Cristian Răchițan :„Medicamentele au devenit atât de agresive, încât te tratezi de una şi creezi alte două boli“

prietendevremerea

INTERVIU Cristian Răchitan, medicul vedetelor în New York: „Medicamentele au devenit atât de agresive, încât te tratezi de una şi creezi alte două boli“Românul Cristian Răchitan este un doctor celebru în Statele Unite, acolo unde locuieşte de aproximativ 30 de ani. Este specializat în naturopatie şi are pacienţi celebri.Cristian Răchitan ţine să precizeze că este newyorkez de peste 30 de ani, medic naturopat (o ramură a medicinei alternative care valorifică remedii naturale, precum apa, aerul sau soarele pentru tratarea bolilor) şi a intrat în Top 5 „cei mai buni diagnosticieni din lume”. Mulţí dintre pacienţii care îi calcă pragul cabinetului din New York sunt miliardari, vedete ca Barbra Streisand sau Mel Gibson, politicieni celebri. A plecat din România atunci când nu împlinise 20 de ani şi spune că a avut norocul de a fi cerut în căsătorie de o tânără care lucra la Casa Albă pentru preşedintele Reagan. Medicul a acordat un interviu pentru ziarul „Adevărul”:

Adevărul: Cum pot fi oamenii fericiţi într-o lume în care stresul, nemulţumirile legate de viaţa…

View original post 1,343 more words

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

SOCRATE AL ROMÂNILOR, PETRE ȚUȚEA!

SOCRATE AL ROMÂNILOR, PETRE ȚUȚEA!

Petre Ţuţea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar şi în închisoare. Din cauza persecuției, a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după prăbușirea regimului comunist scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

Hărțuit în permanență de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea şi-a exprimat convingerile legionare până în ultimele clipe ale vieții. Continuu sub observația agenților securității comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, șicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuința sa modestă de lângă Cișmigiu au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.

„Tot ce-am suferit, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniță… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinței unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit” – Petre Țuțea.

Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din București, pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: „Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Țuțea a răspuns simplu: „ Român absolut, asta înseamnă!” (Sursa)

Sursă: http://www.filmedocumentare.com

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

8 mari opere care l-au inspirat pe Gabriel García Márquez

8 mari opere care l-au inspirat pe Gabriel García Márquez

8 mari opere care l-au inspirat pe Gabriel García Márquez

 Despre Gabriel García Márquez se crede că a scris povestiri și romane care au izvorât pur și simplu din imaginația lui, și mai puțin din întâmplări trăite de-a lungul vieții. Ceea ce e greșit, după cum susține însuși autorul: „Cel mai mult mă amuză când sunt lăudat pentru imaginarul din operele mele, deși adevărul este că nu există un singur rând în toate cărțile mele care să nu fi avut o bază reală.”
A crescut într-un mic sat din Columbia și s-a inspirat foarte mult din locurile natale pentru romanul său Un veac de singurătate. De altfel, multe dintre motivele din povestirile scurte își au rădăcini tot în satul în care şi-a petrecut copilăria. Dar în afară de experiențele proprii, și cititul a contribuit la formarea sa ca scriitor.
Într-un interviu pentru „The Paris Review” din 1981, romancierul spunea: „Am pierdut înclinația grandioasă de a citi doar „literatură”. Citesc orice. Încerc să fiu la curent cu tot”. Totuși, modul lui de a scrie a fost influențat și reprezintă o îmbinare fină între creațiile lui William Faulkner, Franz Kafka, F.M. Dostoievski sau Juan Rulfo. Iată o listă cu 8 cărți care l-au marcat profund pe scriitor încă din adolescență.

Muntele vrăjit
(Thomas Mann)
Cele mai bune cărți pe care le-am citit în liceu au fost cele pe care le citeam cu glas tare alături de colegii de cameră înainte de culcare.
Márquez povestește despre succesul pe care l-a avut acest roman și despre cum directorul liceului a fost nevoit să intervină pentru a-i trimite la culcare. Ei își doreau să stea treji toată noaptea, nerăbdători să afle dacă Hans Castorp și Clavdia Chauchat vor apuca să se sărute curând. Se mai întrebau cum se vor termina discuțiile-duel între Naptha și prietenul său, Settembrini. Lectura, care dura deja de mai mult de o oră, era sărbătorită în dormitorul colegial cu ropote de aplauze.

Ulise
(James Joyce)
Scriitorul își amintește cum un prieten al său, student la Drept și pasionat de Biblie, i-a pus această carte în mână și i-a spus: „Aceasta este cealaltă Biblie!”
Márquez spune că prima oară a citit-o pe bucăți, a tot reluat-o chinuindu-se să-i placă, până când și-a pierdut răbdarea. Într-un final a renunțat, ca mai apoi, la maturitate, să se întoarcă la ea. De data aceasta, prin prisma ei, s-a descoperit atât pe sine, cât și noi tehnici ale limbajului. Mulți dintre cei care i-au citit primele scrieri i-au spus că acestea au influențe caracteristice lui James Joyce.

Zgomotul și furia
(Wiliam Faulkner)
A conștientizat că citise Ulise sau Zgomotul și furia prematur, descoperindu-i mai târziu pe Joyce și Faulkner în frumusețea și simplitatea lor:
De fapt, cam tot ce-mi părea pedanterie și ermetism la Joyce și Faulkner mi s-a dezvăluit atunci cu o frumusețe și simplitate terifiante.

Oedip Rege
(Sofocle)
Scriitorul Gustavo Ibarra Merlano l-a învățat rigoarea de care sistemul său improvizat și împrăștiat de idei avea atâta nevoie. Totodată, l-a învățat și blândețea. Acesta cunoștea tot ceea ce exista despre poeziile și cultura greacă și latină.
Márquez își amintește că nu a fost pasionat niciodată de literatura clasică greacă sau latină, pentru el fiind de-a dreptul plictisitoare și fără sens. Singura carte pe care o citise în liceu fusese Odiseea, însă și din ea a extras doar frânturi de idei.
Înainte de a-și lua la revedere de la el, Ibarra a ales din biblioteca sa o carte îmbrăcată în piele pe care i-a înmânat-o cu o oarecare solemnitate: „Poți ajunge un scriitor bun, dar nu vei ajunge foarte bun dacă nu cunoști clasicii greci.”

Casa cu șapte frontoane
(Nathaniel Hawthorne)
Această carte i-a fost recomandată tot de Gustavo I. Merlano. Spune că l-a marcat pe viață.

O mie și una de nopți
A rămas impresionat de modul realist în care sunt prezentate descrierile: scenele de zbor cu covorul deasupra orașului și deasupra munților. Multe dintre ideile din O mie şi una de nopţi le regăsim în operele scurte ale acestuia.

Metamorfoza
(Franz Kafka)
Nu a mai putut adormi niciodată cu seninătatea pe care o avea înainte de a citi nuvela. Un prieten i-a împrumutat-o. După primul fragment, a realizat că nu mai întâlnise până atunci o relatare atât de ciudată, atât de surprinzătoare. Dacă ar fi citit acest gen mai devreme, poate că s-ar fi apucat de scris mai repede. Imediat după ce a terminat de citit Metamorfoza, a început să scrie la rândul său povestiri.
Când am terminat „Metamorfoza”, am resimțit un jind irezistibil de a trăi în acel paradis alienat.

