Pelerinaj la biserica Mihai Eminescu

Pelerinaj la biserica Mihai Eminescu

florea-corneliu

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică. Biserica Mihai Eminescu se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic. Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii Mihai Eminescu împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ. Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unu,Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu.

În deceniul trei, al secolului al XX-lea, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceiași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului al XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că „am să-mi fac un album special”

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului al XX-lea, Nicolaie Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan Cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica Mihai Eminescu. Nicolaie Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original,îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturi, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

A urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”. Târziu, am aflat despre Biserica Mihai Eminescu din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în U.E.. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți romanii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți roman cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici a trecut năvălitori comuniști în secolul al XX-lea, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească. Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

Corneliu Florea, septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița

Sursă: http://www.art-emis.ro

 

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, BISERICA NOASTRĂ, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Lasă un comentariu

Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia.

Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia.

Dacă anul 2016 a fost marcat de o actualitate forte în plan naţional şi internaţional, 2017 se anunţă la fel de bogat în evenimente.

Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia, Moscova părând că a decis ordinea de zi în relaţiile internaţionale pe tot parcursul anului 2016.

În Siria a impus o pauză, înainte de a se ajunge la un acord de pace potrivit propriilor termeni după ce, întâi indirect, apoi direct, a devastat ţara.

În Ucraina, unde forţele sale speciale au reluat ofensiva în Donbas, şi în Europa, unde candidaţi pro-ruşi au câştigat mai multe alegeri şi unde ideile Kremlinului câştigă teren.

În Turcia, unde a reuşit să obţină o întoarcere a alianţei; în SUA, unde a contribuit la alegerea preşedintelui Donald Trump, şi la ONU, unde a blocat funcţionarea regulată a Consiliului de Securitate.

Instalarea în funcţie a lui Donald Trump, la 20 ianuarie, inaugurează o nouă eră a politicii, în timp ce prima ameninţare, globală şi multiformă, cea a Rusiei lui Vladimir Putin, dereglează ordinea mondială. Pe scena internaţională, în noua realitate orwelliană a lumii, războiul este calificat drept pace, o victorie sângeroasă a marşului spre concordie. Principiile de bază ale existenţei democratice – adevăr, respectarea faptelor, justiţie, regula dreptului – sunt distruse puţin câte puţin cu ajutorul unei puteri străine.

Pericolul rusesc

Prelungirea mecanică a tendinţelor anului 2016 desenează o lume periculoasă, care ar putea însemna sfâr-şitul ordinii mondiale aşa cum o ştim. După invazia Ucrainei şi anexarea Crimeii, Rusia ar putea fi tentată să testeze rezoluţia ţărilor NATO, şi în special a SUA, de a aplica articolul 5 (garanţia automată a apărării reciproce), de exemplu, făcând o incursiune sub un pretext oarecare într-unul dintre statele baltice. Şi nu este sigur că răspunsul lor ar fi adecvat.

Europa, minată de diviziunile asupra strategiei geopolitice şi prinsă în mai multe alegeri cu formaţiuni prea puţin respectuoase faţă de drepturile fundamentale, ocupată să gestioneze faţa absurdă a Brexit-ului, se va găsi din ce în ce mai marginalizată pe scena internaţională.

Dosarul sirian

syriaceasefire480În Orientul Mijlociu, noua lună de miere care se anun-ţă între Washington şi Moscova, dar și între Ankara și Moscova va duce la dezmembrarea Siriei, la întărirea mişcărilor teroriste şi la o politică mai represivă în mai multe ţări din regiune, în special în Egipt şi Turcia.

Noua incoerenţă a politicii americane, jocul instabil al Rusiei şi diviziunea Europei ar putea slăbi perspectiva de pace în Libia, reformele din Tunisia şi o mai bună includere în jocul diplomatic al ţărilor din Golf, în special Arabia Saudită, fără a mai vorbi de procesul de pace din Israel şi continuarea masacrării civililor în Yemen.

În faţa unei politici ostile a Washingtonului, Beijingul ar putea accelera dominaţia sa în Marea Chinei de Sud şi ar putea să-şi afirme puterea în faţa unei alianţe ruso-americane ameninţătoare în viziunea sa.

Alegeri cu urmări imprevizibile

În Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale, în SUA vine la putere miliardarul Donald Trump, apoi au loc alegeri în Germania și Iran. Plus o eclipsă totală de soare vizibilă în America de Nord.

Din ianuarie în septembrie, calendarul politic francez va fi ritmat de mai multe scrutine, cel mai important fiind cel prezidenţial, cu două tururi, la 23 aprilie şi 7 mai, pentru alegerea succesorului lui François Hollande, şi cel legislativ, din 11 şi 18 iunie.

În 2017, calendarul britanic va fi dominat de punerea în funcţiune a Brexit-ului, care va dura doi ani. Declanşarea articolului 50 din Tratatul de la Lisabona va interveni înaintea lunii martie.

În septembrie vor avea loc legislativele în Germania şi Angela Merkel, realeasă în fruntea CDU, va candida pentru un al patrulea mandat de cancelar.

În martie vor fi organizate legislative şi în Olanda, urmând să fie constituit un nou guvern. Liderul extremei drepte, Geert Wilders, a promis că dacă va fi reales va organiza ieşirea ţării sale din UE.

La 25 martie, Europa va celebra 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care, în preambul, aspira la stabilirea „unei uniuni mai strânse între popoarele europene”. Dar iată că, şase decenii mai târziu, UE este zguduită de o importantă criză identitară şi politică.

La 17 mai, iranienii îşi vor alege noul şef de stat.

În primăvară, în Turcia, preşedintele Erdogan vrea reformarea Constituţiei printr-un referendum, pentru a beneficia de noi pre-rogative. Dacă reforma va fi adoptată, el se va putea prezenta la prezidenţiale în 2019 şi să rămână la putere până în 2024.

În iunie se vor marca cei 50 de ani de ocupaţie a Cisiordaniei, iar liderul chinez, Xi Jinping, ar putea obţine un nou mandat în China.

În 2017, Franţa este principalul risc în Europa – dacă basculează de partea Rusiei prin victoria Marinei Le Pen, care a anunţat că va cere ieşirea ţării din UE, proiectul european nu va putea fi continuat doar cu Germania.Sursa : RomaniaLibera

O parte a problemelor enumerate, le gasiti si in acest videoclip,impreuna cu alte probleme mai putin cunoscute publicului larg.

Sursă: https://templierblog.wordpress.com

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | 2 comentarii

Chemarea mea a fost, dintotdeauna, să devin pilot

Chemarea mea a fost, dintotdeauna, să devin pilot

grama_teodora

Teodora Iulia Grama a copilărit printre aviatori și, în ciuda faptului că familia avea alte planuri pentru cariera pe care să o urmeze, ea a ales Aviația. La doar 25 de ani este inginer, cu studiile realizate în Anglia, la o facultate de profil de prestigiu. Deși avea ocazii să profeseze în străinătate, și-a dorit să se întoarcă în România, să pună cunoştinţele acumulate în timpul facultății, alături de entuziasmul „tineresc” și optimist – la dezvoltatea domeniului aeronautic din România. Din păcate, viața i-a demonstrat că, de cele mai multe ori, lucrurile nu se întâmplă așa cum ne dorim sau… visăm. Acum, Teodora Grama este pilot cadet în cadrul școlii „Central European Flight Academy”, un program Wizz Air, la finalul căruia va deveni prim ofiţer pe Airbus 320, în cadrul companiei aeriene. Cum costurile unui astfel de curs sunt colosale pentru bugetul unei familii cu câștiguri medii, din România, ea a pus bazele unui site[1], cu ajutorul căruia nu doar că a strâns o parte din banii necesari școlarizării, dar vrea să îi inspire și pe alții într-o astfel de carieră. Până aici însă, este o poveste lungă, dar incredibilă, pe care Teodora Grama s-a gândit să ne-o împărtășească. O lecție de viață care ne demonstrează că cele mai de preț monede în atingerea idealurilor „prea înalte” sunt persuasiunea, optimismul și pasiunea. (Sebastian Radu).

