat să conferenţieze în cadrul „Lunii Homosexualilor” la Facultatea de Sociologie a Universității București, sacrilegiul fiind oprit de SRI şi organizaţiile de apărare a vieţii şi copilului, iată că aceeaşi instituţie recidivează la cote şi mai “înalte”.

De data aceasta, invitatul special este “renumitul filosof” Peter Singer, un susţinător deschis al infanticitului, pedofiliei, sodomiei, sadomasochismului şi… zoofiliei. Da, aţi citit bine. Iată că s-a ajuns şi la asta. Pe dalele unde au păşit Spiru Haret şi Mircea Eliade vine acum şi Peter Singer, “renumitului filosof”, după cum este gratulat în invitaţia Centrului de “Etică Aplicată” al Universităţii Bucureşti. Conform ActiveNews el ar urma să primească şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti. Pe lânga Prinţul Charles, Regele Mihai şi Patriarhul Ierusalimul de ce să nu meargă un Honoris Causa şi pentru un ideolog al “mişcării de eliberare a animalor” şi nu numai, după cum e cunoscut Peter Singer?

Singer este invitat să conferenţieze pe 20 mai la Universitatea din Bucureşti de un acolit de-al lui Tismăneanu şi Liiceanu, marxistul Valentin Mureşan, de la aşa numitul “Centru de Cercetare în Etică Aplicată”, pentru a susţine, chipurile, o conferinţă despre etica şi “drepturile animalelor”. Peter Singer, profesor de “etică” la Princeton şi membru al Partidului Verzilor, e “faimos” de unde vine atât pentru susţinerea înfocată a “căsătoriilor” homosexualilor cât şi pentru apologia crimei, a infanticidului, respectiv pentru “dreptul” părinţilor de a-şi omorî copilul după naştere, aşa zisul “avort post-natal“, militând totodată şi pentru uciderea copiilor cu disabilităţi, din raţiuni de “economie”. Momentul în care aterizează în România, în plină dezbatere privind legalizarea “parteneriatelor civile”, este, desigur, întâmplător, deşi ar fi fost mai de folos dacă Remus Cernea nu omitea să introducă în proiectul său şi legalizarea căsătoriilor între vacile apărate de “societatea civilă” şi boii susţinuţi de “lumea academică”.

Potrivit ActiveNews, în 1979, Singer a scris în cartea sa, “Practical Ethics”, (1st ed. Cambridge: Cambridge University Press, 1979): “Copiii umani nu au conștiință de sine și nu sunt capabili să priceapă faptul că există. Nu sunt persoane. În consecință, viața unui nou-născut are o valoare mai mică decât viața unui porc, a unui câine sau a unui cimpanzeu“. Referindu-se la copiii nou-născuţi şi cei cu disabilităţi, “profesorul de etică” foloseşte în scrierile sale pronumele pentru obiecte sau animale: “it”.

“Dacă o formă de activitate sexuală aduce satisfacţie celor care o practică, şi nu răneşte pe nimeni, ce poate fi imoral la ea?”, se întreba Singer, revoluţionarul animalelor şi al “stângii darwiniene”, într-un “editorial” pro-homosexualism şi pro-pedofilile din 2006, publicat de Guardian. “Argumentul” în cauză este folosit cu “copy-paste” în mai multe scrieri ale “renumitului filosof”. Astfel, Singer susţinea încă din 2001 că sexul cu animalele ar trebui condamnat doar dacă provoacă brutalizarea acestora. Altfel, dacă însă există o “satisfacţie mutuală” ca urmare a activităţii sexuale de natură bestială, nu ar fi nici o problemă. Filosoful american Tom Regan, profesor emerit de filosofie la Universitatea Statului Carolina de Nord, a făcut observaţia că, atunci, “acelaşi argument poate fi folosit pentru a justifica sexul cu copii” (Regan, Tom. Animal Rights, Human Wrongs. Rowman & Littlefield, 2003, pp. 63–4, 89).

Într-un “eseu” circulat al “renumitului filosof” acesta militează pentru normalizarea “sexului între specii” şi a “plăcerilor sodomiei”. Sensibiloşii intelectuali oripilaţi de limbajul frust al scriitorului Nicolae Breban – care transpunea practic în câteva cuvinte “epoca” Patapievici la ICR – vor găsi cu siguranţă mai multă întelegere la “renumitului filosof” care susţine sexul paşnic cu animalele folosind expresii “academice”, probabil kantiene sau hannaharendtiene, ca “blowjob”, cunt”, “fucking”

“Să salvăm balenele dar să omorâm copiii”, se scria despre activitatea celui poreclit “Profesorul Moarte”, înainte de instalarea lui la Princeton, în 1999, soldată cu manifestaţii de protest din partea organizaţiilor pro vita şi ale persoanelor cu handicap. Singer David Albert Peter provine din Australia şi este ateu declarat, conferenţiind şi la Convenţia Mondială Ateistă desfăşurată la Melbourne în 2012, manifestare sponsorizată de Fundaţia Ateistă din Australia şi Alianţa Internaţională Ateistă.