Doamna Dalloway
(Virginia Woolf)
A fost pentru prima oară când a auzit de această scriitoare, pe care Gustavo Ibarra o numea Bătrâna Woolf, ca și pe Faulkner – Bătrânul Faulkner. Tot acesta i-a pus pentru prima oară în mână cartea Doamna Dalloway, prezicându-i că o va învăța pe dinafară. Gabriel García Márquez spune că atunci s-a simțit ca și cum tocmai ar fi descoperit lumea.

Cititul romanelor încă în perioada de formare ca scriitor a contat foarte mult pentru Márquez. Într-un interviu care a avut loc în biroul lui din spatele casei din San Angel Inn, acesta dezvăluia faptul că înainte de a se apuca de scris și citit, inspirația lui a venit pur şi simplu din creionarea personajelor sau a întâmplărilor din desenele animate.
La liceu a profitat de biblioteca impresionantă, dar și de cunoștințele bogate ale prietenilor săi. La Universitatea din Bogota, Márquez a cunoscut oameni de bază, care i-au deschis porțile către lumea scriitorilor contemporani.
Prietenii lui l-au încurajat și au fost entuziasmați de operele sale de început. Când crea un pasaj din vreun roman de-al său, scriitorul întotdeauna se gândea cum vor reacționa prietenii lui și dacă le va plăcea sau nu ceea ce vor citi: „În cele din urmă, toate cărțile sunt scrise pentru prieteni.” După ce a terminat Un veac de singurătate, l-a cuprins o frustrare. Explicaţia? Nu îi cunoștea pe toți cititorii lui și se simțea de parcă milioane de priviri erau ațintite asupra lui, fără ca el să știe măcar ce gânduri le treceau acestora prin minte.
În acelaşi interviu, Gabriel García Márquez spunea că a scrie este la fel de greu ca şi asamblarea de la zero a unei mese. Îţi trebuie un pic de magie, în rest multă muncă fizică: „99% transpiraţie, 1% inspiraţie!”
Hemingway l-a impresionat când a comparat scrisul cu boxingul. Scrisul presupune foarte multă concentrare şi minte lucidă. E cunoscut faptul că Faulkner sau Hemingway consumau cantităţi mari de alcool și aveau o reputaţie proastă, însă atunci când venea momentul să creeze, preferau să rămână lucizi. Actul scrierii implică sacrificiu, deci era de neconceput pentru el să se îmbete sau să se drogheze cât timp se afla la biroul de lucru. Astfel, Márquez le răspundea celor care îl întrebau dacă unele romane s-au născut în urma unor experiențe psihedelice sau bahice:
Creaţia, pentru mine, presupune şi o stare bună de sănătate. Generaţia Pierdută a înţeles acest lucru. Erau oameni care iubeau viaţa.
Tot în numărul 82 al „The Paris Review” (1981), Márquez își încheie interviul spunând:
Sunt absolut convins că voi scrie cea mai bună carte a vieții mele, dar nu știu care va fi sau când. Atunci când o simt – și o tot simt de ceva vreme încoace – rămân în tăcere, astfel că dacă trece pe lângă mine, să o pot prinde.
Articol trimis de Olimpia Rusu.

Sursă: http://www.ampress.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Lasă un comentariu

De ce moare omul? Din lipsa de dragoste și sens

 De ce moare omul? Din lipsa de dragoste și sens

kosmos

Oamenii pot muri, fiind în viață. Cîți sînt așa…. Cu ochii pustii și pierduți. Cu găuri interne, de dimensiuni imense, în care ei vor să bage tot ce vrei pentru a nu simți durerea. Însă nimic nu poate umple această beznă. Atunci ei devin dependenți de diverse intoxicații, care le creează iluzia unei vieți liniștite și fericite. Pe timp scurt. Apoi- din nou durere. E un cerc vicios. Oamenii caută deseori fericirea acolo unde ea nu există. De aceea, suferă și mor – de frustrare, de golurile interioare, din cauza lipsei sensului vieții…

Fiecare om are nevoie doar să se atingă de sursa dragostei – Dumnezeu, să trezească Dragostea în interiorul său. Și să cunoască sensul existenței sale. Să-și urmeze propria cale, făcînd ceva bun pentru întreaga lume. Cînd omul servește altora, primind mulțumire, el se umple de fericirea adevărată, înțelegînd că viața lui are sens, că el este necesar, e valoros, că prezența lui face această lume mai bună…

Tot ce trebuie să știe omul pentru a rămîne viu – să urmeze destinația și să fie cuprins de Dragostea Domnului. Să nu ceară iubire de la alții, să nu devină dependent de obiectul sentimentelor, dar să o simtă în interior, să o preia din comunicarea cu Divinitatea. Umpleți-vă lumea cu Dragoste și Sens și veți învia…

Sursă: http://www.ecology.md

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | 3 comentarii

23 August 1944 – Marea Trădare a României. ISTORIA SĂ JUDECE! – de Prof. Gheorghe Buzatu

23 August 1944 – Marea Trădare a României. ISTORIA SĂ JUDECE! – de Prof. Gheorghe Buzatu

Casa-Regala-a-Romaniei-Regele-Mihai-si-Tovarasii-Ghenerali-GRU-si-NKVD-ai-URSS-1024x615
In Memoria Marelui Istoric Gheorghe Buzatu reproducem acest text oferit în exclusivitate portalului Ziaristi Online: amintind atât materialul Profesorului despre PACTUL Ribbentrop-Molotov, TOTALMENTE NUL. Secretele PROTOCOLULUI SECRET din 23 AUGUST 1939. DOCUMENTUL cât şi cel privind arestarea Mareşalului Ion Antonescu EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!” Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU

Istoria sa Judece - Prof Ghe Buzatu - Antonescu - Alexianu - Piki Vasiliu - Ziaristi Online - Tipo Moldova

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

Maresalul Ion Antonescu in fata plutonului de executie 1 iunie 1946

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România –Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Carepopor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)[3].

Zi de Doliu National Rapirea Basarabiei de Hitler-Stalin 28 iunie 1940 Bucuresti

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. Dar, pentru a reveni, unde erauprin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precumAna Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune… Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] … Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problemaGulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

paul-goma-saptamana-rosie

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie = “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a. Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …” În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: “Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

Arhiva Operativa - Ion Antonescu - Gh. Buzatu via Ziaristi Online

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele

„Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti

(6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file),

investigate integral de prea puţini istorici,

alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea

„criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,

desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile

fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei,

se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului”!

 

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17]. De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotistii Mihai I Lucretiu Patrascanu Maniu Porter Etc

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat

ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine?

Generalul Sovietic Susaikov si tigara Regelui Mihai - Ziaristi Online

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Scanteia Mai 1946 - Moarte Antonestilor - Miron Constantinescu si Silviu Brucan via Ziaristi Online

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan,

în nume personal dar pentru Poporul Român!

Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Detalii: TipoMoldova

Cititi si: Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI. Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

Note:


[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.