Fericire, emoție, împlinire – pilotajul este chemarea mea

Teodora Grama: Încă din copilărie am dezvoltat o puternică pasiune pentru aviație și am știut că acesta este domeniul pe care vreau să-l urmez (contrar așteptărilor familiei care a crezut că o să mă fac doctoriță, ca mama). Habar nu avea tatăl meu, parașutist militar, ce impact aveau asupra mea toate zilele alea de vară petrecute alături de el la aerodrom, zborurile cu AN-2, AN-24 sau mărețul Hercules (C-130), urmărindu-l la „părăsirea aeronavei”; ce mai, toată vara eram în compania aviatorilor. În ultimul an de liceu, am avut norocul să asist la o prezentare a unui O.N.G. despre facultățile din Marea Britanie. Așa că, după îndelungate ore de cercetare personală, m-am prezentat la ai mei cu inițiativa „Teo pleacă să facă Inginerie Aerospațială în Anglia”. După îndelungi negocieri, calcule și explicații, treaba era hotărâtă iar ai mei erau peste măsură de încântați. În special tata care se apucase deja să anunțe pe toată lumea decizia noastră, deși eu nu dădusem încă admiterea. Coventry University a fost cea mai potrivită alegere pentru mine: un program foarte bun de inginerie aerospațială, un oraș englez micuț, unde familia mea își permitea să mă susțină din punct de vedere financiar, facilități educaționale la care puteam doar visa înainte să ajung acolo. Printre acestea pot enumera un Harrier Jump Jet în dublă comandă pe care făceam practică, incluzând un simulator instalat la bordul aeronavei, alte 3 simulatoare individuale, tunel aerodinamic dezvoltat de echipa de Formula 1 Mercedes A.M.G. Petronas, ș.a.

Pe parcursul anilor 2 și 3 de facultate, am realizat că îmi doresc mult să mă întorc acasă, că poate cunoştințele dobândite pe perioada facultății ar putea contribui la o mai bună dezvoltare a industriei aeronautice din România, că modul meu ceva mai optimist de a vedea lucrurile va aduce un suflu nou într-un mediu relativ pesimist și că, deși aveam prospecte uriașe de carieră în Anglia, să lucrez în România în cadrul unei instituții din domeniul aeronautic ar fi fost mai satisfăcător, din punct de vedere profesional, ar fi avut un impact mai mare. Toate acestea, combinate și cu faptul că, în timp ce mă pregăteam să dau admiterea, tatăl meu și-a pierdut viața într-un accident de mașină, lăsând-o pe mama mea, singură, mă făceau să îmi doresc teribil de mult să mă întorc acasă, în România. Am mers la câteva interviuri unde nu am îndeplinit baremurile pentru admitere, dar am avut parte și de multe refuzuri bazate pe simplul fapt că sunt prea tânără sau că nu am experiență profesională anterioară. Culmea, pentru aceeași poziție în Marea Britanie, aceste lucruri nu ar fi fost o problemă. Dimpotrivă, englezii au încredere în pregătirea pe care studenții lor o primesc în timpul facultății, în puterea lor de muncă și dorința de a învăța la locul de muncă, dar și în abilitatea de a gândi „outside the box”, gândire care ar putea aduce soluții inovatoare pentru probleme vechi. Într-un final am reușit să mă angajez în domeniu, în cadrul unei companii de ground handling (îndrumare la sol). Interacționând în fiecare zi în mod direct cu avionele și cu echipajele de zbor, am realizat că eu îmi reprimasem o dorință din liceu: aceea de a deveni pilot. Îmi doream să urmez cursurile de obținerea licenței de pilotaj imediat după terminarea învățământului obligatoriu, dar ai mei m-au sfătuit să merg întâi la facultate, ceea ce s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Facultatea m-a ajutat să mă maturizez și să dobândesc cunoștințe care, acum, în cadrul cursurilor Integrat Airline Transport Pilot License (A.T.P.L.)[2], îmi folosesc și mă ajută foarte mult. Pentru mine, să fii inginer de aviație era interesant, dar chemarea mea a fost dintotdeauna să devin pilot.

Am început să mă pregătesc pentru admitere, să vorbesc cu oameni din domeniu, dercetare, aplicații peste aplicații.Teodora Grama-2 Într-un final, aproximativ anul trecut, am primit vestea cea mare: am fost acceptată în programul în care sunt acum, program de tip „from zero to hero” (de la 0 ore de zbor direct la manșa Airbus-ului 320), care durează aproximativ 22 luni, program desfășurat în Nyiregyhaza, un orășel mic din nord estul Ungariei și Amsterdam, unde se desfășoară partea de simulator A320. Sunt în al nouălea cer, la propriu. Nu numai că urmează să devin pilot, deci să îmi îndeplinesc visul, dar am și șansa să zbor pentru o companie extrem de apreciată, care are baze în România. Pentru mine e win-win, profesional și personal. Singura problemă pe care o am în momentul de față este costul programului. Programul meu de pregătire costă 119.700 euro, sumă pe care nicio familie obișnuită din România nu o deține. Așa a luat naștere site-ul meu. Din dorința de a convinge cât mai mulți oameni să mă ajute să îmi îndeplinesc visul, dar și de a atrage atenția asupra greutăților prin care cineva în postura mea trebuie să treacă. Și cred că problema asta se poate extinde și în alte domenii. Guvernul român și băncile din România nu oferă burse sau soluții de finanțare pentru astfel de situaţii. Guvernul nu are bani alocați pentru așa ceva, iar băncile motivează că oferta mea de muncă nu are destulă greutate ca să îi determine să facă o așa investiție, nu există astfel de „produse bancare”.

Sebastian Radu: Ce ai învățat, prin prisma activității din Aviație?

Teodora Grama: Nici nu știu de unde să încep să răspund la întrebarea asta. Aviația m-a învățat, în primul rând, disciplina și importanța acesteia. Nu poți să te urci în avion și pur și simplu să decolezi, nu poți să te apuci să repari un anumit sistem fără o pregătire în prealabil. Iar această pregătire este critică pentru o desfășurare în siguranță a activității. Aviația este un domeniu în care siguranța primează. În al doilea rând, prin prisma activității, am învățat că niciun vis nu este prea îndrăzneț, că nimic în viață nu este imposibil de realizat. În același timp, am învățat că lucrurile bune în viață nu vin ușor sau rapid, ci necesită multă muncă iar din când în când o să ai parte și de eșecuri; important este să nu renunți în fața acestora.

S. R.: De ce ai dat ingineria pe pilotaj?

T.G.: Cred că ține de personalitatea mea. Ingineria îmi place, ingineria aeronautică este extrem de interesantă și complexă, dar nu era ceea ce îmi doream să fac pentru tot restul vieții mele profesionale. În schimb, de fiecare dată când mi se oferă ocazia să zbor, mai ales fiind la comandă, sunt cuprinsă de un sentiment pe care cu greu îl pot descrie în cuvinte. Fericire, emoție, împlinire / pilotajul este cu siguranță chemarea mea.