Numirea sa la Princeton a atras şi criticile publicaţiei evreieşti Jewish World Review: “Profesorul Moarte se potriveşte perfect la Princeton” ridiculiza jurnalistul JWR Don Feder numirea sa la chiar la Centrul de studii asupra “Valorilor Umane” al Universităţii. Acelaşi autor oferea şi un citat al celebrului evreu “vânător de nazişti” Simon Wiesenthal, dintr-un protest transmis unui Târg de Carte din Suedia, unde urma să fie lansată o lucrare a “renumitului filosof”: “Un profesor de morală care justifică uciderea pruncilor cu handicap este, în opinia mea, inacceptabil de a fi reprezentat la nivelul Dvs”.

În urmă cu un an, pe 26 mai 2014, la propunerea aceluiaşi Centru de “Etică Aplicată”, Universitatea din Bucureşti oferea titlul de Doctor Honoris Causa unui discipol al lui Peter Singer, Julian Săvulescu, un alt “filosof”, născut în Australia, din tată român, care la rândul său susţine infanticidul şi eutanasia. Profesorul universitar de bioteică dr. Pavel Chirilă a amintit la vremea respectivă conducerii Universităţii câteva citate din “opera” premiatului: “Totuşi scopul publicaţiei Journal of Medical Ethics – publicaţia lui Săvulescu, nota red – nu este să prezinte Adevărul sau să promoveze o vedere morală sau alta… Dacă avortul este permisibil, şi infanticidul ar trebui să fie”“Putem schimba din nou definiţia morţii […] mutând momentul un pic mai devreme în procesul de a muri” (J. Savulescu, Death Fiction and Taking Organs from the Living); ş.a.

“Prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa profesorului Julian Savulescu, Universitatea din București onorează performanţa profesională a unui filosof cu recunoaștere internațională”, se afirma în Comunicatul oficial al Universităţii cu 150 de ani de onorabilitate.

Rectorul Universităţii, Mircea Dumitru, înainte de 1989 instructor la  Casa Pionierilor Buftea, a fost angajat al Fundaţiei lui Andrei Pleşu, Noua Europă, şi al Editurii Humanitas a lui Gabriel Liiceanu, postură din care a tradus mai multe cărţi din germana pe care nu o cunoaşte. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Ludwig Wittgenstein, apărută la Humanitas, conform unei anchete publicate de Cotidianul privind frauda intelectuală jenantă. Mircea Dumitru l-a susţinut şi pe falsul doctor Horia Roman Patapievici să obţină titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara. Preşedintele Senatului Universităţii este deputatul “liberal” Vlad Nistor, istoric moşit de Zoe Petre şi declarat pe 6 mai a.c. drept incompatibil de către Agenţia Naţională de Integritate.

Sursă: http://www.ziaristionline.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

REMARCABILUL SAVANT-POET, NICOLAE MĂTCAȘ

REMARCABILUL SAVANT-POET,  

NICOLAE MĂTCAȘ

Maria Botnaru BlogTrimis într-o misiune culturală şi politică împreună cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul eminescolog al lui Perpessicius, cu profesorul doctor George Anca, directorul Bibliotecii Naţionale Pedagogice din Bucureşti, şi cu doamna Cătălina Balogh, reprezentanta editurilor româneşti, în Basarabia – republică abia scăpată din chingile Uniunii Sovietice, am făcut prima descindere la Chişinău, fiind primiţi de miniştrii ştiinţei şi învăţământului şi culturii şi cultelor, de primarul oraşului şi de primul preşedinte al republicii libere, Mircea Snegur. Dacă partea politică a misiunii a eşuat, Snegur fiind un adept al izolaţionalismului şi autonomiei frânturii geografice şi istorice a României, smulsă Ţării prin arbitrarul pact Ribbentrop-Molotov, cele culturale şi de învăţământ au fost încununate de succes. S-au proiectat măsurile de reînviere a învăţământului în limba română şi de grafie latină a manualelor şcolare şi cursurilor universitare, s-au prezentat modele de organizare a editurilor şi bibliotecilor, de penetraţie a culturii şi experienţei româneşti şi, înainte de podurile de flori întinse peste Prut, am iniţiat pentru vara anului 1990 prima tabără pentru elevii talentaţi la creaţia literară aparţinând celor mai vestite cenacluri şcolare din cele două republici: „Săgetătorul”, cenaclul reprezentativ al elevilor din România, şi „Tocono” (totul pentru copiii noştri) – al elevilor români basarabeni, tabără organizată în mijlocul codrilor Orheiului, la Condriţa. Cu acest prilej, am iniţiat colaborarea şi relaţii de prietenie cu profesorul universitar Nicolae Mătcaş, ministrul ştiinţei şi învăţământului şi reformatorul şcolii din Republica Moldova între anii 1990-1994, autor al unor valoroase manuale, cursuri şi tratate de filologie,şi cu viitorul academician Mihai Cimpoi, cu care am făcut la Chişinău pe postul naţional de radiodifuziune câteva emisiuni reluate ulterior de 3-4 ori, atât personale, cât şi din tabăra Condriţa. Li s-au adăugat poetul Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, redactorul-şef al celei mai importante reviste de cultură moldoveneşti, „Literatura şi arta”, care, consfinţind înfăptuirile din prima tabără internaţională de la Condriţa, a întocmit un splendid supliment literar cu creaţiile şi aspiraţiile celor mai tineri creatori din Basarabia şi România, căruia, după întoarcerea la Bucureşti, i-am dat o replică pe măsură printr-un substanţial supliment, editat de ziarul „Tineretul liber”.