[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi acrimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 – indici de documente şi persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem,pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate;d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluţie decât să se supună …”legii internaţionale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu,ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administraţiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.). Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan,op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat – menţionează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată – aşa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului”, la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” şi … vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război” (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens “scurta biografie”: “VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani – 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele “Al. Voitin” (cel mai frecvent), “Al. Adamescu”, “Adam Apostol”; decorat cu ordinul “23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf.apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … “magistrat” (vezi “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la “procesele” loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de “sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem,Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în “Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor,Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea,Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB,Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds.,Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu,Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, Bucureşti, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Sursă: http://www.ziaristionline.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, IMPERATIVUL ZILEI | 3 comentarii

Predică la Praznicul Adormirii Maicii Domnului – Pr. Ilie Cleopa

Predică la Praznicul Adormirii Maicii Domnului – Pr. Ilie Cleopa

Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a tuturor sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Iubiți credincioși,
Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite spre cinstirea sfinților, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioșilor creștini. Dar oricât de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinților, ea nu se poate asemăna cu aceea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul sfinților.

Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a tuturor sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să știți cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-a mutat Maica Vieții de la noi la cer. Iată cum:
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul și Atotputernicul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Același dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naște pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum și-i vestește mutarea din această viață pământească la odihna cea veșnică și la slava și cinstea cea negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Și venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, înțelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea și pământul acesta, s-a întors acasă cu multă bucurie și și-a gătit casa ei cu lumânări și cu tămâieri; și rugându-se, a ieșit din casă și s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său Fiu și Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor și rugându-se Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare și prea slăvită: măslinii și toți copacii de pe muntele acela, și toți pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat și ei cu dânsa până la pământ. Și de câte ori se închina ea, și copacii se plecau până la pământ, în semn de cinste mare și de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieții. După aceasta, s-a întors acasă și s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei. Și ea a căzut la rugăciune și a aprins iarăși lumânări și tămâie, și a chemat pe toate sfintele femei împreună viețuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosițe și pe prietenele ei, și le-a spus: „Iată, vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu și Dumnezeul meu“. Și s-au întristat foarte și au plâns mult sfintele femei și mironosițele și toate acele sfinte văduve și fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu și învățăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare și un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimiși la propovăduire) să ia parte la cinstirea și îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuși Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai multă cinste și slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Și când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinții mei ucenici și ai Fiului meu Apostoli și ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să trec la ceruri și de acolo să vă ajut“.

Și au plâns toți dumnezeieștii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieții și a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se părea că El Însuși petrece pururea cu noi și că-L văd chiar pe Dânsul. Și multă mângâiere am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci și tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veșnică. Dar noi ne și bucurăm, ne și întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri și la veselia cea fără de margini, dar ne și întristăm că rămânem aici pe pământ fără vederea și fără blândețea ta, și fără sfintele tale povățuiri și sfintele tale rugăciuni cele prea puternice“ (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Așa au vorbit și ceilalți apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ținut ultimul cuvânt și le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu și voi așeza trupul meu așa cum îmi va fi voia, iar voi așa să-l lăsați. Și zicând aceasta, și-a luat iertare de la toți cei de față, de la dumnezeieștii apostoli și de la sfintele femei, și făcându-și semnul Sfintei Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept și și-a dat duhul.

Și o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică și-a dat duhul ei preasfânt și preacurat în mâinile Fiului Său, toți orbii și toți ologii, șchiopii și bolnavii care veniseră acolo, din oraș și de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut sănătoși! Muții vorbeau, surzii auzeau, leproșii s-au curățit, șchiopii umblau, că așa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să știe toți că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieștii apostoli, îndată ce Maica Domnului și-a dat preacuratul ei suflet, au început să audă mii și milioane de cântări îngerești în văzduh, care lăudau și cântau cântări pentru ieșirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Și au început a cânta și ei, ca și îngerii în văzduh. Și luând patul acela cu preacuratul și preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Și erau însoțiți de cântările îngerești din văzduh, iar apostolii și mulțimea creștinilor și toți ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Și era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ și a celei înțelegătoare din cer, adică a îngerilor. Și petreceau și cerul, și pământul – adică și oamenii, și îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel și auzindu-se cântările și simțindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; și unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie și să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toți cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit și nu mai vedeau nici de unde au venit și nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă brațele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leșinat și aproape mort. Și cerea iertare Maicii lui Dumnezeu și cei orbiți, și cel căruia i se tăiaseră mâinile.

Și atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor orbiți și deodată s-au făcut sănătoși, și atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Și așa s-au săvârșit minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toți să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos și mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!“.

Și mergeau cu toții împreună. Mergeau chiar și cei ce zavistuiau mai înainte, cântând și mărturisindu-și păcatele lui Hristos Dumnezeu, și căindu-se ei de greșeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ținuse păcatul lor, ci îi iertase pe toți și le dăduse vindecare.

Și ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în mormânt de piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, și punând piatra pe ușa mormântului, au auzit trei zile și trei nopți cântări îngerești împrejurul mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la Învierea Domnului și de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat celor zece ucenici, a întârziat și acum, prin iconomie dumnezeiască. Și nu a fost adus pe norii cerului o dată cu toți ceilalți, ci pe dânsul l-a adus un nor după înmormântarea Maicii Domnului. De aceea era trist și mâhnit foarte, zicând: „Oare pentru care păcate ale mele nu m-am învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica lui Dumnezeu? Pentru care păcat am fost zăbavnic cu credința și la înviere și am întârziat și acum, la adormirea Maicii lui Dumnezeu?“. Și atunci a sfătuit Dumnezeu pe apostoli ca, prin sfat de obște, să deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să sărute și Toma picioarele Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, în sicriu, și să ia mângâiere și nădejde tare că este primită și propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de către el.

Și deschizând mormântul și sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai giulgiul singur, cum rămăsese și la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica Sa cea Prea Sfântă la ceruri și a așezat-o la locul unde El știe.

Acesta este fapt adevărat, fraților, și adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul celor întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luați seama că și la patima cea înfricoșată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea și la moartea Lui, s-au făcut minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al șaselea până la al nouălea ceas peste tot pământul. Acolo s-a cutremurat pământul și pietrele s-au despicat în două la Ierusalim. Acolo mormintele s-au deschis și morții au înviat. Deci așa cum la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite și mărețe minuni, așa a binevoit Prea Sfântul ei Dumnezeu și Fiu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să cinstească și adormirea Prea Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite. Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil, aplecarea pomilor care se închinau ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieștilor apostoli pe nori, orbirea și tăierea mâinilor celor îndrăzneți și vindecarea lor după ce s-au căit, cântările îngerești care se auzeau în toate părțile în chip nevăzut, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, și apoi înălțarea ei cu trupul la cer și lăsarea preasfântului ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când și-a dat duhul Maica lui Dumnezeu, s-au vindecat atâția orbi și surzi, și leproși, și șchiopi, și ciungi, și ologi, și tot felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea Sfântul Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi și pentru credința noastră, ca să știm până la sfârșitul lumii cine a fost Maica lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat atunci la cer e fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta, și uită poporul…“ și celelalte – și, în același timp, Maica Cuvântului după trup. Aceasta ne mai spune iarăși Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat la cer mireasa cea cu totul fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului Duh, cămara Duhului cea preasfântă și preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinți, pe prooroci și pe câte unul în parte, vom auzi de la toți: astăzi s-a mutat la cer porumbița cea duhovnicească și cuvântătoare, care a adus în lume semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o purta porumbița lui Noe, semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc. Aceasta ne-o vor spune și dumnezeiești prooroci: astăzi s-a mutat la cer scara cea înțelegătoare, scara cea duhovnicească prin care firea omenească s-a mutat de jos până la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm pe David, preafericitul ei strămoș și părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, și ne va spune și el: astăzi s-a mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină aurită și împodobită și preaînfrumusețată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a mutat la cer ușa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul Dumnezeu, și încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând pecețile fecioriei ei. De vom întreba pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer Fecioara care a născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este și va fi cu noi. De vom întreba pe Ghedeon, ne va spune și el: astăzi lâna cea plină de rouă a Duhului Sfânt s-a mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul, ne va spune la rându-i: astăzi muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a mutat la cer. Și iarăși ne va spune David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom întreba pe toți proorocii, toți vor spune că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica Vieții, Maica milei și a milostivirii, s-a mutat de la noi la ceruri.