S. R.: Dacă ai avea ocazia, ce sfat i-ai da eului tău când te-ai apucat de zbor?

T.G.: Să abordez orice experiență cu ceva mai mult curaj și încredere în mine. Primul zbor în simplă comandă, primul zbor de navigație, prima aterizare la un aeroport străin… Orice lucru care poate părea extrem de dificil la început devine mult mai ușor după câteva încercări.

S. R.: Cum percepi acest domeniu, ca femeie? Este mai greu să reușești decât dacă ai fi bărbat?

T.G.: Statistici de anul trecut arată că procentajul femeilor piloți este de undeva între 3 și 5% din totalul piloților, la nivel mondial. Cred că acest procentaj a mai crescut un pic anul acesta. Cu toate acestea, tot nu reprezintă o proporție prea mare. Unii oameni încă sunt reticenți în privința abilităților femeilor de a pilota avioane. Unii nici nu știu că femeile pot fi piloți. Însă nu știu de ce. Sunt tratată exact la fel ca și colegii mei, am trecut prin aceleași teste, suntem toți departe de familie și prieteni aici; pe scurt, ne e la toți la fel de greu. Sigur, unii oameni fac glume răutăcioase dar am învățat că dacă le tratez exact așa, ca pe niște glume, sau mai mult, răspund chiar eu cu o glumă, de obicei răutățile încetează. Deci ca să răspund la întrebarea ta, nu, nu consider că e mai greu să reușești în aviație decât dacă ai fi barbat. Nu e ușor să reușești indiferent de sex, dar nici imposibil. Și dacă sunt femei care citesc aceste rânduri și care se gândesc să pornească în acest domeniu vreau să știe că au tot ce le trebuie pentru a ajunge piloți extraordinari.

S. R.: Ce sfaturi ai putea să le oferi celor care poate își doresc să urmeze o carieră în aviație?

T.G.: În primul rând, să nu se lase descurajați de costurile mari de școlarizare, să nu renunțe în fața eșecurilor și să învețe cât mai mult. Să se documenteze, există multe oportunități și oameni dornici să ajute. Să citească site-ul meu[3] și să-mi scrie dacă au întrebări specifice.
A consemnat Sebastian Radu

––––––––––––––
[1] teodoragrama.com
[2] Integrat Airline Transport Pilot License – Curs de formare integrat pentru obţinerea licenţei de zbor pe avioane de transport comercial.
[3] teodoragrama.com şi http://teodoragrama.com/getting-my-wings-2/

footer

sursă: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, CURIOZITĂȚI, OAMENI CELEBRI | Etichetat , , , , , , | 1 comentariu

Secretul murdar al științei: Au existat grădini zoologice cu oameni

Secretul murdar al științei: Au existat grădini zoologice cu oameni

Cum ar fi să ne plimbăm printr-o grădină zoologică unde exponatele nu sunt animale, ci oameni? Ați spune că e o idee exagerată și crudă și că așa ceva e imposibil să existe. Ne pare rău să vă dezamăgim. Până nu demult, astfel de locuri au existat în Occident: ființe umane ținute în captivitate și expuse în fața altor oameni, care plăteau bani pentru a le vedea.

Niște curiozități

Expozitie de oameni

Foto: anub.ru

Primele expoziții umane își au originile în secolul al XVI-lea. De exemplu, Cardinalul Ippolito de Medici deținea o vastă colecție de oameni de diverse rase și nații, printre care mauri, tătari, turci și africani. De-a lungul următoarelor secole, numeroși exploratori și comercianți obișnuiau să expună în fața publicului curios indigeni capturați în timpul călătoriilor prin America de Sud sau de Nord. Astfel, în anii 1870, expozițiile de oameni exotici au devenit populare în multe țări, astfel de grădini zoologice umane fiind construite la Paris, Hamburg, Anvers, Barcelona, Londra, Milan și New York.

Indigeni Selk Nam

Grupul de indigeni Selk’Nam a făcut furori în Europa

Potrivit Wikipedia.com, comerciantul de animale sălbatice Carl Hagenbeck a avut un mare succes în Europa cu două expoziții – una cu indigeni samoani și sami (1874) și una cu nubieni (1876). În 1889, cu permisiunea guvernului chilian, Hagenbeck a capturat 11 indigeni din tribul Selk’Nam, pe care i-a expus în întreaga Europă. Totuși, Hagenbeck a fost cel care a creat conceptul de grădină zoologică „deschisă”, fără cuști, și a încercat să recreeze pe cât posibil habitatul natural al indigenilor pe care-i plimba prin lume.

Francezii, experți în expoziții umane

În încercarea de a-și demonstra puterea colonialistă, Franța a construit în Jardin d’Agronomie Tropicale (Grădina de Agronomie Tropicală) șase sate specifice coloniilor franceze din Madagascar, Indochina, Sudan, Congo, Tunisia și Maroc. Expoziția a durat din luna mai până în octombrie 1907.

Expozitia colonialista

Foto: messynessychic.com

Potrivit MessyNessyChic.com, expoziția a atras peste un milion de vizitatori, iar satele au fost construite în așa fel încât să reflecte viața în colonii, de la arhitectură și până la practicile agricole. Dorința francezilor de a imita la perfecție viața indigenilor era foarte mare, așa cum se vede în imaginea de mai jos. În cadrul unei expoziții ținute în Marsilia, francezii au recreat o fabrică din Congo, iar pentru un plus de autenticitate au adus mai mulți congolezi, care să „lucreze” în această fabrică.  Fabrica din Marsilia

Grădinile zoologice umane au continuat în secolul XX

Desigur, francezii nu au fost singurii care au construit grădini zoologice umane, iar această practică a continuat până în secolul XX.  Martore ale mentalității înapoiate și intoleranței față de oamenii de alte rase stau numeroase fotografii, precum cele de mai jos.

Ota Benga

Foto: npr.org

Ota Benga, un pigmeu din Congo, a fost expus la Grădina Zoologică din Bronx, New York, în 1906. Era forțat să-i distreze pe trecători trăgând la țintă cu arcul sau jucându-se cu urangutanii alături de care era expus. Câțiva ani mai târziu, puternic traumatizat, Ota Benga s-a sinucis, împușcându-se în inimă.

Sarah Baartman

Foto: messynessychic.com

În 1910, Sarah „Saartje” Baartman, o indigenă Khoikhoi, a fost convinsă să se lase expusă în Europa ca o curiozitate. Baartman suferea de o afecțiune genetică din cauza căreia avea fesele extrem de mari și a fost o atracție pentru curioși.

Mama si fiul

Foto: simpalsmedia.com

O mamă și fiul ei, expuși într-un sat de negri din Germania.

Expozitia Internationala de la Paris

Foto: zefirka.net

Un grup de indigeni expus la Expoziția Universală de la Paris, din 1931, care a atras 34 de milioane de vizitatori.

Fetita africana

Foto: theplaidzebra.com

O fetiță africană, expusă într-o grădină zoologică umană în 1958 (Bruxelles, Belgia).