Pe domnul profesor Nicolae Mătcaş l-am reîntâlnit în 1996 în Bucureşti, la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, unde, după surghiunirea din noua republică de către antiunionişti pentru „păcate” patriotice, înfăptuite ca ministru al învăţământului, fusese angajat ca expert pentru tineretul basarabean care studiază în România fie în învăţământul preuniversitar, fie în cel superior, în zecile de facultăţi, fie la masterat, doctorat, rezidenţiat sau la stagiere, unde li se acordă burse. Aici avea să se consolideze strânsa şi calda prietenie dintre noi, bazată nu numai pe o adâncă afinitate sufletească, dar şi pe preocupări filologice şi poetice comune. În anii de aflare la Bucureşti, el, pe lângă câteva cărţi de lingvistică, a publicat nouă remarcabile volume de versuri: „Surâsul Giocondei” (1997), „Trenul cu un singur pasager” (1998), „Azur” (2002), „Coloana infinitului” (2003), „Câte-s visele, multele…” (2003), „De-a alba-neagra” (2006), „Roată de olar” (2008), „Vernale ploi” (2009), „Un câmp minat, urcuşul” (2010), acestea marcând o ascendenţă artistică manifestă, care-l plasează pe neobositul profesor, alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, ca pe unul din cei mai valoroşi poeţi români de dincolo de Prut. Cinci din cărţile sale au fost redactate şi prefaţate de mine, iar multora din bogata suită lirică le-am închinat recenzii în diverse publicaţii. „Coloana infinitului” este un simbol atotcuprinzător al spiritualităţii româneşti. Axis mundi legând pământul cu cerul; şirag vertical de romboedri simbolizând ritmurile de timp şi succesiunea spre nemurire a generaţiilor; uimitoare tulpină mitică aducând seva unui pământ plin de tradiţii şi har ca ofrandă Cosmosului; simbol al continuităţii vieţii peste moarte; semn al unei porniri mândre spre universalitate, ea ne defineşte şi ne transmite mesajul dincolo de cuvinte. Cred că Nicolae Mătcaş, distins savant şi poet de aleasă fibră, fiu al unui pământ strămoşesc care, împotriva adevărului istoric, prin glasuri străine sau duşmănoase, a cerut reînstrăinarea şi şi-a exilat patrioţii, nu şi-a împrumutat întâmplător titlul volumului de la acestă coloană a nemărginirii şi a „dorului de înfrăţire”, cum o mai numea Barbu Brezianu.

Poeziile adunate în acest volum, aproape în totalitate, sunt expresii ale unei înalte conştiinţe civice, ale unui curat şi străfund sentiment patriotic şi ale durerii unei nedreptăţiri istorice a spiritualităţii şi rotundului geografiei noastre milenare, definite în „Doina” lui Eminescu, alcătuiesc un lung şirag de momente apoteotice, tragice ori umilitoare ale istoriei contemporane a Basarabiei, care, asemenea elementelor geometrice ale Coloanei, se îmbină în axul încrederii în viitor şi în eternitate. În pofida forţelor malefice acţionând distructiv din toate părţile, viitorul României, simbolizat în Coloană, îşi poartă, odată cu eternitatea invincibilă a substanţei, mesajul unui popor ce ştie să sufere, să creadă, să lupte şi să supravieţuiască. „Coloana infinitului”, volumul de lirică de atitudine, în cea mai bună tradiţie clasică, a profesorului Mătcaş, este o carte unică în felul ei, curajoasă, combativă, polemică, o alternativă la literatura care s-a dezis în ultima vreme de funcţia şi datoria ei cetăţenească. Volumul „Azur” marchează un alt punct de vârf al creaţiei sale, în care plenitudinea simţirii, maturitatea gândirii, bogăţia şi expresivitatea limbajului ne pun în faţa unui scriitor antologic, cu reale şanse de claisficare. Nu întâmplător acest volum se intitulează „Azur”. Acest mallarmèan azur, aspiraţie supremă către puritate şi limpezire, decantare împinsă până la chintesenţa visată de alchimişti şi, în acelaşi timp, catharsis chemat să vindeceşi să salveze un suflet chinuit de mirajele tinereţii şi nostalgia locurilor natale, învăluind, de la coperţile albastre copleşite de ochi şi până şa cel mai patetic poem, atolul de trăiri din care poetul, bătut de valurile amintirii, trimite rugi, imnuri, elegii, balade, reportaje lirice, meditaţii şi romanţe de o rară vibraţie emoţională. Îl descoperim aici pe N. Mătcaş ca pe un pasionat poet al dragostei, căreia îi închină, într-o profuzie neoromantică, versuri de o căldură şi autenticitate care ne întoarce spre marea poezie. Ca acei vestiţi ochi ai Elsei, cântaţi cu atâta fervoare de Aragon, ochii iubitei revarsă peste întregul univers „un azur unanim”, o gershwiană „rapsody in blue”, care inundă totul şi dă chiar morţii o aură celestă. Volumul „Azur” constituie o lectură care, celor vârstnici, le va da clipe de nostalgie, iar celor tineri – un prilej de a se desfăta lângă un ţărm unde vechile frumuseţi ale graiului auresc gândurile şi comunicativitatea unui topos etern. Aş putea cita şi „Câte-s visele, multele…”, punct azimutal în creaţia lirică a poetului. În ea se întâmplă o întâlnire aproape miraculoasă a tinereţii unei limbi pe care o stăpâneşte în toate direcţiile şi frumuseţile ancestrale cu tinereţea unor trăiri trezite de un etos ajuns în piscul maturităţii şi împlinirii artistice. Cartea – un fel de cântare a cântărilor etern modernă – aşază dantesc dragostea în centrul universului, primind de la ultimul harul şi energia de a închide în paginile ei tot spectrul de emoţii şi gânduri care însoţesc acest sentiment fundamental şi acaparator. Găsim în carte pagini lirice de o mare frumuseţe şi amplitudine afectivă, care ne duc cu gândul la marea poezie a iubirii, unde raportările livreşti-biblice sau laice îmbracă armonic situaţii şi trăiri cu un puternic şi autentic caracter autobiografic.