Așa fraților, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune în cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul și nimeni nu poate să o laude pe dânsa după vrednicie. Dar să știm că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei și a milostivirii. Toți care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică duhovnicească pe Maica Domnului, care pururea se roagă și pururea mijlocește pentru noi și pentru mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut Dumnezeu lumea, cum spun dumnezeeștii Părinți, pentru multele păcate cu care oamenii mânie pe Dumnezeu; dar Maica Domnului, așa cum L-a legat pe Iisus Hristos cu scutece și L-a înfășat pe El în iesle, tot așa leagă ea și acum mânia Domnului și o oprește, ca să nu piardă neamul omenesc. Căci nu voiește Maica milei și a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele oamenilor, pentru că știe că dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea, care s-a făcut sălaș al atâtor păcate și răutăți.
Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică și ca sfântă slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea și roaba Domnului, cum s-a spus în Evanghelie, care pururea slujește Prea Sfintei Treimi în ceruri, împreună cu toți sfinții și îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ până la ultima suflare, pururea mijlocește și pururea se roagă pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Avem acolo, în cer, o Mamă bună și milostivă. Să nu credeți că dacă astăzi s-a mutat Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai mare putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de scaunul dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor, spre rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închiși, spre cei care sunt prigoniți, spre cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare pentru toți cei din necazuri, pentru toți cei asupriți și pentru toți cei ce o iubesc pe dânsa și o cheamă în ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o Maică a milei și a milostivirii, care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos și pentru fiecare fiu al bisericii lui Hristos în parte.

Fericiți, de trei ori fericiți sunt creștinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu în casele lor și care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul și alte rugăciuni către Maica Domnului.

Nu există în cer și pe pământ altă față mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii lui Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepților, a tuturor sfinților și a tuturor îngerilor lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu și putere foarte mare ca să ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor și celor mici și celor mari, și celor bogați și celor săraci, și celor înțelepți și celor simpli, și celor bolnavi și celor sănătoși, și tututror credincioșilor, fiind în același timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creștinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului, din toată inima și oriunde se duc, zicând așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)“.

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeți cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă și o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, și cât de aproape este de cei ce cred în ea și o cheamă pururea în ajutor.

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soțul încă de când era tânără și îi rămăseseră doi copilași. Și biata femeie avea o gospodărie, dar era și cinstitoare a lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în brațe dumnezeiescul prunc. Și ea i-a învățat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul și, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Și copiii întrebau, ca niște prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?“. Și ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă“. „Dar dumneata nu ne ești mamă?“. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri și o cheamă Maica Domnului“. „Dar cine e copilul acela pe care-l ține ea în brațe?“, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi și Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt și a fost Dumnezeu și om desăvârșit“.

Așa îi învăța biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, și-i învăța pe dânșii din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau dimineața, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru și apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, așa mici cum erau, după puterea înțelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în țarină și nu avea cu cine să lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiați singuri în casa lor. Și așa a chemat copiii, le-a lăsat de mâncare și le-a spus: „Voi rămâneți acasă; eu mă duc la lucru, că am mult de secerat“. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?“. „Iată, rămâneți cu Mama voastră“ – și le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Și le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi și o să vă apere, dar voi să fiți cuminți și să vă rugați când o să fiți la nevoie, să strigați la ea, că ea vă apără!“.

Copiii s-au încredințat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din ceruri. Și s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe țarină. Dar copiii rugându-se, mintea lor pururea se mișca și nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării și au început să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară și să nu plece de acasă, știind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Și copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Și ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele și ce mai era în ea, și când au văzut că toată casa a luat foc și nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară și oamenii erau plecați la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană și strigau: „Mamă, nu ne lăsa!“. Și – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu acești doi copilași!

Femeia a auzit în țarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să știi că ți-a ars casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!“. Dar acela nu știa să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, știind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă, că-i ieșea inima de alergare și de spaimă. Și când a ajuns la marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?“. Da, i se spuse, ți-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare și s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!“. Și văitându-se și plângând, alerga aproape ca nebună. Și când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins și copilașii se țineau cu mâinile de icoană și strigau: „Mamă, mamă!“. Și văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii Domnului și cu mare recunoștință a mulțumit Maicii Domnului că pe acei prunci, pe care îi încredințase ei, i-a păzit sănătoși.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă și ocrotitoare pe Maica Domnului, ea îl va apăra și pe el, și pe copiii lui, și vitele lui, și toată agoniseala lui. Să aveți această credință întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul și cinstitul paraclis al Maicii Domnului din casă, și ori la ce scârbă veți ajunge, ori la ce necaz, chemați pe Maica Domnului din toată inima și negreșit pururea va fi de față, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele și preaputernicele ei rugăciuni.

Să știți că nu există suflet sub cer care și-a pus nădejdea în Maica Domnului și să rămâie rușinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum liniște, alinare, acoperire și sprijinire, iar în vremea morții mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; și în ziua judecății, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului și Prea Dulcelui ei Fiu și Dumnezeului nostru Iisus Hristos și va zice: „Doamne Dumnezeule și Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greșit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ție. Iartă-l, miluiește-l și fă cu dânsul milă“. Și așa vom câștiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă și în veacul de acum, și în vremea morții, și în ziua judecății. Amin!
(Arhim. Cleopa Ilie)

http://www.doxologia.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, BISERICA NOASTRĂ, ISTORIE | 2 comentarii

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

b_300_479_16777215_0___images_stories_editorial_Pa_Ana

Servilism total faţă de străini! Terminaţi odată cu ploconeala în faţa fantomelor trecutului, care au făcut mult rău Ţării! Monarhia din România a murit cu 69 de ani înaintea morţii Anei de Bourbon, titularizată – fără nicio bază istorică şi legală – „regină a României”. Membrii aşa-zisei familii regale sînt doar nişte paraziţi care au aterizat cu cîntec în România după lovitura de stat din 1989 şi cărora li s-au cadorisit cu nemiluita averi de tot felul – de la pămînturi la palate, inclusiv bunuri de patrimoniu! A murit un om, o cetăţeancă franceză de religie romano-catolică, soţia unui ex- rege trădător care ne-a vîndut bolşevicilor şi a deschis porţile Armatei Roşii şi comunismului în ţară. Fie-i ţărîna uşoară!, cum spunem noi, creştinii. A fost o mamă ca atîtea miliarde, tot respectul pentru asta! Dar… Atît! Însă, ca să fie înmormîntată în pămîntul patriei române, cu onoruri militare şi cu doliu naţional, să li se construiască un mausoleu în cetatea istorică de la Curtea de Argeş, e un afront mult prea mare şi de neîngăduit adus Istoriei Românilor şi marilor personalităţi româneşti care au fost conduse la groapă cu tristeţea şi respectul poporului. Soţia fostului rege, cel care a refuzat graţierea patriotului-mareşal Ion Antonescu nu are aceste drepturi. „Chiar aşa, s-a căsătorit cu un fost rege, nu a avut picătură de sânge românesc în vene, nu s-a străduit să înveţe câteva cuvinte în limba română. A cui regină? Poate a bărbatului său, în nici un caz a românilor. Ce doliu naţional? A activat în folosul statului român? Nu! Au venit toţi ca nişte corbi de pradă, pentru a oprima din nou poporul român. Dacă îi sunt atât de dragi, să ţină individual doliu Johannis, Cioloş Guvernul şi Parlamentul de hoţi. Cât despre mine, ca un bun ortodox mă rog lui Dumnezeu să o ierte şi să-i ierte toate păcatele”, a scrie Ioan Florescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ana a devenit soţia fostului rege trădător după o jumătate de an de la abdicarea acestuia