Aflați mai multe despre acest subiect din documentarul prezentat în continuare: „Secretul murdar al științei – Grădinile zoologice cu oameni”

Sursă: http://www.incredibilia.ro

http://www.FilmeDocumentare.com

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, CURIOZITĂȚI, DOCUMENTE, ISTORIE | Lasă un comentariu

„Ziua cea mai mare a Neamului Românesc”

„Ziua cea mai mare a Neamului Românesc”

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, art-emisAstfel numea Eugen Lovinescu ziua de 1 Decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire. Acest act istoric a fost rodul multor ani de lupte şi jertfe, al unei credinţe neclintite în dreptatea neamului românesc, care trebuia să aibă propriul său stat, în care să trăiască, să muncească, să creeze şi să-şi împlinească aspiraţiile. Marea Unire s-a realizat la sfârşitul Primului Război Mondial, izbucnit în iulie 1914. Dupǎ doi ani de neutralitate, România a semnat o Convenţie politicǎ şi o Convenţie militarǎ cu Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia) la 4/17 august 1916, prin care cele patru mari puteri recunoşteau dreptul ţării noastre de a-şi anexa teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria, adicǎ Transilvania, Banatul Crişana, Maramureşul şi Bucovina. De asemenea, promiteau ajutor şi cooperare militarǎ împotriva inamicului comun. Consiliul de Coroanǎ, întrunit în Bucureşti la 14 august 1916 (stil vechi), a hotǎrât intrarea României în rǎzboi alǎturi de Antanta. Ion I. C. Brǎtianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, avea sǎ precizeze: „Noi nu am intrat în rǎzboi ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în rǎzboi ca nişte aliaţi ceruţi”. În Proclamaţia cǎtre ţarǎ, semnatǎ de regele Ferdinand, se aprecia: „Astǎzi ne este dat nouǎ sǎ întregim opera lor [a înaintaşilor], închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfǎptuit numai pentru o clipǎ, unirea românilor de pe cele douǎ pǎrţi ale Carpaţilor”. La rândul sǎu, N. Iorga scria: „Am intrat în acest rǎzboi cu hotǎrârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a cǎpǎta dreptul nostru întreg. Pentru atât, şi pentru mai mult, nu”. Armata română şi-a adus propria-i contribuţie la măcinarea forţelor militare ale Puterilor Centrale, memorabile fiind marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

1918 a intrat în istorie ca Anul Marii Uniri.

Deciziile de Unire au fost rodul unor adunări reprezentative – cele mai largi şi democratice din Europa acelor vremi. La 27 martie, la Chişinǎu, a fost adoptatǎ urmǎtoarea Declaraţie. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţǎrii declarǎ: Republica Democraticǎ Moldoveneascǎ (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunǎre, Marea Neagrǎ şi vechile graniţe cu Austria, ruptǎ de Rusia acum o sutǎ şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului cǎ noroadele singure sǎ-şi hotǎrascǎ soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. În ziua de 28 noiembrie, a fost votat la Cernǎuţi documentul care prevedea: Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţǎrii şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, În numele suveranitǎţii naţionale, Hotǎrâm: Unirea necondiţionatǎ şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pânǎ la Ceremuş, Colacin, şi Nistru, cu Regatul României. Douǎ zile mai târziu, era adoptatǎ Rezoluţia care începea cu aceste cuvinte: Adunarea Naţionalǎ a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungureascǎ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptǎţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 decreteazǎ unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.

Subliniind semnificaţia istoricǎ a Marii Uniri, N. Iorga scria: „De aceea e nezguduitǎ fapta Unirii pentru cǎ toţi au voit-o, şi mai ales acei care, din neam în neam, au muncit şi au suferit pentru cǎ erau români şi pentru a rǎmânea români”. Eugen Lovinescu, în articolul menţionat, aprecia: „Generaţia de astăzi şi-a făcut datoria”, ducând la îndeplinire visul lui Mihai Viteazul, a cărui idee „a trăit vie trei suite de ani în toate piepturile româneşti”. Parafrazându-l pe Eminescu ne putem întreba în anul de graţie 2016: „Au prezentul nu ni-i mare?”. Din păcate, răspunsul este negativ. Au apărut indivizi – unii chiar istorici, precum Lucian Boia – care contestă legitimitatea actelor de Unire din 1918, prezentându-le ca fiind rodul unor intelectuali, care au speculat contextul istoric, în timp ce marea masă a românilor, ţărani inculţi (troglodiţi) nu avea habar de ceea ce se petrecea la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Sunt şi alţii – mai rafinaţi, precum Neagu Djuvara – care consideră că 1 decembrie nu ar trebui să fie Ziua Naţională a României, pentru că e iarnă, frig şi greu de sărbătorit. În fond, asemenea alegaţii se înscriu în acelaşi program de contestare a acestui mare eveniment istoric.

Nici oficialii nu se dezmint. După ce au distrus economia naţională, au vândut pe nimic bogăţiile solului şi subsolului (în schimbul unor comisioane uriaşe primite de ei), au bulversat învăţământul şi cultura, au închis zeci de spitale şi mii de şcoli se lansează în campania electorală cu lozinci prin care vor să sugereze că „le pasă” de România. Afişele partidelor politice sunt pline de lozinci precum: „Luptă pentru România”; „România înainte”; „Îndrăzneşte să crezi în România” etc etc. S-au lansat şi „10 principii”, difuzate sub sloganul „România 100″, în care cetăţenilor li se propune o Românie fără corupţie, o guvernare cu bun simţ, în care fiecare munceşte şi este plătit cinstit, cu o economie competitivă, o ţară cu adevărat educată, sănătoasă, care contează în U.E. şi în N.A.T.O., o Românie a tuturor românilor. Citind aceste lozinci, românii pot zice cu drept cuvânt: „Vorbeşte de funie în casa spânzuratului”. Ei se pot întreba : Cine a patronat corupţia şi cine sunt marii corupţi, din ţară şi din străinătate? (Chiar preşedintele Românei este în proces pentru o casă dobândită cu acte false). Ce bun simţ au cei care se opun măririi cu 15-20% a salariilor profesorilor şi medicilor în timp ce ei şi-au sporit indemnizaţiile cu 300% ? Cum poate interveni guvernul pentru ca muncitorul român să fie bine plătit, când întreprinderile aparţin companiilor multinaţionale? Cum poate guvernul să asigure o economie competitivă, când aceasta este în mâinile străinilor? Ce fel de educaţie se poate face cu învăţători şi profesori plătiţi cu salarii de mizerie şi cu părinţi care nu au mijloacele materiale necesare pentru a-şi trimite copiii la şcoală?Guvernul de tehnicieni – „aterizat de la Bruxelles” – reprezentă România? Adică ţara „tuturor românilor”, a celor peste 50% care (conform statisticilor oficiale ale UE) trăiesc la limita sărăciei?

„România 100″ = mărgele şi panglici colorate

Românilor li se flutură pe sub ochi „principii”, pentru a-i amăgi, fără ca cei care vorbesc despre „România 100” să se angajeze la ceva concret. Acţiunea lor îmi aminteşte de acei colonişti europeni care-i atrăgeau pe băştinaşi cu mărgele şi panglici colorate, pentru ca la momentul potrivit să-i extermine. Un program adevărat şi sincer ar trebui să cuprindă angajamente şi date concrete, pentru 1 Decembrie anul 2018, ca de exemplu:
– Se vor realiza 2 000 km de autostradă care să asigure conexiunea rapidă între Moldova, Muntenia şi Transilvania.
– Se va construi metroul care să lege Gara de Nord de Aeroportul Internaţional Otopeni.
– Se vor trage 100% din fondurile europene, acordându-se prioritate construirii a următoarelor şcoli, spitale, teatre, stadioane.
– Se vor aloca 6% din P.I.B. pentru învătământ (aşa cum prevede legea).
– În decembrie 2018, salariaţii din România (medici, profesori, funcţionari administrativi, muncitori etc) vor avea asigurat salariul la nivelul mediu existent în UE.
– Românii care se întorc în ţară vor primi locuinţă cu chirie plătită de stat timp de trei ani şi un salariu mediu pe economie timp de şase luni.
– Se vor consolida şi renova (după caz) muzeele de istorie şi artă din toate judeţele. Se va redeschide, la capacitatea normală, Muzeul Naţional de Istoria României. [Sau, mai bine: se va termina construcţia acestui Muzeu, începută înainte de 1989].
– Se vor inaugura Monumente ale Unirii în Bucureşti şi Alba Iulia.
Evident, pot fi şi multe alte obiective. Ele ar putea deveni realitate.
Cu o condiţie:
Cei care conduc ţara să reprezinte cu adevărat poporul român. Cu alte cuvinte: să urmeze exemplul generaţiei Marii Unirii.