Volumul „Roată de olar”, conţinând exclusiv sonete, reprezintă nu numai o operă de maturitate, care încununează munca unui virtuoz al versului, dar şi o sinteză a temelor predilecte şi a laturilor de măiestrie în care excelează şi se detaşează de restul sonetiştilor. Se ştie că sonetele, cu toată respectabila lor vârstă şi rigorismul extrem al formei, departe de a-şi fi pierdut preţuirea cititorilor de-a lungul veacurilor, reuşesc să atingă suprema perfecţiune formală şi să dea cea mai deplină rotunjime, claritate şi forţă aforistică. Erudit filolog, cunoscător de adâncime al limbii române din vechime, căreia ştie să-i pună în valoare şi să-i sporească potenţialul semantic şi suculenţa plastică şi chiar să desprăfuiască arhaisme şi regionalisme specifice graiului moldovenesc, conservativ din cauza grelelor codiţii istorice care cerea păstrarea loe în forme genuine. Astfel de nuanţe subtile păcălesc pe unii filologi moldoveni improvizaţi ca Vasile Stati, care izolează de izvoarele primordiale vorbirea moldovenească, deosebind-o radical de cea română. Bogăţia surprinzătoare a lexicului, variaţaia temelor înlătură monotonia, fac să parcurgi cu voluptate lungul şirag de sonete. Profesorul Mătcaş valorifică ingenios şi original mitologia antică, pe care o transformă printr-o raportare la prezentul istoric, specificitatea peisajului şi particularităţile etnologice, ceea ce conferă actualitate tuturor temelor şi durată supraistorică simbolurilor. Olarul, care modelează lutul izvoditor al minunilor ceramice care ascund, ca într-o matrice, sufletul unei naţii, devine transmiţătorul unui mesaj ce se adresează esenţelor şi aspiră să atingă eternitatea. Înţelepciunea este tratată şi în recentul său volum, „Un câmp minat, urcuşul” (2010), unde efortul poetului de a atinge perfecţiunea piscului este exprimat iarăţi în forma cea mai severă de poezie, concentrată şi epurată, sonetul, îndrăgit de autor, pe care, aşa cum ne-a demonstrat-o în primul volum, ştie să-l mânuiască abil, cu erudiţie, forţă şi virtuozitate.

În încheiere, îndrăznesc să afirm că Nicolae Mătcaş este un mare român, apărător al limbii strămoşeşti ca profesor şi exponent strălucit al poeziei de dincolo de Prut, definită prin sinceritate, sentimentalism, patetism romantic, atribute cărora le conferă o armură intelectuală ce le sporeşte modernitatea şi invulnerabilitatea estetică.

Notă: articolul domnului prof. dr. Tudor Opriş (poet, critic literar, popularizator al ştiinţei, conducător al cenaclurilor literare pentru elevi din România etc.) a fost publicat integral în cartea: „Dionis Lica. Clopotul amintirilor durute: Nicolae Mătcaş la 70 de ani”, Chişinău, 2010, pp. 169-175. Aici: reprodus cu unele omisiuni.

Autor: Tudor Opriş  

Sursă: http://www.art-emis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

Filme documentare: Regina Maria, ultima romantică, prima femeie modernă

Regina Maria, ultima romantică, prima femeie modernă

 

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, MARIA - UN NUME CÂNTAT | Lasă un comentariu

PAGINI LIPSĂ DIN MANUALUL DE ISTORIE

PAGINI LIPSĂ DIN MANUALUL DE ISTORIE

PAGINI CENZURATE, PAGINI OCULTATE

 b_300_472_16777215_0___images_stories_autori_Ion-Maldarescu-0„Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi”. Mircea Eliade

“Vreme trece… vreme vine!” Omenirea evoluează… Spre bine, spre rău? Dar asta-i altă poveste. În zilele noastre nu se derulează numai o transformare firească a structurilor si a institutiilor ci şi crearea unei noi caste, stăpână atotputernică a destinului celorlalţi şi al controlării istoriei, conştientă fiind de sensul şi de absurditatea ambelor, dar ignorându-le deopotrivă. (foto: români basarabeni deportaţi)

 “Ne-am născut într-o lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipulează omenirea de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu de la Hollywood, este chiar ceea ce trăim în prezent. Dacă privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este “real”. De fapt trăim în iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o închisoare mentală, emoţională şi spirituală.”(David Icke, COPIII MATRICEI, Bucureşti, Ed. DAKSHA, 2008)

Au trecut anii…   Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost fie uitate, fie mistificate de către “fabricanţii” de istorie, fie ocultate de cei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.