Lui Antonescu îi recunosc toate meritele istorice, în scopul idealului sfînt al neamului românesc, acela de reîntregire a Ţării. Fostul rege n-ar fi trebuit să primească de la statul român nici măcar o pensie de agricultor! Habar nu avea, nici nu-l interesa cît de greu trăiau şi trăiesc ţăranii români! După ’89, a zis şi a făcut precum Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Numele Anei de Bourbon-Parma, care nu ştia decît să pronunţe „pa” şi „la revedere”, în limba română (Dumnezeu s-o odihnească, dar nu pe cheltuiala românilor, nu e drept!), a cotropit prima pagină a ziarelor prin publicitatea agresivă făcută de jurnaliştii dresaţi să mintă. La trecerea la cele veşnice a soţiei fostului rege Mihai, se cuvine să oferim publicului adevărul. România este Republică, cetăţeanul Mihai nu mai e rege de 69 de ani! A abdicat în 1947, în urma unui tîrg cu oficialităţile Ţării, tîrg favorabil lui, deci nu are dreptul să fie numit rege astăzi. A plecat din ţară la mai bine de trei ani de la actul de trădare de la 23 August 1944, negociindu-şi plecarea cu ruşii. Adică, nu aşa, cu mîna goală, ci cu cîteva vagoane de tren încărcate cu valori. S-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma la Atena şi au trăit în Elveţia, puţin, prin Marea Britanie şi cînd îşi încasa renta, prin Statele Unite…. Deci, care regină? Ana devenise soţia unui fost rege. În momentul căsătoriei, Mihai nu mai era rege, iar soţia sa, Ana, nici nu călcase în România. Acolo, în Elveţia s-au născut cele cinci fete cucuiete, care, nici ele, nu aveau cum să mai fie prinţese, din moment ce Mihai nu mai era rege. Ca să nu mai vorbim despre fiica Irina, condamnată în SUA pentru trafic de droguri şi lupte ilegale cu cocoşi!

O gaşcă de fripturişti

Putem vorbi de un fost rege străin de neamul românesc, cu origine incertă, a cărui soţie, Ana, nu are nici cea mai mică legătură cu România. Ana de Bourbon nu a fost regină pe tronul României, nu a avut cetăţenie română şi nu a fost de religie ortodoxă. Nu mai minţiţi cu atîta obrăznicie, nu ne mai intoxicaţi, ni se face silă de servilismul vostru, nu mai aburiţi generaţia tînără, n-o mai induceţi în eroare cu aceste falsuri istorice condamnabile. România şi Biserica Ortodoxă Română nu au nicio o obligaţie morală faţă de o străină care nu a făcut nimic pentru România, dar e înmormîntată în pământul României.Ce sacrilegiu, Doamne Sfinte! De regulă, familia îşi îngropaă mortul! Ce treabă are Statul cu familia unui fost rege? Familia ex regelui s-o înmormînteze pe cheltuiala proprie. Cine naiba ne-a adus nouă, pe cap, această gaşcă de fripturişti care se autointitulează nobili şi regi şi prinţi imaginari ai unei republici, o gaşcă de oportunişti, veniţi în ţară cu pretenţia retrocedării unor domenii care nu le aparţin, veniţi după pomeni şi onoruri nemeritate? După cum se spune în popor, prost nu este cel care cere, ci acela care dă!

„Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”

Ce funeralii naţionale, ce onoruri militare, dacă Ana nu a fost nici măcar cetăţean român? Auziţi, înmormîntare cu reguli şi interdicţii drastice, de te cruceşti! Fără telefoane şi drept de fotografiere, fără copii în cărucior, fără sacoşe, fără ţigară aprinsă, fără genţi, cu buletinul la purtător. Probabil, de teama teroriştilor ISIS sau a puciştilor lui Erdogan… să nu dezgroape morţii. Guvernul şi statul nu se preocupă de eradicarea sărăciei din România, de salariile şi pensiile de lumea a treia, dar se dau în stambă la moartea unor străini de ţară şi de cauzele ei? Aţi uitat,oameni buni, că fostul rege , cu puţin timp înainte de lovitura de stat din 1989, a semnat Declaraţia de la Budapesta prin care nemernicii semnatari voiau să rupă Transilvania de trupul Ţării! Altă trădare extrem de gravă, nu-i aşa! Şi, ca să închei apoteotic, Francois scrie pe ziare.com. „Acești pretinși tipi care se cred viță regală, sunt de fapt niște șarlatani care sute de ani au jefuit țăranul roman așa cum fac și actualii conducători și clica lor. De ce să le urăm de bine? Cine știe istoria reală a acestei Case Regale, știe că nemțălăii au venit cu un geamantan și acum au moșii și averi pe spatele oamenilor, așa cum fac și neciopliții Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, generalul Izmană, guvernul și toată clica parlamentului care, ca niște viermi, subjugă și mai mult o țară și așa falită. Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”. Bravo, Francois! Adevărul despre aşa zisa casă regală, bazat pe realităţi istorice, îl veţi găsi în mai vechile mele editoriale[1].

Grafica – Ion Măldărescu
––––––––––––––––
[1] http://www.art-emis.ro/editoriale/1262-care-rege-care-print.html
2 – http://www.art-emis.ro/editoriale/1692-mihai-viteza-urmarit-cu-pobeda-si-doua-avioane.html
3 – http://www.art-emis.ro/editoriale/695-vocea-poporului.html
4 – http://www.art-emis.ro/editoriale/713-vocea-poporului-2.html
5 – http://www.art-emis.ro/editoriale/491-monarhia-din-import.html

Maria Diana Popescu 

Sursă: http://www.art-emis.ro

Posted in E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI, ISTORIE | Lasă un comentariu

MĂI ROMÂNILOR, SUNTEȚI ZDRAVENI LA CAP?