Notă: Acest text are la bază articolul apărut în „Tribuna Învăţământului”, din 28 noiembrie – 4 decembrie 2016.

footer

Sursa: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

IMPERATIVUL ZILEI: Oare nu e nici o ieșire?

Oare nu e nici o ieșire?

basarabia1603

De  ceva timp locuiesc în orașul București, la copiii mei. A fost un vis al meu să mă stabilesc aici cu traiul, da, un vis pe care îl asemuiam cu un  început fericit de viață, dar acum, când am trăit vre-o trei luni,  m-am pomenit că nu locul te face fericită, ci starea de spirit pe care o porți zi de zi ca pe un strai sufletesc. Îmi închipuiam, că evadând din infernul rusesc, orașul Tighina, unde am locuit 37 de ani, în Tara mea, România, îmi voi găsi liniștea și împăcarea, echilibrul, pe care nu-l puteam obține în orașul rusificat, unde nu te puteai exprima îm limba română, fără a fi insultat, nici măcar în transportul public.

Acum, aflându-mă în mijșocul familiei, alături de un nepoțel extraordinar, ce îmi turuie la ureche ziua plină dulcele grai matern, acum durerea pentru Basarabia a devenit o povară, care nu-mi sloboade cugetul nici măcar pentru o secundă, pentru că tot dramatismul, în care supraviețuiesc românii basarabeni, se răsfrânge asupra generațiilor în creștere, în care ne punem toate speranțele.

Și, aflându-mă acasă, aici, îmi dau seama că am trecut Prutul cu toate grijile și gândurile, care mă chinuiau acolo, pentru că sufletul ține la locul unde s-a născut, unde a copilărit, de fapt acestea și sunt rădăcinile, ce-i dau puteri, sevă pentru a trăi.  Ca niciodată vreau  întregire, ca niciodată mă doare sufletul de micuții din grădinițe și școli, care, în dependență de partidul politic, ce  „domină” teritoriul, își formează atitudinea față de limba și neamul românesc. Când și cum, Doamne, se poate de rezolvat o problemă a unui neam dezbinat? Oare nu e nici-o ieșire?

7 decembrie 2016       Maria Botnaru

Sursă imagine: www. google. md

Publicat în IMPERATIVUL ZILEI | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Momente de inspiro (2): Prietenii de vreme rea

Prietenii de vreme rea

1020

Nu lăsa lacrima să-ți fie unica prietenă de vreme rea,

nu te încrede în puterea ei purificatoare, ce tămăduiește, alină, mângâie,

nu-i deschide izvor în sufletul tău, deși e asemuită cu picătura ploii,

care se poate sacrifica deplin,toți știm, că ea poartă uneori ochi de gheață…

Nu, nu te încrede în lacrimă, e puținul ce te poate reface doar prin rostogolirea ei amăgitoare…

Deschide-ți sufletul vântului, să spulbere roiul de gânduri cu lacrimi!

Primește viața în locul gol, rămas după cineva drag,

ce s-a destrămat de sufletul tău, las-o să curgă în hăul rămas după evadarea lui ilogică…

Unica ieșire este să urci tu în tine, pe scara cu trepte din vise, cu zâmbetul reaprins, căci el știe să aline, să mângâie, să renască…

Ia-ți Timpul de prieten la vreme bună, și, mai ales acum, la vremea rea…

Numai el te va îndruma să ajungi la iubirea ce-o meriți…

5 decembrie 2016          Maria Botnaru

sursă imagine: http://www.google.com

Publicat în MOMENTE DE INSPIRAȚIE | Etichetat , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

1 December, Anno Domini 2016 – Vivat, crescat, floreat Romania Magna!

1 Decembrie, Anno Domini 2016 – Vivat, crescate, floreat România Magna!

b_300_472_16777215_0___images_stories_editorial_1_december_anno_domini_2016

Români, „De la Nistru pân-la Tisa!”

Cetăţeni ai României de pe ambele maluri ale Prutului, din Basarabia şi Bucovina ruptă în două, din Ţinutul Herţa, de dincolo de Tisa şi de Dunăre, din toate pământurile furate ale Ţării. Din S.U.A., Canada sau Australia, Germania, Marea Britanie, Franţa şi din celelalte ţări ale Europei, din Rusia, China, Japonia, India, Vietnam, Indonezia… sau trăitori pe teritoriile altor naţii care v-au adoptat.
Măcar pentru o zi, această Zi Sfântă – 1 decembrie – lăsaţi preferinţele voastre, partizanatele politice sau de altă natură şi acordaţi „Prioritate «Zero»” neamului care ne-a zămislit, cu bunele sau mai puţin bunele lui, Neamului Românesc!

Urmaţi, nu doar astăzi, ci pentru tot restul zilelor, apelul la neuitare şi UNIRE al marelui patriot, Ion Antonescu:

„Fii bun, fii drept şi nu uita că deasupra intrigilor şi urilor este PATRIA, este VEŞNICIA NEAMULUI şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată!”.

Cuvintele nu vor izbuti, niciodată să cuprindă, în săraca lor, exprimarea viziunii de dincolo de lume şi de veacuri, care călăuzeşte paşii temerari ai oştenilor şi patrioţilor români căzuţi pentru Neam şi Ţară. Jertfa lor a capătat proporţia unui proces religios, fiindcă ea ţine de Credinţă, în faţa căreia genunchii noştri nu ştiu decât să se plece şi fruntea să atingă umilită ţărâna. Acea ţărână a Patriei îngroşată cu sânge şi apărată cu Onoare de strămoşi.

Cinstiţi cum se cuvine Patria Română, pe înaintaşii, pe eroii şi martirii Istoriei Poporului Român, pe toţi cei care respectă şi onorează cu gândul, cu vorba şi cu faptele lor, legile şi datinile acestui sfânt pământ, România!

Astăzi este Ziua Naţională a ROMÂNIEI şi a tuturor românilor.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

LA MULŢI ANI, TUTUROR ROMÂNILOR!

LA MULŢI ANI, TUTUROR CETĂŢENILOR CINSTIŢI ŞI ONEŞTI AI ROMÂNIEI, INDIFERENT

CĂREI NAŢII APARŢIN!

Vivat, crescat, floreat Romania Magna!
Redacţia ART-EMIS
1 December, Anno Domini 2016

footer

La mulți ani România, la mulți ani ROMÂNI de pretutindeni!