Constat în ultima vreme, că despre unele din aceste momente ale istoriei, se aminteşte din ce în ce mai rar, iar atunci când se întâmplă, apare doar o scurtă notiţă, cu caracter informativ. Ici-colo, câte un contemporan “nonconformist” încăpăţânat, încearcă să scuture colbul aşternut de trecerea vremii, să şteargă uitarea şi să le readucă la lumina zilei.

S-au scurs 69 de ani de la semnarea ne-denunţatului, deci a încă actualului Pact Molotov-Ribbentrop, 68 de ani de la pierderea unor provincii româneşti şi împunerea Diktatului de la Viena, mai bine de 64 de ani de la bombardarea, cu cruzime a  oraşului Dresda şi tot atâţia ani de la necondamnata trădare a regelui Mihai I,  63 de ani de la explozia primei bombe atomice americane la Hiroshima…

Poate vă întrebaţi care raţionamentul selectiei acestora? Toate s-au consumat, de-a lungul anilor, în timpul celei mai mari conflagra omenirii şi în împrejurări cu conexiuni de cauzalitate; să le luăm pe rând :

 PACTUL MOLOTOV – RIBBENTROP

 La 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania, urmărindu-şi propriile scopuri şi aparent căzând de acord,  au parafat nefericitul tratat, cunoscut sub numele  „Pactul Molotov-Ribbentrop”. Consecinţele acestuia au fost dezastruoase pentru România, iar unele mai dăinuie şi astăzi. Urmare a prevederilor pactului, Uniunea Sovietică a prezentat României ultimatumul prin care aceasta din urmă era obligată să părăsească pământurile strămoşeşti ale Basarabiei şi ale nordului Bucovinei, într-un interval imposibil de realizat şi pe care chiar sovieticii l-au călcat în picioare.

Sub conducerea Regelui Carol al II-lea Consiliul de Coroană a hotărât abandonarea cetăţenilor români şi a teritoriilor amintite, fără opunerea unei minime rezistenţe, hotărâre condamnată de întreaga populaţia românească. Dintre puţinii care au avut demnitatea de a se împotrivi acestei decizii voi aminti pe marele savant Nicolae Iorga şi pe generalul Ion Antonescu.

La data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov a prezentat ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, nota ultimativă prin care sovieticii cereau românilor să părăsească teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei. La 28 iunie 1940, sovieticii au adresat Romaniei o noua notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către autoritaţile române să fie realizată în patru zile.

Populaţia din teritoriile menţionate au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, de intrarea iminentă a trupelor sovietice în Cernăuţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese luată nici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte, factorii de răspundere ştiau, că Uniunea Sovietică avea în vedere reanexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus în a doua nota ultimativă, sovieticii au ocupat oraşele Cernăuţi şi Chişinău încă din data de 29 iunie 1940.

Mulţi români nevinovaţi au căzut victime abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se refugieze dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul românilor seceraţi fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la Fântâna Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde pentru drum. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi este puţin probabil să se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori amintesc de un număr cuprins între 3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru răniţii au fost târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva zile, mii de familii au fost urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai pentru  „vina” de a fi români.

Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantului articol al marelui savant Nicolae Iorga (foto stânga jos ), sub titlul „DE CE ATÂTA URĂ?” pe care îl redau:

„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.

De unde atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.”

 „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.”(Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România – declaraţie din anul 1946)

Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa,  „BASARABIA ŞI „PROBLEMA”:

„Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal – necum să se opună – coreligionarilor beţi de ură  (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu… (…) Fireşte, „nu toţi Evreii”, scriind despre cauza masacrării Evreilor de către Români, între anii 1941 şi 1943, „ignoră” adevărul cronologic, istoric, acela care spune:

– întâi a avut loc cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, evacuarea tragică (pentru Români şi numai pentru ei), între 28 iunie şi 2 iulie 1940;

– abia apoi, la 29 iunie 1941 a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros – victime : Evreii din România

Adevărul spune: „evacuarea” armatei şi a civililor din teritoriile cedate a constituit, din partea Eveilor, nu a Ruşilor ocupanţi – o agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină; şi încă mai spune: agresiunea EVREILOR în timpul evacuării, împotriva militarilor şi a civililor români din teritoriile cedate a însemnat „Ochiul-prim”, iar ce s-a întâmplat după un an de zile – inadmisibil, reprobabil – „Ochiul-scos”. „Ochiul-scos” a fost răzbunarea Românului pe Evreu.”

Referitor la pogromul de la Iaşi, Mihai Pelin combate cu documente afirmaţiile nefondate şi nereale, făcute în presa vremii de publicistul Curzio Malaparte: „Fapt dovedit, principala răspundere a masacrului de la Iaşi revine elementelor din Organizaţiile TODT şi SS, existente în oraş, chiar dacă generalul german Eugen Ritter von Schöbert nu părea a fi un nazist înfocat…”(Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986, documente,p.576). 