MĂI ROMÂNILOR, SUNTEȚI ZDRAVENI LA CAP?

lucian-300x203

Am citit cea mai dură, tranșantă, nemiloasă dojană meritată transmisă poporului meu de un ambasador străin. Un fel de mă, măi românilor, sunteți întregi la minte? O spune nu un neica nimeni, ci ditamai ambasadorul Norvegiei la București. Omul ăsta, diplomat venit dintr-o țară în care nu prea crește nici grâul, nici pătlăgica, nici floarea soarelui, nici leușteanul, nu pricepe cum o țară cu un asemenea pământ, toată traversată de gârle și izvoare și izvorașe, capabilă să hrănească fără probleme, cu îndestulare, 80 de milioane de oameni, nu-i în stare să hrănească o populație de cinci ori mai mică. E un uriaș paradox, zice ambasadorul, exprimându-și astfel perplexitatea. E, citesc eu pe dedesubtul răgnetului dojenitor,  o idioțenie. Cum să imporți tu, România, cireșe din Africa de Sud, usturoi din China, fasole din Etiopia, praz din Egipt, mere din Polonia, lăptuci din Brazilia? Cum să cumperi struguri când ai podgorii care produc cele mai diverse soiuri de masă și de vin încât să umpli toate mesele princiare ale lumii? Cum să cumperi măi România, nu ți-e rușine, struguri de masă din soiul Italia veniți chiar din Italia când și nesăpată o vie de la Drăgășani sau Pietroasele sau Valea Călugărească sau Odobești îți poate da struguri de masă la fel de buni, dacă nu mai buni decât cei cumpărați din Cizmă și stropiți abundant cu pesticide?

Se miră ambasadorul Norvegiei, azi, într-o conferință publică și o sută de politicieni și oameni de afaceri și de gură casă prezenți în sală îi dau tâmp dreptate și apoi pleacă acasă liniștiți. Alo, domnule Guvern, ai vreo soluție să nu mai cumpărăm praz din Egipt fiindcă se ridică Nea Mărin din mormânt, fiindcă-i insulți nu doar Băileștii, ci și opera umoristică? Alo, nea ministrule agricol, ai vreo idee cum să nu mai cumpărăm vagoane de usturoi din China, fertilizat cu căcat uman, fiindcă chinezii nu aruncă nimic și găsesc utilitate și productului ieșit din găoază, și să folosim usturoiul nostru, îngrășat cu gunoi de grajd, fiindcă la noi crește un usturoi mai bun și mai usturoi ca usturoiul lor, cu condiția să-l pui în pământ?

Ne spune, nu un neica nimeni, ci un diplomat care nu-și pierde cumpătul cu una cu două, uluit – din iubire pentru noi fiindcă altă motivație n-ar avea – că suntem, ca să nu zică idioți, paradoxali. Da, nea norvegianule! Suntem un paradox european. Și dacă mai cauți nițel mai găsești și alte paradoxuri. Îți mai zic eu unul. Acum un sfert de veac exportam mobilă în toată lumea. Pădurile noastre erau vândute ca viori și paturi și scrinuri sculptate. Nemții cumpărau, era singura șmecherie îngăduită, în lădițe de lemn, musai în lădițe de lemn, legume și fructe românești. Îi interesau în primul rând lădițele. Azi vindem, în lumea arabă mai întâi, apoi în lumea europeană și-n toate lumile, exclusiv bușteni. Lemn brut. Cumpărăm de-ale gurii. Cumpărăm grâu în țara grânelor și cumpărăm cireșe. Când, mă întreb, vom cumpăra dude? Din Guinea Bissau sau din Tanganica? Și zarzăre. Încă nu importăm zarzăre. Să cumpărăm și zarzăre. Da, domnule norvegian, ai slobozit un strigăt pe care-l recepționez ca pe o dovadă de dragoste. Transmite dragostea asta care să ne trezească, chiar dacă te ferești să ne numești  idioți, ci doar paradoxali.

Sursă: http://www.ampress.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE, E X P L O Z I V !, IMPERATIVUL ZILEI | Lasă un comentariu

ION MĂLDĂRESCU: ROMÂNIA, O SIMPLĂ DENUMIRE PE HARTA EUROPEI

ION MĂLDĂRESCU: ROMÂNIA, O SIMPLĂ DENUMIRE PE HARTA EUROPEI

b_300_472_16777215_0___images_stories_editorial_Romania_2016Decembriada 1989 a însemnat pentru România o „victorie” a la Pirus, iar ceea ce a urmat a fost-este declinul şi prăbuşirea unei ţări suverane, cu o economie peste media planetară, fără datorii externe (o stare de excepţie), cu imense creanţe externe de recuperat şi cu o forţă militară ce impunea – dacă nu respect -, cel puţin prudenţă din partea unor adversari zonali. De atunci şi până astăzi, ofensiva Occidentului „eliberator” şi a aliaţilor săi nu a contenit. În 1989 ni s-a dat brânci să „vrem” „democraţie”! Care democraţie? În concepţia „bilderbergilor” planetari, „democraţia” este valabilă doar pentru „căţei” nu şi pentru „dulăi”! Cui prodest? Românilor? Nu! În niciun caz!
Ni s-a dat brânci să „vrem” „privatizare” şi s-a ales praful din „mormanul de fier vechi” slobozit prin gura ne-românului Petre Roman. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” participarea la războaiele din Irak. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” în U.E. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” ca în războaiele de agresiune împotriva Iugoslaviei să oferim spaţiul nostru aerian pentru N.A.T.O., gest pe care Ungaria, deşi membră a alianţei, l-a refuzat. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” tratat româno-ucrainean anti-românesc. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” vînzarea către străini a pământului românesc, transformând România în tarabă. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” în N.A.T.O. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” „migranţi”. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” „federalizare”. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” baze militare străine pe teritoriul naţional (pe cheltuiala bugetului, adică a contribuabilului român). Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” sicrie zburătoare la mâna a treia pentru piloţii experți ai forţelor aeriene române. Cui prodest? Românilor? Nu!
Ni s-a dat brânci să „vrem” transformarea teritoriului naţional în ţintă fixă şi poligon de trageri pentru rachetele „marelui frate de la Răsărit”. Într-un interviu acordat publicaţiei „Spiegel”[1] consilierul Kremlinului pentru politică externă, Serghei Karaganov atenţiona serios N.A.T.O.: „[…] stabilitatea strategică este în schimbare. Este mult mai rău decât acum 30-40 de ani […] staţionarea de armament N.A.T.O. în unele ţări europene nu le ajută […] noi interpretăm asta ca pe o provocare. Într-o situaţie de criză, vom distruge tocmai aceste arme. Rusia nu va mai lupta niciodată pe propriul teritoriu. […] Rusia se va folosi de argumentul protecţiei lor, inclusiv prin forţă militară, pentru a-şi apăra interesele. […] Alianţa va fi pedepsită dacă va încerca să încalce suveranitatea unei puteri nucleare precum Rusia. […] În caz de criză, vom distruge armamentul amplasat de N.A.T.O. pe flancul estic.”[2].
Ni s-a dat sau nu brânci să „vrem”, se poate discuta, dar „piloţii orbi” ai României postdecembriste – cu certitudine – au fost incompetenţi, corupţi, laşi sau trădători de Ţară! Cui prodest? Românilor? Nu! Categoric!