Publicat în IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

Fidel – „El Lider Maximo”

FIDEL – „EL Lider Maximo”

Col. (r) Ovidiu M. Curea  

Fidel Alejandro Castro Ruz

Deci, Fidel a murit. La 25 noiembrie 2016, la vârsta de 90 de ani împliniți în 13 august (născut în 1926). În 1992, scriitorul american de origine argentiniană Andrés Oppenheimer, editorialist la „The Miami Herald” și „El Nuevo Herald”, laureat al premiilor Pulitzer, Ortega y Gasset, Rey de España și Emmy lansa o carte care s-a transformat rapid într-un succes de librării, „Castro’s Final Hour” (Ora finală a lui Castro), prin care anunța sfârșitul lui Castro. Spiritul de contrazicere a lui Fidel s-a manifestat, însă, și aici. L-a contrazis pe Oppenheimer cu 24 de ani în ceea ce privește sfârșitul său fizic, iar despre sfârșitul regimului său, mai avem de vorbit. Coordonatele biografice ale lui Fidel Castro, prin numărul şi modul lor de interpretare, îl plasează în spaţii multiple, în cel al francmasoneriei, al burgheziei, al socialismului, al C.I.A., al oportunismului, al aventurismului, al poligamiei, al crimei, al ocultei internaţionale etc. etc. Se spune despre el că şi-ar fi eliminat prieteni şi camarazi care îi puteau sau i-ar fi putut ameninţa poziţia şi evoluţia. Poate. Că printre aceştia s-ar fi putut număra şi Camilo Cienfuegos sau chiar legendarul Che. Poate. Un lider nu are prieteni, are susținători. Dacă ar avea prieteni nu ar mai fi lider. Luaţi toate figurile istorice ale omenirii și veți constata că personajele respective sunt cele care au provocat cele mai multe sacrificii umane. În funcție de punctul de vedere din care lucrurile sunt privite, ei au ucis sau au executat. Au ucis sau au executat în numele civilizaţiei, al binelui, al patriei, al lui dumnezeu, dar niciodată în numele lor. Au ucis adversari, concurenţi, străini sau conaţionali. Cu cât au trecut peste mai multe cadavre, cu atât s-au menţinut mai mult timp la putere şi cu atât mai celebri au devenit: Alexandru Macedon, Traian, Napoleon, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Ecaterina, Petru, Richard, Ludovic al oricâtelea, Stalin şi alţii, şi alţii, şi alţii. Altfel nu ar fi ajuns unde au ajuns şi nici nu s-ar fi putut menţine în poziţiile respective.

Desigur, va rămâne întotdeauna întrebarea dacă fărdelegile lor au împiedicat producerea altora mai mari şi dacă, tocmai de aceea, ar fi fost chiar necesare. Balanţele dintre aceste „daune colaterale” şi rezultatele obţinute vor arăta tot timpul rezultate diferite, în funcţie de cel care le priveşte şi le potriveşte. Biografii s-au întrecut şi se vor întrece, în continuare, în a studia balanţa faptelor, în a lămuri amănuntele biografice ale personajelor istorice şi, fără îndoială, la fel vor face şi cu Fidel Castro. Deasupra datelor pur biografice ale lui Fidel Castro se ridică, însă, întrebările legate de longevitatea sa deosebită în fruntea Cubei. Cum a fost posibilă? Care a fost secretul lui? A fost vreunul? L-au iubit cubanezii pe Fidel? Îl iubesc? De ce? L-au susţinut sau au fost obligaţi să îl susţină? În viitor îl vor renega? Îl vor uita sau nu? Ca întotdeauna, evenimentele se produc în urma unei cazualităţi complexe formată din concurenţa unei întregi serii de fapte şi stări. Evenimentele din jurul lui Fidel Castro nu fac excepţie. În complexul cauzal care a determinat menţinerea sa la putere o perioadă atât de îndelungată, o coordonată constantă a fost, fără îndoială, faptul că Fidel Castro a înţeles şi a respectat cu stricteţe un adevăr simplu şi elementar, că un lider nu poate exista fără mase, fără sprijinul lor, fără legătura cu ele, că masele sunt cele care îl definesc și îl determină în acest rol. Cultivarea şi menţinerea legăturii cu masele a fost principala sa preocupare încă din perioada luptelor din Sierra Maestra. După încheierea luptelor, imediat a făcut reforma agrară şi i-a trimis pe cubanezi acasă mulţumiţi, cu sentimentul victoriei împlinite: luptaseră împotriva tiraniei şi acuma aveau pământ, pe care îl câştigaseră ei, prin ploi, prin noroaie, prin foamete şi gloanţe. Cubanezii erau mândri de ei şi îşi iubeau liderul care le dăduse încrederea în ei și îi dusese la victorie.

După câştigarea puterii, Fidel Castro a urmărit să rămână în continuare lider, fapt care i-a favorizat îndelungata menţinere la putere. În istorie, nu toţi liderii au reușit să ajungă la putere, iar alţii, după ce au câştigat puterea, nu au mai făcut efortul să se menţină şi în rolul de lideri. Le-a fost de ajuns să fie conducători, regi sau președinți, considerând că atinseseră obiectivul final. Au urmărit să înăbuşe orice tentativă de împotrivire din partea celor care după ce l-au propulsat ar avea puterea să-i și răstoarne, transformându-se astfel în tirani. Fără a neglija pericolul apariţiei unui alt lider, gen Camilo Cienfuegos, Fidel Castro a lucrat permanent la imaginea sa de lider al cubanezilor. Pe parcursul vieţii, în orice mişcare, orice acţiune, orice luare de poziţie internă sau externă, Fidel Castro a avut tot timpul în vedere ecoul ce se va fi produs în rândul maselor sale de cubanezi şi repercutarea acestuia în imaginea sa de lider. A dat maselor senzaţia că se consultă permanent cu ele. Le-a explicat întotdeauna câte ceva, direct, prin mass media, prin aparatul de stat sau de partid. Câte ceva care, chiar dacă nu era de cea mai mare importanţă sau de cea mai mare urgenţă, le fixa totuși cubanezilor atenţia şi îi făcea să se simtă părtaşi la evenimente. Interne şi internaţionale. A manevrat cu deosebit talent telenovela cubaneză luând subiectele din realitatea cotidiană şi istorică. Nu este un secret pentru nimeni că telenovela nu este un simplu gen artistic pentru televizor, cum nici fotbalul nu este un simplu joc sportiv. Ele sunt forme de captare, canalizare şi control a energiei maselor. Telespectatorii prinşi de o telenovelă încep să se confunde cu personajele, să trăiască împreună cu ele, să facă parte din mediul respectiv. Aleargă să prindă episod după episod, să trăiască, măcar o oră pe zi, printre familiile de milionari, să triumfe cu eroul neînfricat care răzbună orice nedreptate şi injustiţie, să se împlinească într-o iubire sublimă pe care a visat-o dar pe care nu a întâlnit-o. Personajele principale pozitive acţionează întotdeauna după cum ar dori telespectatorul, acesta devine coautor la deciziile, acţiunile şi la succesul personajelor. Alături de ele devine erou şi telespectatorul. Alături de Fidel cubanezii s-au simțit băgaţi în seamă, s-au simțit și ei eroi precum liderul lor, căruia i-au apărat imaginea care se răsfrângea și asupra lor. Nu împreună au învins dictatura batistiană? Nu împreună au rezistat ani de zile împotriva imperialismului şi blocadei americane?

Pentru a menţine treaz interesul maselor Fidel Castro a ştiut că ele nu trebuie lăsate din mână dar nici plictisite, că trebuie făcute părtaşe şi la bucurii dar şi la necazuri, şi la vise şi speranţe dar şi la neîmpliniri. Castro a ascultat cu atenţie şi, nu de puţine ori, cu neputinţă asumată, necazurile cubanezilor dar nu a ezitat să se plângă şi el acestora de necazurile sale, pe care le-a făcut repede necazuri ale întregii Cube. În anul 2000, în ajunul reuniunii la nivel înalt a Organizaţiei Statelor Americane de la Ciudad de Mexico, ajunsese de notorietate zvonul că Vicente Fox, preşedintele Mexicului, la sugestiile făcute de Washington, i-ar fi cerut lui Castro să nu participe la eveniment. Când mexicanii au sărit în sus ca să infirme oficial zvonul, Fidel Castro a difuzat la posturile de radio şi televiziune convorbirea înregistrată dintre el şi Vicente Fox în care acesta din urmă, într-adevăr, îi cerea lui Fidel Castro să nu participe la conferinţă. E inutil să mai spunem ce val de simpatie pentru El Comandante s-a stârnit în Cuba cu această ocazie, ce sentimente de solidaritate s-au născut pe baza frustrării resimţite de toţi cubanezii. Fidel, omul şi liderul lor, se plânsese cubanezilor de discriminarea şi de nedreptatea la care fusese supus de străinătate iar cubanezii îl înţelegeau şi îl iubeau, pentru că, altădată, şi ei s-au simţit discriminaţi şi nedreptăţiţi (cine nu s-a simţit vreodată discriminat şi nedreptăţit?).