DIKTATUL DE LA VIENA 

Între 28 iunie şi 7 septembrie 1940, România a pierdut 99.926 kmp cu 6.829.288 locuitori. Prin acordul de la Craiova, a retrocedat Bulgariei Cadrilaterul, iar la 30 august 1940 României i-a fost impus Diktatul de la Viena, prin care a fost silită să cedeze 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei.

S-a abătut o avalanşă de crime, torturi şi violuri comise de trupele şi organizaţiile horthyste împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate: în noaptea de 13/14 septembrie 1940,„Comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele – unii încă mai respirau – şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste care s-a turnat var şi apoi pământ. ” Au căzut victime 157 de români, copii, femei, bătrâni şi bărbaţi. (Arhiva MAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16, p.217)

Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români.

Iată ce scria publicistul american, Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, în lucrarea sa LES ASSASINATS: „Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele”.

Un martor ocular descrie scenele de groază care au urmat: „După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau, de vii, în văpaia focului (casele care ardeau n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetele lor” Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). (Arhiva MAI fond documentar, dosar 541, vol.122)

 22 IUNIE 1941

Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali ai României erau mult prea preocupaţi de propria situaţie, iar în condiţiile amintite, alinierea României la Reich devenise singura opţiune rămasă disponibilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.

Având girul tuturor românilor, la 22 iunie 1941 Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, a dat celebrul ordin de zi: „OSTAŞI, VĂ ORDON TRECEŢI PRUTUL! ” luptând alături de trupele germane împotriva URSS. Armata Română a fost întâmpinată cu multă bucurie şi recunoştinţă de populaţia românească din Basarabia şi Bucovina.

Cunoscutul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, a fost puternic marcat de realităţile din Basarabia, care stătuse doar un an în raiul comunist sovietic. În volumul-document ARD MALURILE NISTRULUI , cu subtitlul: „Reportaj de război din teritoriile dezrobite” autorul descrie, fără a le îndulci, o multitudine de aspecte ale tratamentului la care au fost supuşi românii de dincolo de Prut până în iunie 1941. Biserici pângărite, crime, maltratări, abuzuri, supunerea la umilinţe greu de descris, din partea bolşevicilor năvălitori şi mai cu seamă din partea localnicilor evrei. Dar  veţi afla mai multe decât v-aş putea relata eu din lectura fragmentului următor, extras din paginile cărţii sale,: „Aflu că dincolo de Nistru sunt mii de basarabeni tineri care muncesc făcând şosele pentru retragerea ruşilor. Supraveghetorii sunt evrei din Basarabia. Cea mai mică greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de vreunul din aceşti români basarabeni dezlănţuie furia evreului care-i comandă.

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, evreii din Căuşani au strâns din sate câteva sute de căruţe în care au încărcat averile şi le-au trecut Nistrul. Ţăranii care le-au condus căruţele nu s-au mai întors. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le spuseseră că or să-i împuşte. Nici la Căuşani, nici la Ursoaica, nici în satele de pe întinderea Bugeacului şi pe malul Nistrului nu am mai întâlnit decât câteva vite. Fuseseră luaţi toţi caii, toţi boii, toate oile şi căruţele, cirezi de mii de vite (…) Un ţăran tânăr, Oltu Boris îl chema, a fost luat de evrei pentru a lucra la şosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte înainte fugise trecând Nistrul înnot, în pielea goală, împreună cu alţi doi prieteni.

–  (…) Da, am venit în pielea goală, numai noi şi sufletele noastre…

– În sectorul în care lucram eu era comandant unul Herşcu, care fusese negustor aici, la Ermoclia. În fiecare zi împuşca Herşcu câte unul de-ai noştri. Acolo, în taberele de muncă silnică nu exista altă pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator. Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne împuşte pe toţi, fiindcă suntem basarabeni trădători.

– Dar de mâncare vă dădeau?

– O sută de grame de pâine pe zi. Asta era hrana pe care trebuiau să ne-o dea, dar nu ne-o dădeau nici pe-asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de Nistru. Ne făceau câte o mămăligă pe care o mâncam goală, pe furiş.” (Constantin Virgil Gheorghiu. ARD MALURILE NISTRULUI. Bucureşti, ed. GEEA, 1993, p.185-185)

Prin forţa împrejurărilor, România s-a aflat, fără voia ei, în hăţişurile marii conflagraţii a celui de-al doilea război mondial. Trecerea Prutului de către Armata Română a avut sprijinul întregii populaţii şi al partidelor politice. Mai târziu s-au auzit voci care au contestat trecerea armatelor române peste Nistru.

Era oare posibilă oprirea la Nistru ? Din ce se ştie astăzi şi după cum afirmă chiar autorii tratatului de ISTORIA ROMÂNILOR, vol. IX, apărut la Editura Enciclopedica, sub egida Academiei Române, în 2008, răspunsul este negativ. Legile aspre ale războiului nu permit jumătăţile de măsură.

Era posibilă oprirea Armatei Române la graniţa de vest a ţării? Ce-au căutat militarii români în Ungaria, dar în Cehoslovacia? Răspunsul este acelaşi ca şi în primul caz. Diferenţa constă în faptul că la începutul războiului am fost aliaţi cu Germania, iar în al doilea, „aliaţi”, cu de-a sila, cu Uniunea Sovietică.

