Maria Diana POPESCU: Intersecția în care locuiesc cu Dumnezeu

Dincolo de joaca supremă a timpului în acele ceasornicului, mereu în cursa sensului interzis, prezentul este deschis la capitolul tragedie şi speranţă. Ca un mînz alb pe o pajişte lichidă a alergat timpul, vaporaş de hîrtie, să ne mute de pe o emisferă pe alta. Nici hărţile nu mai corespund astăzi. Nici anotimpurile. Alte hotare, alţi zmei, alte stînci, alţi vrăjitori, cu alte entelehii, zdrobesc valorile în demimond. Prea multe colibe, prea multe palate, prea mult praf în orbite. Indicatoarele spre viitor s-au şters, gările şi oraşele s-au închis, birturile sînt goale. Oamenii din intersecţii adună bani în cutii de carton, manechinele au ieşti din vitrinele magazinelor şi-au luat-o la fugă pe bulevarde, nu se mai aude de mult fluierul acceleratelor. Vieţile noastre se chircesc ca nişte holograme printre piesele maşinăriilor de ucis copaci şi oameni. Ca nişte roboţi stricaţi, oamenii sînt azvîrliţi pe o banda rulantă pînă la tubul de oxigen. Şi nu ne putem apăra de călăi, cum nici „Străinul” lui Albert Camus nu s-a putut apăra, cînd judecătorii l-au trimis la moarte.

Cusută în propria piele, ca pruncul Heracle, vînez cu un arc de curcubeu propria-mi umbră de zăpadă răsturnată peste oraş. Oraşul meu ca o planetă dezafectată, pentru care îmi trebuie o mînă în plus să pot face ordine în cartierul cu cîini răguşiţi, vînzători de lozuri şi oameni ai străzii, unde înnoptez, ca de fiecare dată, cu străinul din mine şi arma la picior. Zgomotul lumii se micşorează doar în auzul bunicilor, bogătaşul sau bătrînul din azil au murit la fel, deşi bătrînul a luat mîncare pe datorie, a plîns şi s-a speriat, cînd a trebuit să o restituie. E trist că oamenii mor în convoi, e trist că morţii de mîine astăzi sînt vii printre noi, pe unii dintre ei îi împingem cu o ură teritorială în metrou. Mie îmi pasă, mi-e dor și mă întreb cum mi-aş sincroniza un vals planetar cu o rochie din altă galaxie? Mă întreb cînd îşi vor opri călăii motoarele, să putem sta cu toţii la masă, ca la „Cina cea de taină”? Vedeţi?, de dragul păcii, de dragul iubirii, nu ezit să mă confesez, cînd Dumnezeu îmi face cu mîna a speranță…

Citește tot articolul pe: https://www.art-emis.ro/editoriale/intersectia-in-care-locuiesc-impreuna-cu-dumnezeu