În cadrul aceleiaşi strategii de menţinere a legăturii cu masele Castro a avut grijă să nu ascundă gunoiul sub preş făcându-se că nu există. L-a arătat cu umor, dezaprobându-l, desigur, dar neuitând să-i facă vinovaţi principali pe alţii, oricine, dar nu pe cubanezii săi sau pe liderul lor, acestora rezervându-le, pentru credibilitate, o vină la nivel de mustrare. Unul din multiplele lipsuri din viaţa cubanezilor a fost insuficienţa energetică datorită căreia, când îţi este lumea mai dragă, se întrerupea curentul electric. Cu ocazia unei vizite făcute de Hugo Chavez la Havana, la sfârşitul convorbirilor urma să se desfăşoare, în nocturnă, un meci festiv de base-ball, între o selecţionată venezueleană, avându-l în rol de căpitan jucător lansator, pe însuşi Chavez şi o selecţionată cubaneză condusă de pe margine de Fidel Castro. Întrebat de ziarişti care crede că va fi rezultatul meciului, Fidel i-a asigurat de victoria sigură a cubanezilor. „Dacă la pauză conduce Venezuela”, a explicat El Comandante, „stingem lumina de pe stadion şi nimeni n-o să ne poată bănui de nimic, întrucât la noi întreruperea curentului electric, datorită blocadei, e un lucru frecvent”. Cine să se mai revolte, atunci, de penele de curent? Nimeni. Realitatea lipsurilor a fost privită cu umor și cu toţii s-au rugat să nu se stingă lumina în timpul meciului. Bineînţeles, lumina nu s-a stins şi echipa Cubei a câştigat.

Faptul că Fidel Castro a conștientizat profund importanța legăturii cu masele și că nu a acționat doar instinctiv în acest sens a fost confirmat chiar de afirmațiile sale directe făcute în cursul interminabilelor dar niciodată plictisitoarelor discursuri. Referindu-se la evenimentele din România de la sfârşitul anului 1989, considera că acestea au fost posibile datorită faptului că liderii români pierduseră orice legătură reală cu poporul: ei vorbeau, ei auzeau şi ceilalţi se făceau că ascultă. Ascendentul primar al lui Fidel asupra cubanezilor de rând l-a constituit faptul că provenea din pătura avută. Se născuse în „cuna de oro” (leagăn de aur), tatăl său fusese moşier iar el renunţase la toate bogăţiile acestuia neforţat de nimeni, din convingere, pentru a fi la fel cu ei, cu cei simpli. Apoi Fidel era un intelectual dovedit şi recunoscut de toată lumea. Lansat pe pista istoriei cubaneze de împrejurări şi de mediu, Fidel Castro a avut talentul şi capacitatea de a se adapta la meandrele ei şi de a se folosi din plin de ele, ajutat de modul profund de cunoaştere şi respectare a spiritului poporului cubanez. I-a cunoscut pe cubanezi bine, i-a simțit şi nu a încercat să îi schimbe. I-a ştiut înceţi şi nu i-a grăbit cu munca. Oricât de greu ar fi fost în ţară, le-a asigurat necesarul strict plus rom, tutun, muzică şi dans. Nu le-a interzis religia, fie că era catolică sau afro-americană (santería). Nu le-a interzis luptele de cocoşi şi pariurile, nici practica bacşişurilor, pe care a controlat-o însă, legalizând-o. (La restaurante, pe lista de preturi, este trecut bacşişul 10%, care, l-a sfârşitul zilei se împarte între lucrători). Căsătoria şi divorţul nu au fost încorsetate în morala proletară din alte țări. Astfel, divorţul se pronunţă chiar la cererea unei singure părţi, considerându-se că fără dorinţa ambilor soţi căsătoria nu mai are nici un sens. Copiii rezultaţi din relaţii extraconjugale au aceleaşi drepturi cu cei născuţi în familiile oficiate. Nu le-a împuiat capul cu învăţământul de partid, cu învăţătura marxistă, cu socialismul ştiinţific, cu etapele de edificarea a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Atunci când i-a simţit nemulţumiţi s-a declarat solidar cu nemulţumirea lor, găsindu-le un vinovat de serviciu, unul credibil, din străinătate. In mod genial, scriitorul columbian Federico Garcia Marqués îl aprecia pe Fidel Castro ca fiind „el líder que encarnó al mismo tiempo el Gobierno y la oposición del país” (liderul care a încarnat în acelaşi timp guvernul şi opoziţia din ţară). A lăsat cubanezilor întotdeauna impresia că se consultă cu ei, că nimic nu face doar pentru că aşa vrea el sau că aşa consideră el că este bine. Orice conflict sau problemă internaţională de interes a expus-o public, desigur, aşa cum îi venea bine, dar menajându-le orgoliul printr-o explicaţie şi făcându-i, astfel, să se simtă implicaţi, nu ignoraţi senioral. Li s-a adresat ca unor oameni, nu ca unor slugi, aşa cum au fost trataţi cubanezii în perioada colonială. Talentul său oratoric ieşit din comun, dublat de necesara carismă, i-au asigurat întotdeauna dialogul cu interlocutorii de care avea nevoie. Chiar şi lungile discursuri ale lui Fidel Castro luau forma unui dialog. Simula un lapsus şi cerea ajutor din public. Îi mulţumea celui care îi răspundea şi, pe loc, lega un scurt dialog cu acesta, dialog ce putea fi valabil pentru oricine din sală. Îl întreba de unde este, ce lucrează, dacă a venit cu greu la conferinţă, cine îi ţine locul la muncă. Altă dată, lua cuvântul fluturând câteva foi de hârtie, anunţând că, de data aceasta, vrea să fie scurt: şi-a scris discursul ca să nu se întindă cu vorba până peste ora 17,00 pentru ca la 18,00 să poată fi liberi cu toţii şi să meargă acasă pentru a putea urmări la televizor derbiul dintre echipele de base-ball Santiago de Cuba şi Pinar del Río. În altă ocazie, când din neatenție îi scăpau de pupitru câteva bilețele pe care își însemnase subiectele despre care urma să vorbească, se repezea să le culeagă de pe jos explicând cu umor: „Trebuie să vă spun și despre ce scrie aici, pentru că pe urmă, discursul care va apărea mâine în ziare nu va mai coincide cu cel pe care vi l-am prezentat aici”.