„Toate sacrificiile făcute în luptele pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei (aproape 200.000 de militari români) au fost inutile. Victoriile româneşti nu au fost recunoscute, ci atribuite numai trupelor sovietice”. (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986).

Nu trebuie ignorat nici faptul, aparent nesemnificativ, că trupelor româneşti le-a fost blocată intrarea pe teritoriul Germaniei, un motiv în plus de a nu-i fi recunoscut României, statului de ţară cobeligerantă, cu consecinţele cunoscute astăzi.

S-au consumat cisterne de cerneală pentru a fi „descrise” „crimele” românilor pe frontul de est, exagerându-se voit „chestiunea evreiască” şi numărul victimelor. Se impune să ştim că cele mai multe „dovezi” prezentate pentru a susţine aceste acuzaţii s-au materializat prin „mărturii” subiective ale unor „martori”, mai mult sau mai puţin oculari, sau prin relatări indirecte.

În mod deliberat sunt ignorate sau ocultate, afirmaţiile unor mari personalităţi evreieşti, din acele vremuri tulburi ale războiului, cum este şi cazul declaraţiei ce urmează:

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New zork, USA, Hotel Alameda (…) declar următoarele: „ (…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei… Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:

– Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;

– El a dat paşaport în alb, pentru a salva evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;

– Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.” 

Este inuman şi regretabil că un singur om a murit, pentru „vina” de a fi român, german, ungur, evreu sau rus. Este evident şi incontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi de cealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiune întreagă, pe baza unor dovezi, deseori aflate sub semnul incertitudinii al subiectivismului şi chiar al falsului. 

 13/14 FEBRUARIE 1945- DRESDA

Dacă tot am pomenit de abuzuri,  voi relata  unul din acte al civilizatei aviaţii aliate împotriva oraşelor germane.

În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe germane, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori fiecare; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi 8000 de imobile, lăsând, după estimări cam o treime din populaţia Germaniei, fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe. (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).

Desigur, veţi spune: „Era război! Care pe care!” Aşa să fie?

Redau mai jos două declaraţii edificatoare:

„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate (…)”. (Raportul generalului Armengaud, ataşat al Forţelor franceze la Varşovia, 14 septembrie 1939).

La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:

„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi  măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166).

În cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşului Dresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusiv împotriva populaţiei civile şi apreciat de istorici drept O PATĂ PE BLAZONUL BRITANIC. Raidul asupra Dresdei a fost executat, din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele asupra oraşelor Brawnschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 de persoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi). (D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)

Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ de peste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţinta bombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane.

„In noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa “Lancaster” aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statistică macabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cu adevarat “apocaliptică”. Din 28.010 de imobile – cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază după sursă, între 120.000 si 150.000, cei mai mulţi, civili.

Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a americane, la mijlocul zilei următoare, această operaţiune „complementară”, total inutilă ducând la întreruperea, pentru doar trei, zile a circulaţiei feroviare.” (D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)

Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (…). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă…”

 

6 AUGUST 1945 – HIROSHIMA  – Japonia militaristă îşi prelungea, neputincioasă, agonia. Deşi zilele războiului „cald” erau numărate, Statele Unite ale Americii au decis să demonstreze întregii planete noua sa capacitate de distrugere.

LITTLE BOY, băieţelul, aşa a fost botezată  prima bombă atomică, cea lansată la Hiroshima, în dimineaţa zilei de 6 august 1945. Nu era chiar aşa de micuţ cum sugerează numele; avea 4,25m lungime şi cântărea cam 4.500 de kilograme.

Explozia „băieţelului” a dezvoltat o energie echivalentă cu cea  a cca. 25.000 tone de trinitrotoluen. Efectele bombei i-au făcut să se cutremure şi pe creatorii ei: profesorul Oppenheimer, generalul Groves, laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi şi pe mulţi alţii, care abia atunci au perceput adevărata noţiune a apocalisei.

Ora 8, 15 minute, 17 secunde. A izbucnit o lumină, un fulger care a orbit 300.000 de oameni şi a făcut să dispară orice umbră chiar şi din cele mai întunecate unghere. După globul de foc a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, pentru cei aflaţi mai aproape, ea transformându-se în tăcere veşnică.   Suflul provocat de explozie a atins o viteza de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, smulgând din temelii, pe o raza de mulţi km patraţi, casele care mai rămăsesera în picioare. Vântul  de foc care se pornise, se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul devenea irespirabil, iar apa râurilor   s-a evaporat…

Rezultatele bombardamentului de la Hiroshima: 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi(fără a-i include pe cei care au pierit, în chinuri, zeci de ani după explozie n. a.). Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc deşertului atomic, pe o suprafata de 11 km patraţi – 17.000 de victime pe km patrat dintre care 8000 morţi şi dispăruţi.(Castelani Gigante, 6 august 1945-ISTORIA BOMBEI ATOMICE, Bucureşti, E.P.,1968)

Cunoscutul cotidian „Le Figaro” scria, la 10 august 1945, sub semnătura lui François Mauriac: „Astăzi, după anunţarea celor petrecute la Hiroshima, lumea ştie că materia poate să piară într-o zi în care un om, chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotărâre.”