În urmă cu câţiva ani, ieşea de sub tipar cartea prestigioasei jurnaliste Maria Diana Popescu – „Daţi-mi ţara înapoi!” N-a fost să fie din nou a noastră! În schimb, după ce câştigătorul Facebook-ului s-a urcat pe tronul României, a fost lansată cu mult tam-tam, lozinca mincinoasă şi imbecilă promovată de însuşi „Capo di tutti capi” din România: „Ne-am luat ţara înapoi”! Poate el, nu noi, românii! De fapt, Ţara, ajunsă în ghearele conglomeratului înstelat cu sprijinul scursurilor naţionale, a fost călcată în picioare, i s-a confiscat demnitatea şi i-au fost jefuite bogăţiile. Prin Iudele căţărate pe fotolii înalte, hoardele agresive ale Occidentului au cumpărat pământul Ţării, i-au gonit tinerii şi, cu drogul numit „televiziune”, au sărăcit şi tembelizat populaţia. Bine spunea academicianul Florin Constantiniu: „Clasa politică postdecembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României […] A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o […]”. Vântul eliberării din lagărul concentraţionar numit U.E., mai criminal decât Gulagul sovietic, bate prin Europa anului 2016: Polonia, Ungaria, Cehia, chiar şi Austria vor să-şi recâştige independenţa. Germania a plătit scump politica autodistrugătoare a nevederii periculoaselor diferenţe de civilizaţii susţinută de Frau Merkel. Urmarea: proprii cetăţeni agresaţi de vandalismul migratorilor acceptaţi cu braţele deschise. Referindu-se la agresiunile sexuale din noaptea de Anul Nou din Germania, Karaganov a afirmat: „dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva în Rusia, autorii ar fi fost ucişi”[3]. Nu trebuie să mire pe nimeni că doctrinele naţionale au revenit în actualitate. Deţinătorii tastelor puterii dâmboviţene, fie că n-au priceput nimic din Brexit, fie, şantajabili fiind, trompetează cu sârg ce le-au dictat Junkerii alcoolici, Schulţii parşivi, Merkelii duplicitari & Co. Bruxelles-ul fierbe. Franţa este în plin cutremur naţional, ziua de 14 iulie 2016 fiind mai mult decât un multiplu simbol al jalnicei decăderi postnapoleoniene, ipostază în care, poate, doar „Légion Étrangère” să-i mai poată obloji rănile.

Deloc dificil de estimat, statutul statului român în anul de graţie 2016 este cel de slugă. Ţara este o colonie sub ocupaţie economică şi militară. Întreb nedumerit: care au fost-sunt „avantajele” României ca membră a U.E şi N.A.T.O.? Avantaj, „Ei”! Cotizanţi, „Noi”! Dacă în urmă cu 48 de ani, Nicolae Ceauşescu a opus rezistenţă în faţa U.R.S.S. şi a invadării Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia (mai puţin a României), astăzi, vremelnicul și nevrednicul de amintire, actual şef al statului, aproape nebăgat în seamă la întâlnirea N.A.T.O. de la Varşovia, s-a întors fudul, nevoie mare, fălindu-se cu poza sa lângă Obama şi cu eticheta de slugă lipită pe frunte. N-ar fi nicio catastrofă dacă eticheta s-ar referi doar la persoana sa, pentru că ar oglindi pe deplin adevărul. Din nefericire pentru poporul român – ce-a mai rămas din el -, eticheta se identifică printr-un număr tatuat pe fruntea Ţării, mai ceva ca la Auschwitz. Pentru că „nu-i destul de rău ca să fie bine”! Pentru a mai salva ce se mai poate, ca unică şi imediată soluţie împotriva desfiinţării totale a României ca stat naţional, şi împotriva agresiunii „migraţiei” dirijate, este ROexitul imediat, cu toate urmările sale restrictive. Până atunci:
– este imperios necesară reactualizarea tratatelor internaţionale, practicarea unei politici diplomatice – de către oameni pregătiţi pentru acest scop, nu de oportunişti incompetenţi şi conjuncturali – în folosul statului român, fără a pune înainte interesele „comunitare” sau globaliste;
– este imperios necesară renaşterea economiei româneşti şi renegocierea înţelegerilor economice nocive şi frauduloase;
– este imperios necesară readucerea aurului „expatriat” de matusalemul de la B.N.R. (inclusiv înlocuirea acestuia cu un specialist-patriot) şi revigorarea mineritului, a agriculturii şi a industriei româneşti;
– este imperios necesară naţionalizarea bunurilor companiilor transnaţionale de pe teritoriul românesc, obţinute fraudulos;
– este imperios necesară reorganizarea apărării naţionale prin refacerea, reorganizarea şi dotarea conform cerinţelor moderne a Armatei Române şi eliminarea bazelor militare străine de pe teritoriul Ţării.
Să nu uităm că nu doar „Occidentul” – care ne-a pus pielea în proţap de atâtea ori – există pe planeta Terra. Mai sunt încă state libere, independente şi puternice cu care putem conlucra cu avantaje reciproce economice şi militare.

Da, toate aceste necesități imperioase trebuie urgentate, deşi par a se situa în apropierea graniţei imposibilului. Un ROexit, ar găsi o Românie golită de tot esențialul Ei, care nu mai e al Ei, nu mai e al nostru: sursele de energie – petrol, gaze, industria energetică -, nu mai sunt ale noastre, nu mai avem industrie românească, nu mai avem bănci naționale, nu mai avem aproape nimic românesc, sănătos și curat. Nici măcar produsele agricole. Suntem fiii ploii, din păcate. Şi, totuşi, se poate! Tragem un semnal de alarmă roşie în acest sens, exprimându-ne imensa durere că România a ajuns o simplă denumire pe harta Europei! Îndemnul interzisului Radu Gyr: „Trezeşte-te Gheorghe! Trezeşte-te Ioane!”este actual. Altfel va fi prea târziu!

––––––––––––––––
[1] http://www.spiegel.de/international/world/interview-with-putin-foreign-policy-advisor-sergey-karaganov-a-1102629.html
[2] Ibidem, vezi şi http://epochtimes-romania.com/news/serghei-karaganov-in-caz-de-criza-vom-distruge-armamentul-amplasat-de-nato-pe-flancul-estic–249698
[3] Ibidem.

Sursă: http://www.art-emis.ro

Posted in ATELIERE DE CREAŢIE | Un comentariu

La solicitarea cititorilor: REGIMUL ALIMENTAR RECOMANDAT ÎN TRATAMENTUL CU DIAVIT

REGIMUL ALIMENTAR RECOMANDAT ÎN TRATAMENTUL DIABETULUI CU DIAVIT

VLUU L110 / Samsung L110

VLUU L110 / Samsung L110

Produsul DIAVIT este un supliment alimentar pe baza de plante, nu un medicament. Asadar nu are cum sa se comporte, sub aspectul efectelor, asemeni unui medicament. De aici si orice posibila controversa legata de acest produs, care in linii mari se poate rezuma la o mai veche disputa intre medicina aleopata si cea homeopata. Efectele DIAVIT se vad in timp, nu imediat, produsul fiind unul homeopat. Daca la medicamentele clasice, mai mult de un secol de dezvoltare a medicinii si industriei medicamentelor a permis cunoasterea clara a efectelor pe termen scurt si pe termen lung ale unui medicament (spre exemplu penicilina), in cazul DIAVIT-ului, care este un produs realizat din plante (axat in special pe fructe de afin si pe catina), efectele sunt consecinta a mii de ani de folosire a plantelor din natura si de observare a rezultatelor utilizarii lor sub diverse forme, in diverse epoci istorice. Cu alte cuvinte, efectele benefice ale plantelor din compozitia DIAVIT-ului au fost transmise din stramosi, generatie dupa generatie. DIAVIT-ul incearca sa trateze cauza bolii, nu efectele acesteia, de aceea durata de vindecare este una mai lunga si necesita colaborarea deplina a persoanei bolnave de diabet.