În alte dăți, când discursul său depăşea câteva ore bune, anunţa înţelegător că, dacă cineva are nevoie să meargă la baie, poate ieşi în linişte din sală fără ca nimeni să se supere. Într-una din aceste situaţii, Garcia Marquez, care se afla la prezidiu, intervine şi i se adresează lui Castro, în amuzamentul întregii săli: „Che, Usted nunca va a morirse de prostatis. Yo, ya salí dos veces al baño pero Usted nada” (Prietene, cu siguranţă că n-o să mori de prostată. Eu deja am ieşit de două ori la baie dar tu niciodată). A avut curajul dialogului cu masele, dialog în care a avut întotdeauna grijă să păstreze iniţiativa. Un exemplu elocvent în acest sens stau evenimentele de la începutul anilor 90 (prin 1994), când, după degradarea dramatică a situaţiei economice interne determinată de destrămarea U.R.S.S., principalul partener comercial al Cubei, la Havana, s-a produs o revoltă stradală soldată cu spargerea şi devalizarea unor magazine, revoltă ce risca să ia amploare. În aceste condiţii, Fidel Castro s-a prezentat rapid în faţa mulţimii răzvrătite şi i-a asigurat că le înţelege nemulţumirile. I-a îndemnat să-şi verse furia asupra sa, ca principal vinovat, dar să nu-şi distrugă bunurile pe care şi le-au creat cu greutate, prin muncă şi prin sacrificii. Să-l omoare pe el, dar să nu nimicească magazinele ţării. Numai în pace, cu sau fără el, vor putea trece peste greutăţile prezente, aşa cum au făcut-o de nenumărate ori, în istorie. După câteva minute de consternare şi linişte, din mulţime s-a auzit mai întâi un firav „Viva Fidel”, apoi un vuiet general „Viva Fidel”, după care revolta anti Castro s-a transformat într-un marş de protest împotriva imperialismului criminal, marș avându-l în frunte pe nimeni altul decât pe Fidel.

Castro a evitat cea mai mare şi frecventă greșeală a unui om inteligent, aceea de a-i considera pe cei din jurul său proşti. Dimpotrivă, i-a considerat și tratat ca fiind la fel de inteligenţi şi de vicleni ca el chiar după ce i-a învins, convins sau manipulat. Nu i-a desconsiderat, nici nu i-a ridiculizat, din contră, le-a recunoscut calităţile, amplificându-şi în felul acesta succesul asupra lor. Pentru cubanezi, Fidel Castro a devenit o instituţie: instituţia Fidel. O instituţie unică şi puternică, mai puternică decât instituţia regalităţii de la alte popoare, pentru că dacă cea de-a doua este multiplicabilă şi repetabilă, instituţia Fidel începe şi se termină cu el. După Fidel şi chiar din timpul vieţii sale instituţia Fidel a trecut în legendă. Legendele rămân, indiferent de fluctuaţiile politico-sociale, iar personajele legendare precum Fidel marchează puternic istoria unui popor. Bun sau rău pentru străini, bun sau rău pentru cubanezi, Fidel Castro a devenit o etichetă cubaneză, un „brand”, precum havanele sau romul cubanez.

Ce va fi după Fidel? Este întrebarea pe care şi-o pune multă lume. Vor fi schimbări dramatice? Va fi revoluţie? Vor reveni americanii? Schimbări vor fi, ele au început chiar din timpul lui Fidel și au continuat în timpul fratelui său Raul. Dramatice, nu. Americanii vor reveni numai atât cât au nevoie, adică puţin. Vor fi reforme, vor fi nemulţumiri legate de reforme, iar acestea se vor opri. Experimentul din Europa de Est a fost făcut, nu mai este nevoie de altul. Cubanezii nu renunţă la nimic din ceea ce este al lor, bun sau rău. Nu au renunţat şi nu şi-au renegat niciodată istoria. Drapelul, creat în 1850 şi adoptat în 1906 este acelaşi şi astăzi, iar imnul este, în mare, acelaşi de la crearea sa, din 1868. De aceea nu vor renunţa nici la Fidel, nu îl vor uita și nu îi vor ignora voit memoria. Îl vor considera întotdeauna al lor şi nimeni, niciodată, nu li-l vor putea lua, așa cum a fost el, bun sau rău.

Sursa: http://www.art-emis.ro

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, DOCUMENTE, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | 2 comentarii

Momente de inspiro (1): Iarăși despre dragoste

Momente de inspiro (1): Iarăși despre dragoste 

Am răscolit și azi blogosfera, pentru că e un lucru minunat, e atât de ușor a depista ce și cum gândesc atâțea oameni, pe care nici măcar nu știi cum îi cheamă, dar te apropie gândurile pe care le expun pe bloguri.

Momentul de inspiro mi-a venit de pe blogul, pe care îl citesc, de fiecare dată, cu sufletul la  gură

 https://tacereapasilortarzii.wordpress.com/2016/11/23/avem-nevoie-de-recreatie…

  Nu există suflare omenească să nu se fi întrebat, dacă a cunoscut iubirea adevărată. Din experiența sa, încearcă să dea un răspuns, așa cum a nțeles-o, cum a trecut-o, cum a împărtășit-o, dăruit-o, oferit-o, folosit-o, furat-o, trădat-o, exploatat-o…  s-ar putea de lungit acest fir pe multe pagini, agățând un verb de altul… 

– Ce este dragostea în viața omului?  –  mi-am întrebat prietenii mei, un cuplu, care  trăiește împreună mai bine de 35 de ani. 

Ea a zâmbit enigmatic, în loc de replică, el a bolmojit nemulțumit sub mustăți:

– Mă întrebi azi despre dragoste, când am atâtea griji, sănătate n-am, bani nici atât… să mă fi descusut la 20 de ani, îți spuneam ceva la acest subiect…                                                       I-am privit cu admirație, pentru că mai văd eu cum li se înseninează privirile, când li se găsesc,  acele scântei, ce răsar, când sunt duși pe glume frumoase vis-a-vis de cuplul lor, vorbesc mai mult decât modestia, cu care sunt înzestrați de ceruri.                                                                                                                                                      Le-am zâmbit cald, zicând:

– Poate de-aceea cu timpul vin pe capul omului maladiile, deoarece se domolește, se stinge fiorul, care-l provoca în anii tineri la vis, la realizări, la dans, la călătorii… la zbuciumul adevărat al vieții… căci anume dragostea ne lungește zilele, ne întinerește, ne face fericiți. În privința voastră sunt liniștită, că nu prea sunteți căzuți în gălbenări,  n-o mai faceți pe modeștii… Nimic grav, că nu vreți s-o definiți, esențial e că o trăiți și acum, căci până la urmă, cât de banal ar suna, tot ce ne rămâne nu sunt banii, nici averea, ci iubirea.

      S-au scris atâtea tratate despre acest sentiment miraculos, dar nu s-a găsit o formulă, ce ar defini-o exact și nu e de mirare, căci fiecare o trăiește, o primește și o dăruiește după cum o simte sufletul și numiți-o cum vă convine: stimă, admirație, afecțiune, simpatie… important e să-ți umple sufletul până peste, altfel viața nu are rostul cuvenit, trece pe alături.  Nu înțeleg și nu voi înțelege niciodată formula dragoste necondiționată, a trecut și prin sufletul meu, o stare când viața devine ca o loterie, o stare de nesiguranță, când trăiești doar cu ziua de azi, ca și cum mâine nu va mai fi nimic. Unde este locul aspirațiilor, viselor de viitor în această relație, dacă nu e nici responsabilitate, nici siguranță…  poate cuiva îi convine!

Iubirea, dacă e iubire adevărată, e un templu sfânt, înălțat de sufletele celor doi, devenind un întreg,  altfel e ceva unilateral, ce ține de acum, aici și atât, adică nimic serios…  necondiționat. V-ați întrebat vreo dată câți copii rămân nenorociți din cauza iubirii necondiționate, pentru că-n orice moment unul din părinți vrea altă iubire,  la fel… necondiționată?!

Să iubiți și să fiți iubiți cu adevărat!

 23 noiembrie 2016 Maria Botnaru

Publicat în ATELIERE DE CREAŢIE, MOMENTE DE INSPIRAȚIE | 2 comentarii