 

23 AUGUST 1944 – BUCUREŞTI 

S-au împlinit 64 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania, realizată cu nemijlocitul sprijin regal,  şi consolidată cu ajutorul “baionetelor sovietice” – aceleaşi care, trei ani mai târziu  l-au forţat să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker,  Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu… M. Roller & Co.

În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Btătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei: “Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din depoziţia generalului Pichi Vasiliu, în timpul procesului: “După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.

La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi comunişti, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia: “…Răspundeţi: acceptaţi sau nu. Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!”, Generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, a răspunzând surăzâtor: “Drăguţă… eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă.”

Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului,  Regele a decis să facă el armistiţiul, “Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul – a spus Regele – ne va ţine iar sub papuc.” (Memoriile lui Brătianu).

Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa – prin telefon –  a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor – aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta – făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif – o încăpere îngustă, fără aerisire – în interiorul căreia, i-a spus  să aducă o măsuţă şi două scaune. ”În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!”.  Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar “Coroana” s-a rostogolit lamentabil.

Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal nu mai lasă loc niciunei îndoieli.

Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea “filmului” arestării Mareşalului este fostul suveran, dar “Majestatea Sa” nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi … nu va vorbi niciodată.

Regele a nesocotit  opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului – şi de facto al Armatei – a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc.

Regele şi complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării.

După marea infamie – arestarea Mareşalului – Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor  luaţi anterior.(Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).

De teama represaliilor germanilor, dovedind “marele său curaj” Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub control sovietic. Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou,  Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau – Ordinul „VICTORIA”.

Decretul care însoţea distincţia, menţiona: 

„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945”. (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).

În 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii.

Cu o „oarecare” întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai, Medalia şi Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman.

Consecinţele acelui nefericit 23 AUGUST 1944 – ZI A TRĂDĂRII NAŢIONALE s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria: „(…) au săvârşituna dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa” … caracterizând actul actul trădării: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”. (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004)

În România postdecembristă, cuvântul TRĂDARE  a fost înlocuit cu găselniţa-surogatDEFECTARE. În acest fel TRĂDAREA este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat.

Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă condus de alţii, aşa cum a trăit în copilărie, în adolescenţă şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală pentru trădarea sa.  Generalului Pacepa i-au fost înapoiate averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou…  Din păcate, exemplele pot continua.

 EPILOG

Privind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului Ion Antonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:

Hitler s-a sinucis. Mussolini a fost împuşcat de “partizanii” comunişti.

Mareşalul Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, iar în anii 1939-1940 le-a administrat o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun “Tribunal al poporului” finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba mai mult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki.

 Miclos Horthy, „amiralul fără flotă” – aflat şi el de partea Axei – s-a purtat abominabil cu ne-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunal al poporului”, nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat” de Simon Wiesenthal, de vreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, nederanjat de nimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat şi reînhumat în Ungaria, cu funeralii naţionale. Nimeni nu s-a împotrivit.

Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşte acest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au început să iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii. Nici un tribunal internaţional nu a îndrăznit sa-i judece faptele comise, în schimb pe Milosevici-sârbul, nu s-au sfiit să-l „sinucidă”, după ani de temniţă în care nu au reuşit să-l ingenuncheze…  „Vânătoarea de vrăjitoare” continuă. 

EX Regele Mihai I. „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, nici Truman nu au mai mişcat vreun deget pentru el.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p.371).

A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva ani guvernele postdecembriste i-au „restituit” o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şi i-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. În contradicţie cu orice legi şi protocoale, a fost inventată “Casa regală” a Republicii România,  iar „Majestatea Sa” a declarat-o pe una din fiicele sale – soţie a  „principelui” de mucava, Duda –  „moştenitoarea  tronului”. 

Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940.

La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului.

După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa,  Ion Antonescu a  fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar  – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui.  În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat” de  „Tribunalul poporului” – o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii – şi condamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului)  sentinţa fusese hotărâtă înainte de înscenarea „procesului”.

Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual şi poate, chiar în viitor:

„Scump popor român,

(…) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial în anul 1914.

Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.

Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.”(Gh. Buzatu, ROMÂNIA, CU ŞI FĂRĂ ANTONESCU, Iaşi, Ed.Moldova, 1991).

În ultimul cuvânt care i-a fost acordat, Mareşalul a spus:

„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.

Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.

Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut.” .” (Ioan Dan, „PROCESUL” MAREŞALULUI ION ANTONESCU, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434)

Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! … urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986,p. 511).

Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa numitului „Tribunal al poporului”. Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi  unei „execuţii-măcel”.

Ceea pentru ceilalţi protagoniştii învinşi ai celui de-al doilea război mondial este posibil – recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate – pentru mareşalul Ion Antonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi?

În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii – iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi – în ţările de sub influienţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştri ai României, constituie încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil de măsluire brutală a istoriei.

Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililor palestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat de Israel (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului,  el ridicându-se la mii de victime). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, de către aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu.

Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua  graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi.

 Fac apel, încă odată la Nicolae Iorga:  „DE CE ATÂTA URĂ?”

Ion Măldărescu

Sursă: http://www.ioncoja.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Lasă un comentariu