Pentru ca produsul DIAVIT sa fie eficient iar puterea vindecatoare a plantelor din compozitia sa sa devina efectiva, pe langa administrarea zilnica conform schemei de tratament recomandate odata cu achizitionara produsului, persoana ce urmeaza tratamentul trebuie sa faca in fiecare zi miscare (sub orice forma), pornind de la plimbari de cel putin 2 km pe zi in aer liber si mergand pana la orice substitut al acesteia (activitate fizica in bucatarie in cazul doamnelor gospodine, sau in gospodarie in cazul domnilor).

In afara de miscare, diabetul nu poate fi invins fara respectarea unui regim alimentar. Cel prescris de medicul diabetolog este unul foarte strict, in timp ce regimul pe care il recomandam sa insoteasca administrarea DIAVIT-ului este putin mai lejer, fara a insista prea mult pe cantitati stricte consumate. Mai jos puteti regasi o lista cu ce produse pot fi consumate si care trebuie evitate pe toata durata tratamentului cu DIAVIT.


Ce se poate consuma de catre o persoana diabetica ce se trateaza cu DIAVIT ?

Pastele fainoase se pot consuma fara probleme.

Se poate consuma orez sau cartofi (copti, fierti, nu prajiti in ulei) (nu asociat, ci separat) sau, in locul lor, painea integrala sau neagra. E interzis sa se consume din toate deodata, se pot consuma diversificat, de la o zi la alta, prin includerea separate in meniul zilei.

Se recomanda consumul de branzeturi (in general branza slaba si nesarata, branza de vaci, cas, urda) si lactate (cu precadere cele cu grasime redusa, precum iaurt – simplu, nu de fructe, sana, chefir, lapte slab proaspat).

In privinta carnii, se poate cinsuma orice fel de carne (mai putin pui, gasca, rata sau curcan de “complex”, dar oricand pui sau curcan crescut la tara) fie sub forma de gratar (nu prajit in ulei) fie carne fiarta. Pestele de ocean, de preferinta proaspat, e si el recomandat.

Se poate folosi la prepararaea salatelor sau diverselor mancaruri ulei de masline sau ulei obtinut prin presare “la rece”, nu uleiul rafinat din comert.

Intr-o zi se poate consuma un ou fiert, dar si ciuperci (de preferat proaspete, daca nu, si cele la borcan din comert sunt acceptate). De asemenea, se poate consuma orice fel de muratura (varza, ardei, ardei cu varza, conopida murata, gogosari murati, castraveti murati, hrean etc)

Singura bautura acceptata (desigur, in afara apei) – chiar recomandata – este vinul rosu sec, dar nu trebuie sa se consume mai mult de 1 pahar la 2 zile.

Cacao se poate folosi intr-o doza de maxim 2 lingurite intr-o zi, iar ciocolata neagra se poate consuma si ea, insa nu o tableta intreaga. In loc de zahar sau alti indulcitori se poate folosi mierea de casa (nu cea artificiala !), si nu in exces. Se accepta maxim 1 g de scortisoara pe zi, dar si nuci, fistic, migdale sau alone insa in forma neprajita sau neprelucrata.

Dieta zilnica poate fi completata cu cereale (grau, orz, ovaz), insa nu cu fulgi de cereale din comert, care sunt realizate prin procedee artificiale. Se poate consuma si mamaliga.

Un rol important in dieta zilnica trebuie sa-l joace fructele si legumele. In fapt, ele trebuie sa constituie baza alimentatiei persoanei bolnave in fiecare zi. Se pot consuma SUB FORMA CRUDA in fiecare zi 250-300 g de legume (guile, ceapa, usturoi, varza, broccoli, hrean, ardei gras, rosii, castraveti) sau 250-300 g zarzavaturi (morcovi, telina, patrunjel etc). Se poate consuma inclusive suc natural obtinut din legume sau fructe, cu conditia sa se consume in maxim 10 minute de la stoarcerea lor si obtinerea sucului, pentru ca acesta sa nu-si piarda proprietatile. In ce priveste fuctele, se pot consuma ORICE FRUCTE (mai putin cele uscate) in orice cantitate, intr-o zi. Chiar e recomandat ca intr-o zi sa se consume cel putin 4-5 mere.

Un post de 3-4 zile pe luna ce sa presupuna lipsa carnii din alimentatie e recomandat.

Ce nu poate consuma o persoana diabetica in timpul tratamentului cu DIAVIT ?

Orice fel de grasimi sub orice forma (aici se include si untul si mai ales margarina, care e extrem de toxica pentru organism).

Painea alba si tot ce inseamna derivat din painea alba (cornuri etc), ce trebuie inlocuita cu paine graham sau neagra.

E interzis consumul de dulciuri (bomboane, ciocolata, gume de mestecat, rahat), singurele produse dulci acceptate fiind putina miere si putina ciocolata amaruie. Inghetata e si ea pe lista produselor interzise a se consuma, alaturi de sucurile acidulate si colorate ce se gasesc in comert.

Nu e recomandat consumul de branza topita (ce poate fi inlocuita cu branza slaba), de conserve sub orice forma, inclusiv de post. Mezelurile si produsele afumate trebuie scoase din alimentatie pe cat posibil, ca si orice fel de carne de animale crescute in complexe industriale cu hrana ce ridica probleme. In general trebuie sa se evite orice fel de prajeli si incalzirea alimentelor la cuptorul cu microunde !

Tuturor acestor produse li se adauga clasicele: alcool, bere, tutun, cafea sau sampanie pentru copii.

La fel de periculoasa pentru organism precum produsele enumerate mai sus e zaharina si orice inlocuitor al acesteia (aspartan, sucrazit etc). Putina miere naturala poate inlocui su succes administrarea acestor produse toxice realizate pe cale chimica.

Respectarea pe cat mai mult posibil a acestei liste cu ce se poate si ce nu se poate consuma contribuie decisiv la tratarea diabetului si la mentinerea organismului intr-o forma maxima, iar rezultatele se vor observa in scurt timp, odata cu scaderea glicemiei si tinerea acesteia sub control fara mari probleme. Cheia tratarii acestei boli este combinarea miscarii, a regimului alimentar si a administrarii de Diavit conform recomandarilor. Daca se intelege acest lucru, tratamentul va fi 100% eficient, iar dupa o luna deja vor incepe sa se observe rezultatele. Elementele incluse in dieta ce trebuie respectata sunt orientative. Ele pot fi combinate cu putina imaginatie astfel incat la sfarsitul unei zile sa nu existe impresia ca “s-a facut foamea”. Nu in ultimul rand, o celebra vorba spune: “omul mananca pentru a trai, nu traieste pentru a manca”.

Prezenta lista cu recomandari a fost alcatuita de prof. dr. Roman Morar si va fi completata ori de cate ori apar elemente noi utile in diversificarea regimului alimentar al bolnavului de diabet. Nu acceptati produsul DIAVIT fara lista cu produsele incluse in regimul alimentar. Produsul DIAVIT se comercializeaza INTOTDEAUNA impreuna cu aceasta lista detaliata de produse ce pot fi consumate si cu cele care trebuie evitate. Multi intermediari evita sa isi informeze corect clientii din interese evidente, iar in lipsa intelegerii acestei boli si a motivelor pentru care trebuie tinut regimul si trebuie facuta miscare, in paralel cu administrarea de DIAVIT poate duce la lipsa de rezultate si la concluzii superficiale in privinta rezultatelor tratamentului.

Sursa: http://www.diavit.net

Posted in CEL MAI SCUMP DAR... SĂNĂTATEA! | 2 comentarii